mar. apr. 20th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

„Eu sunt calea!” (pildă)

Un fiu de împărat a plecat în lume să-și caute fată. În vremea veche așa era obiceiul, ca fiul împăratului să se însoare cu cea mai bună fată din rodul său — așa a plecat și fiul acela de împărat prin popor, cu numeroase slugi și avere multă. A străbătut satele și orașele, a asudat prin pustiile de nisip, a răbdat de frig prin codrii cei verzi, a bătut roua de prin văi, a plutit pe ape adânci și a umblat pedestru pe dalbe stânci, înnopta unde îl prindea amurgul și zorile îl găseau întotdeauna unde nu înnoptase, însă nicăieri nu și-a putut găsi fată.

Într-o seară, fiul de împărat a ajuns într-un sat minunat, ce se chema Izvoare. In acel sat erau, într-adevăr, multe izvoare bogate și proaspete, ce adăpau mulțime de țarini și grădini și păduri și pășuni și livezi. De aceea se și chema satul „Izvoare”. Călătorii osteniți au bătut la poarta celei mai bune case pe care au văzut-o în sat. În casa aceea trăia o femeie bună cu fetița sa. Fiului de împărat i-a plăcut fetița, și a cerut-o de Ia maica ei. Maica, smerită, cade la picioarele lui și îi răspunde cu rușine că ea nu este vrednică de așa cinste, nici fiica ei de atâta slavă, și pe deasupra fetița nu a crescut destul ca să se mărite. La care fiul de împărat a răspuns că poate să aștepte până o să crească fetița. Atunci a scos inel, și s-a logodit cu fetița, și i-a dat ei șapte haine muiate în aur. Dimineața, fiul de împărat a plecat cu tovarășii săi în cale lungă. Atâta doar i-a spus maicii: că atunci când fetița o să crească să se îmbrace în acele șapte haine și să vină la el singură. Atunci, fetița a întrebat cum o să nimerească drumul spre curtea împărătească — la care fiul de împărat i-a dat un toiag și i-a grăit: „Acest toiag o să te ducă pe calea dreaptă și o să te aducă la mine. De fiecare dată când o să ajungi la răspântie și n-o să știi pe care cale să apuci, lovește cu acest toiag, și unde o să ți se răspundă: „Eu sunt calea” într-acolo să și mergi.” Pe urmă, fiul de împărat și-a luat rămas bun de la maică și de la fetiță și s-a întors, mulțumit, în cetatea sa de scaun.

Au trecut zilele, au trecut anii, iar fetița a crescut și s-a făcut de acum fată mare. Într-o bună zi a venit carte de la fiul de împărat cum că e vremea și c-o așteaptă. Atunci, maica a îmbrăcat-o pe fată în cele șapte haine muiate în aur, a sărutat-o și a trimis-o în cale, urându-i toată fericirea. A umblat fata, a umblat mult, până când a ajuns la o răspântie, unde calea se împărțea în mai multe căi. Atunci, fata a lovit cu toiagul o cale, și a auzit glas că strigă din cale: „Încoace este calea!” S-a mirat fata, și a lovit cu toiagul o altă cale, și a auzit același glas: „Încoace este calea!” S-a mirat, și a lovit o a treia cale, și a auzit glas: „Incoace este calea!” La fel s-a întâmplat cu a patra cale și cu toate celelalte. „Hai să încerc„, și-a zis, „și astă din urmă cale„, care era foarte puțin bătută și îngustă. Cum a lovit acea cale, deodată a auzit glas: „Eu sunt calea!” S-a mirat fata și, amintindu-și vorbele fiului de împărat, s-a dus pe acea cale. A mers ea ce-a mers, iar calea se tot lărgea înaintea ei, până când a ajuns la altă răspântie. Acolo însă nu s-a tulburat: a lovit cu toiagul fiecare cale și a auzit glas: „Încoace este calea!” dar nu s-a dus pe acolo, ci a umblat pe calea de la care a ieșit glas: „Eu sunt calea!” Astfel, a trecut cu bine toate răspântiile și a scăpat de toate piedicile, până când, în cele din urmă, a văzut cetatea împărătească. Înaintea cetății așteptau toți voievozii împăratului, și au dus-o la curtea împărătească. Când a văzut-o fiul de împărat, foarte s-a bucurat și îndată a făcut ospăț de nuntă.

Fiul de împărat este Însuși Hristos Domnul. Satul este această lume. Cea mai bună casă din sat, unde trăiește buna maică, este Biserica lui Dumnezeu. Fetița închipuie sufletul creștinesc. Cele șapte haine sunt cele șapte virtuți de căpetenie, la care tot sufletul trebuie să se învețe ca să placă lui Dumnezeu. Toiagul arătător de cale este credința. Căile pe care se aude glas: „Încoace este calea!” închipuie acele căi pe care le arată filosofii după înțelegerea lor omenească. Nici unul dintre filosofi nu îndrăznește să zică: „Eu sunt calea!” ci toți spun: „Încoace este calea!” Numai Domnul Hristos a zis: „Eu sunt calea!” Prin credință se găsește această cale, și credința o cunoaște. Aceasta este minunatul toiag arătător de cale. Cetatea de scaun este cereasca Împărăție. Voievozii împăratului, care așteaptă sufletul, sunt îngerii lui Dumnezeu. Ospățul de nuntă e bucuria unirii sufletului cu Făcătorul său în veșnicie.

Sfântul Nicolae Velimirovivi; Adevărul și bunătatea