Explicarea Sfintei Liturghii

„Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni„. (I Corinteni 11, 26)

Lucrarea Dumnezeieștii Liturghii înseamnă preschimbarea darurilor pe care le aduc credincioșii – pâine și vin – în Trupul și Sângele lui Hristos. Scopul ei este sfințirea credincioșilor, care prin Dumnezeiasca Împărtășanie primesc iertarea păcatelor lor, moștenirea Împărăției cerurilor și orice bun duhovnicesc. La această lucrare și la acest scop contribuie rugăciunile, psalmodiile, citirile scripturistice, și toate cele care se săvârșesc și sunt pomenite în decursul Liturghiei. În cadrul acesteia privim ca într-un tablou zugrăvită întreaga viață a lui Hristos, de la Naștere și până la sfârșit, pentru că sfințirea Darurilor, adică Jertfa însăși, propovăduiește moartea, Învierea și Înălțarea Lui. Sfintele Daruri se preschimbă în Însuși Trupul Domnului, Care S-a răstignit, a înviat și S-a înălțat.

Toate câte preced Sfânta Jertfă arată evenimentele care s-au întâmplat înainte de moartea Domnului, adică venirea Lui în lume, activitatea publică, minunile și învățătura Lui. Iar cele care urmează Sfintei Jertfe, simbolizează pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor, întoarcerea oamenilor la Dumnezeu și comuniunea lor cu El. Credincioșii care merg la biserică și participă la toate acestea cu mintea concentrată, devin mai statornici în credință, mai fierbinți în evlavia și iubirea lor față de Dumnezeu. Așadar, cu asemenea dispoziții să se învrednicească să se apropie de focul Sfintelor Taine și să se împărtășească cu convingere și obișnuință orice credincios. Acesta este pe scurt înțelesul Dumnezeieștii Liturghii. Acum să-l studiem cât putem mai amănunțit, începând cu cele care se săvârșesc la Sfânta Proscomidie.

PROSCOMIDIA

Proscomidiarul este locul special care se află în stânga Sfintei Mese, unde se așază (se pun înainte) darurile care se aduc de către credincioși pentru dumnezeiasca Euharistie. Aici are loc pregătirea necesară de către preotul liturghisitor.

Cinstitele Daruri

Pâinea și vinul aduse de credincioși pentru Liturghie, care simbolizează Trupul și Sângele Domnului, nu sunt așezate de la început in Sfântul Altar pentru Sfânta Jertfă, ci mai întâi sunt puse la Proscomidiar și închinate Domnului, ca daruri de cinste – aceasta este de fapt și denumirea lor, Cinstitele Daruri. Oferim lui Dumnezeu pâine și vin pentru că acestea constituie hrana exclusiv omenească, prin care se întreține și se manifestă viața noastră. De aceea se și crede că, atunci când aduce cineva hrana, este ca și cum și-ar oferi propria viață. Așadar, de vreme ce prin Dumnezeieștile Taine, Dumnezeu ne dăruiește viața veșnică, era firesc și ca darul nostru să însemne într-un mod concret viață, pentru ca să nu fie nepotrivită jertfa noastră cu răspunsul lui Dumnezeu, ci să aibă ceva înrudit.

De altfel, Domnul ne-a poruncit să-I aducem pâine și vin, iar El să înapoieze darul ca Pâine cerească și Potirul vieții. A voit să-I oferim noi hrana vieții trecătoare, iar Acela să ne dea înapoi viața veșnică, pentru ca, astfel, harul Lui să apară ca răsplată, și mila Lui nemăsurată, ca lucrare a dreptății.

Pomenirea Jertfei pe Cruce

Preotul, după ce ia in mâini prescura din care va scoate părticica sfântă, care se va preschimba în Trupul lui Hristos, zice: „Întru pomenirea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos„. Cuvintele acestea se referă la toată Liturghia și corespund poruncii pe care i-a lăsat-o Domnul când a înființat taina Dumnezeieștii Euharistii: „Aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Dar care este această pomenire? Ce ne vom aminti despre Domnul la Liturghie și vom povesti despre Acesta? Nu cumva cele prin care ni S-a arătat Dumnezeu Atotputernic? Adică, faptul că a înviat din morți, a dăruit lumină orbilor, a poruncit vânturilor să stea, a săturat mii de oameni cu puține pâini? Nu, Hristos n-a cerut să ne amintim acestea, ci mai ales acelea care arată neputință, adică răstignire, patimă, moarte. Pentru că patimile erau mai necesare decât minunile. Patimile lui Hristos ne-au adus mântuirea și Învierea, în timp ce minunile Lui arată doar că Acesta este adevăratul Mântuitor.

Deci, după ce preotul spune: „Întru pomenirea Domnului…” , adaugă cele care arată răstignirea și moartea. Adică, taie cu copia pâinea, rostind și profeția: „Chinuit a fost, dar S-a supus și nu și-a deschis gura Sa; ca un Miel spre junghiere s-a adus, și ca oaie fără de glas, înaintea celor ce o tund, așa nu și-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, și neamul Lui cine-l va spune? Că s-a luat de pe pământ viața Lui” (Isaia 53, 7-8). Și după ce așază pe Sfântul Disc părticica sfântă pe care a tăiat-o, adaugă cuvintele: „Se jertfește Mielul lui Dumnezeu, Care ia asupra Lui păcatele oamenilor” (v. Ioan 1, 29).

După aceea însemnează Sfântul Agneț cu semnul Sfintei Cruci, arătând astfel modul în care a avut loc jertfa: prin cruce. După aceea, cu cuțitul care are formă de suliță, împunge Sfântul Agneț în partea dreaptă și zice: „și unul dintre ostași cu sulița coasta Lui a împuns„. Și vărsând în Sfântul Potir vin și apă, completează: „și îndată a ieșit sânge și apă” (Ioan 19, 34).

Pomenirea numelor

Preotul continuă Proscomidia. Scoate acum părticele din celelalte pâini și le așază pe Sfântul Disc, zicând pentru fiecare: „întru cinstea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu” sau „cu mijlocirile sfântului (N)’‘ sau „spre iertarea păcatelor celor vii (N) și a celor morți (N)„. Ce înseamnă acestea? Mulțumire și rugă pentru Dumnezeu. Pentru că prin darurile noastre, fie că înapoiem Binefăcătorului binele pe care ni l-a făcut, fie îl bine dispunem, ca să ne facă alte binefaceri.

La fel și aici: Biserica prin darurile pe care le oferă lui Dumnezeu, Îi mulțumește, pentru că în persoanele sfinților ni s-a dat iertare păcatelor și Împărăția cerurilor. Și Îl roagă să fie date aceste bunuri și copiilor ei, care încă viețuiesc, și al căror sfârșit este nesigur, de asemenea și celor care au murit, dar cu nădejdi nu atât de bune și sigure. Deci, pentru aceasta sunt pomenite mai întâi numele sfinților, după aceea cei vii și cei morți. Și mulțumește pentru sfinți, în timp ce pe ceilalți îi roagă.

Acoperirea cinstitelor Daruri

Cele despre care am vorbit și s-au întâmplat până acum cu Sfântul Agneț, care trebuiau să închipuie moartea Domnului, sunt simple simboluri și descrieri. Mielul a rămas pâine, doar că acum a devenit dar închinat lui Dumnezeu, și simbolizează Trupul lui Hristos la prima Sa vârstă. De aceea, se reconstituie minunile care s-au întâmplat Domnului nou-născut în iesle. Preotul pune deasupra pâinii, așa-numita steluță, și zice: „Și iată a venit steaua și a stat deasupra locului unde era Pruncul” (Matei 2, 9). După aceea acoperă Discul și Potirul cu acoperăminte de preț, și le tămâiază.

Aceasta arată că la început puterea lui Hristos era tăinuită, până la timpul în care a început să facă minuni, și Dumnezeu Tatăl a dat mărturie din cer. Deci, după ce încheie Proscomidia, liturghisitorul vine la Sfântul Altar, stă înaintea Sfintei Mese și începe Liturghia.

DUMNEZEIASCA LITURGHIE

Doxologia

„Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh„. Cu această doxologie preotul începe Liturghia, pentru că și robii recunoscători fac același lucru când se arată Domnului lor. Adică mai întâi Îl laudă, și după aceea Îl roagă pentru nevoile lor.

Ecteniile

Și care este prima cerere a preotului? „Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre„. Zicând „pace”, nu înțelege doar pacea dintre noi, atunci când nu ținem minte răul unul împotriva altuia, ci și pacea dinlăuntrul nostru, când inima nu ne osândește cu nimic.

Desigur, de virtutea păcii avem nevoie întotdeauna, dar în special la ceasul rugăciunii, pentru că fără aceasta nimeni nu poate să se roage corect și să se bucure de vreun bine în rugăciunea lui. În continuare, ne rugăm pentru Biserică, stat și cârmuitori, pentru cei care se află în primejdii, pentru toți oamenii în general. Și nu ne rugăm doar pentru ceea ce interesează sufletul, ci și pentru nevoile materiale „pentru bună întocmirea văzduhului, îmbelșugarea roadelor pământului…„, pentru că Dumnezeu este Cauza și Dătătorul tuturor și, doar spre Acesta trebuie să avem îndreptate privirile noastre.

La toate cererile preotului, credincioșii răspund cu „Doamne miluiește”. A cere mila lui Dumnezeu este același lucru cu a cere Împărăția Lui. De aceea și credincioșii se regăsesc în această rugăciune, pentru că ea le cuprinde pe toate.

Antifoanele

După aceea încep cântările care conțin cuvintele inspirate de Dumnezeu ale profeților. Se numesc antifoane, și ne sfințesc, ne pregătesc pentru marea Taină. În același timp ne amintesc de primii ani ai venirii lui Hristos pe pământ, atunci când Acesta nu Se arătase la multă lume, și de aceea erau indispensabile cuvintele profetice. Mai târziu, când a apărut El însuși, n-a mai fost nevoie de profeți, după ce L-a vădit Sfântul Ioan Botezătorul.

Vohodul Mic

La ceasul în care se cântă antifonul al III-Iea, are loc ieșirea cu Evanghelia însoțită de purtătorul de lumină. Diaconul ține Evanghelia, sau dacă nu există diacon, o ține preotul. Deci, în timp ce acesta urmează să intre în Sfântul Altar, stă la mică distanță de Ușile Împărătești, și-L roagă pe Dumnezeu să fie însoțit de sfinții îngeri, ca și ei să fie părtași la Sfânta Slujbă și la Doxologie. În continuare, înalță Evanghelia, o arată credincioșilor, și după ce intră în Sfântul Altar, o așază pe Sfânta Masă. Înălțarea Sfintei Evanghelii simbolizează arătarea Domnului, momentul în care Acesta a început să Se arate mulțimilor.

Deci, prin Evanghelie se arată Însuși Hristos. Acum, când El Se arată, nimeni nu mai ia seama la cuvintele profeților, de aceea după Vohodul Mic psalmodiem cântările care au legătură cu viața cea nouă pe care a dus-o Hristos. Îl lăudăm pe Hristos Însuși, pentru toate câte a făcut pentru noi. De asemenea, o preaslăvim pe Maica Domnului și pe ceilalți sfinți, în funcție de prăznuirea sau sfântul pe care-l cinstește Biserica în fiecare zi.

Cântarea cea întreit sfântă

La sfârșit Îl pomenim pe Dumnezeu Cel în Treime, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi„. „Sfânt, sfânt, sfânt…” constituie cântarea îngerilor (Isaia 6, 3) iar cuvintele „Dumnezeu” „tare” și „nemuritor” sunt cuvintele profetului David: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul Cel puternic” (Psalmi 41, 3). Cântăm cântarea întreit sfântă după Vohodul cu Evanghelia, ca să propovăduim că prin venirea lui Hristos, îngerii și oamenii s-au unit și alcătuiesc o Biserică.

Citirea Apostolului

Imediat după aceea, preotul poruncește tuturor să nu stea în nepăsare, ci să aibă mintea ațintită la cele care vor urma. Cuvintele „Să luăm aminte!” înseamnă acest lucru, iar „Înțelepciune!” le amintește credincioșilor de înțelepciunea cu care trebuie să ia parte la Sfânta Liturghie. Aceasta se referă la gândurile bune pe care le au cei bogați în credință și străini de orice lucru omenesc.

Într-adevăr, trebuie să urmărim Liturghia cu gânduri cuviincioase, desigur dacă nu vrem să ne pierdem în nedreptăți timpul nostru. Deoarece un asemenea lucru nu este lesne de împlinit, trebuie mărită și atenția noastră exterioară, încât să ne concentrăm mintea, care continuu uită și este trasă spre griji deșarte. De asemenea, și expresia „drepți” conține un îndemn, vrea să stăm înaintea lui Dumnezeu pregătiți, cu evlavie și zel mult. Și primul semn al zelului nostru este poziția dreaptă a trupului nostru.

După aceste rostiri, se citește din Apostol și Evanghelie. Acestea se referă la apariția Domnului, care a avut loc treptat, după prima Sa arătare în fața oamenilor. La Vohodul mic, Evanghelia era închisă și simboliza distanța de 30 de ani ai Domnului, în care Acesta a tăcut. Acum însă, când se citește din Apostol și Evanghelie, avem descoperirea Lui deplină, prin cele pe care le-a învățat public, și a poruncit apostolilor să propovăduiască.

Vohodul cel Mare

Peste puțin timp, liturghisitorul va înainta în Sfânta Jertfă, și trebuie ca Darurile care urmează să se jertfească, să fie așezate pe Sfânta Masă. De aceea, vine acum la Proscomidiar, ia Cinstitele Daruri, le ține la înălțimea frunții și iese din Sfântul Altar. Înaintând cu multă bunăcuviință și cu pas domol, le aduce în naos, în mijlocul mulțimii, însoțit de cădelniță și lumânare. Apoi intră în Sfântul Altar și le așază pe Sfânta Masă.

La trecerea preotului, credincioșii cântă și se închină cu evlavie, rugându-l să-i pomenească la ceasul în care va oferi lui Dumnezeu Cinstitele Daruri. Ei știu că nu există rugă mai eficace decât această înfricoșătoare Jertfă, care a curățit în dar toate păcatele lumii. Vohodul cel mare simbolizează călătoria lui Hristos spre Ierusalim, locul unde trebuia să se jertfească. Atunci, așezat pe un animal, a intrat în Sfânta Cetate, însoțit și lăudat de mulțimi.

Un element caracteristic liturgic al Vohodului Mare este Imnul heruvimic, care se cântă pe larg de către strană: „Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim, și făcătoarei de viață Treimi, întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm. Ca pe Împăratul tuturor primind pe Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngerești. Aliluia” . Adică: „Noi care tainic închipuim pe Heruvimi, și cântăm de viață făcătoarei Treimi cântarea cea întreit sfântă, să lăsăm orice grijă lumească, pentru ca să-L primim pe Împăratul tuturor, Care este în chip nevăzut, înconjurat de cetele îngerești. Aliluia”.

Simbolul credinței

Preotul îi cheamă acum pe credincioși să se roage „pentru Cinstitele Daruri care sunt puse înainte„: Sa-L rugăm pe Dumnezeu să sfințească Cinstitele Daruri care sunt în fața noastră, încât să se împlinească astfel scopul nostru de la început. Apoi, după ce adaugă și alte cereri, îi îndeamnă pe toți să aibă între ei pace („Pace tuturor!„) și iubire („Să ne iubim unii pe alții„). Și deoarece iubirea dintre noi urmează iubirii față de Dumnezeu, și credința noastră desăvârșită și vie în Acesta, imediat după aceea, Îl mărturisim pe Dumnezeu cel adevărat: „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”.

„Ușile, ușile cu înțelepciune să luăm aminte” completează preotul slujitor. Prin aceasta vrea să spună: „Deschideți larg porțile, adică gurile și urechile voastre, spre Înțelepciunea cea adevărată, adică spre toate cele înalte despre care învățați și credeți despre Dumnezeu. Pe acestea continuu să le spuneți și să le ascultați, și mai ales, cu râvnă și cu atenție„. Atunci credincioșii rostesc cu glas tare Simbolul credinței (Cred într-Unul Dumnezeu…).

Sfânta Anaforă

„Să stăm bine, să stăm cu frică, sfânta jertfă cu pace a o aduce„, îndeamnă din nou preotul. Adică să stăm cu statornicie în cele pe care le mărturisim în Crez, fără să ne înfricoșăm de eretici. Să stăm cu frică, pentru că este mare primejdia să fim înșelați. Când noi, cei statornici, rămânem astfel în credință, să oferim darurile noastre lui Dumnezeu cu pace. Sub aspectul acesta credincioșii trebuie să aibă în mintea lor și cuvintele Domnului: „Deci, dacă îți vei aduce darul la altar, și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și, apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24).

Astfel, după ce preotul înalță sufletele și cugetele credincioșilor de la cele de pe pământ la cele cerești, începe rugăciunea de mulțumire. Și urmează în acest fel Primului Preot, Hristos, Care a mulțumit Părintelui Său, înainte să lase Taina Dumnezeieștii Euharistii. Acum Îl preaslăvește și-L laudă împreună cu îngerii, Îi este recunoscător pentru toate binefacerile pe care ni le-a făcut de la începutul creației. Îi mulțumește în mod special pentru venirea Unuia Născut Fiului Său în lume, și pentru predarea Tainei Dumnezeieștii Euharistii. Sunt amintite și cele referitoare la Cina cea de Taină, repetându-se cuvintele Domnului: „Luați mâncați… Beți dintru acesta toți” (Matei 26, 26-27)

Preotul, după ce spune: „Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare, și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta, și de cea de a doua și slăvită iarăși venire„, încheie cu ecfonisul: „Ale Tale dintru ale tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate! Pe Tine Te lăudăm, Te binecuvântăm, Îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru„. Prin aceste cuvinte, este ca și cum i-ar spune Părintelui ceresc: „Ție Ți-aducem acea jertfă, pe care Unul-născut, Fiul tău, Ți-a adus-o Ție, lui Dumnezeu și Tatăl. Și oferind-o, Îți mulțumim, pentru că și Acela, oferind-o, Ți-a mulțumit.

Nimic din al nostru nu adăugăm la această jertfă a Darurilor. Pentru că nu sunt faptele noastre aceste daruri, ci lucrările Tale. Nici acest mod de slujire nu este născocirea noastră, ci Tu ne-ai învățat și ne-ai mișcat să slujim în acest fel. De aceea, toate câte Îți aducem, sunt în întregime de la Tine„. În același moment, preotul cade la pământ, și-L roagă fierbinte pe Dumnezeu. Se roagă pentru Darurile pe care le are înaintea lui, încât să primească Preasfântul și Preaputernicul Duhul Lui, și să schimbe pâinea în Însuși Trupul lui Hristos și vinul în Însuși preacurat Sângele Lui.

După aceste rugăciuni, Dumnezeiasca Taină s-a întregit. Darurile s-au sfințit, jertfa s-a împlinit. Marea Jertfă care s-a adus de dragul lumii se află înaintea ochilor noștri pe Sfânta Masă, pentru că pâinea nu este doar preînchipuirea Trupului Stăpânului, ci Însuși Preacurat Trupul Domnului, Care a primit acele jigniri, pălmuirile, scuipările, rănile, fierea, răstignirea. Și vinul este Însuși Sângele Său, care s-a scurs când a fost străpuns Trupul. Acesta este Trupul, acesta este Sângele care a primit prefacerea de la Duhul Sfânt, Care S-a născut din Fecioara Maria, a fost îngropat, a înviat a treia zi, S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui.

Și credem că așa este, pentru că Domnul Însuși a, zis: „Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sângele Meu” (Marcu 14, 22-24) și a poruncit ApostoIilor și Bisericii întregi: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Nu le-ar fi poruncit să repete această Taină, dacă nu le dădea puterea s-o și săvârșească. Și care este puterea? Duhul Sfânt. Acesta este Cel care prin mâna și limba preoților, slujește Sfintele Taine. Liturghisitorul este slujitorul harului Sfântului Duh, fără să ofere nimic de la sine. De aceea, nici n-are importanță dacă se întâmplă să fie el însuși plin de păcate. Un asemenea lucru nu împiedică aducerea Darurilor, care Întotdeauna sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Precum un medicament preparat de un om care n-are legătură cu știința medicală, nu-și piere puterea vindecătoare, ci este de ajuns doar să fie preparat după îndrumările medicului.

Deci, după ce împlinește Jertfa, preotul având în fața lui chezășia, dumnezeiasca iubire de oameni, adică pe Mielul lui Dumnezeu, mulțumește și se roagă. Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru toți sfinții, pentru că în persoana lor Biserica a găsit ceea ce caută, Împărăția cerurilor. În mod special, mulțumește Preabinecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu, și Pururea Fecioarei Maria, pentru că aceasta depășește orice sfințenie. Preotul se roagă pentru toți credincioșii, vii și adormiți, pentru că aceștia nu au ajuns încă la desăvârșire, și au nevoie de rugăciune.

Dumnezeiasca Împărtășanie

Peste puțin timp, liturghisitorul se va împărtăși el însuși, și îi va chema și pe credincioși la Dumnezeiștile Taine. Dar pentru că Sfintele Taine nu se dau tuturor, preotul înălțând Pâinea făcătoare de viață, și arătând-o, rostește: „Sfintele Sfinților!” Este ca și cum ar spune: „Iată Pâinea vieții, o vedeți, deci alergați ca s-o primiți!” Nu însă toți, ci cel care este Sfânt, pentru că Sfintele sunt îngăduite numai sfinților. Prin „sfinți” aici se înțeleg nu doar cei care au ajuns la desăvârșirea virtuții, ci cei care se luptă să ajungă la aceasta, chiar dacă încă întârzie. De aceea, creștinii dacă nu ajung la păcate de moarte, care îi despart de Hristos, și îi ucid duhovnicește, nu au nicio piedică să se împărtășească.

De altfel, Dumnezeiasca Liturghie se săvârșește ca să se împărtășească credincioșii. Așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare: „A se împărtăși cineva și a lua în fiecare zi Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos este lucru bun și folositor”. Deasa împărtășanie însă presupune o luptă duhovnicească continuă și pregătirea potrivită (post, ajunare, rugăciune, pocăință, mărturisire etc.).

La cuvintele preotului „Să luăm aminte, Sfintele Sfinților” credincioșii răspund cu putere „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl„. Ei spun aceasta, pentru că nimeni nu are sfințenia de la sine, ea nu este reușita virtuții omenești, ci toți o primesc de la Hristos. Așa cum dacă așezi mai multe oglinzi în soare, toate strălucesc și crezi că vezi mai mulți sori, dar în realitate este un singur soare care luminează în toate oglinzile, la fel și Cel Unul Sfânt, Hristos, la fel Se revarsă prin Împărtășanie credincioșilor, apare în multe suflete, și-i arată pe mulți sfinți. Acesta este unicul și singurul Sfânt.

Deci, după ce îi cheamă în acest fel pe credincioși la Cina Sfântă, preotul se împărtășește mai întâi el însuși, și ceilalți clerici care se află în Sfântul Altar. Mai înainte însă de toate acestea, toarnă apă fierbinte În Sfântul Potir, lucru care arată coborârea Duhului Sfânt în Biserică. Această apă fierbinte, deoarece este și apă și foc Înlăuntrul fierberii, Îl vădește pe Duhul Sfânt, „apa cea vie” așa cum a numit-o Domnul, Care sub chipul luminii S-a coborât peste apostoli în ziua Cincizecimii.

În continuare, preotul se întoarce spre credincioși și arătându-le Sfintele, îi invită pe cei care vor să se împărtășească, să se apropie, „cu frică de Dumnezeu și cu credință„, adică să nu disprețuiască priveliștea smerită pe care o au Trupul și Sângele Domnului, ci să se apropie știind valoarea Sfintelor Taine, și crezând că acestea oferă viața veșnică celor care se împărtășesc. Trupul și Sângele lui Hristos sunt hrana și băutura cea adevărată. Și când se împărtășește cineva, nu se schimbă acestea în trup omenesc, așa cum se întâmplă cu mâncărurile obișnuite, ci trupul omenesc se preschimbă în Sfintele Taine.

Așa cum fierul când vine în legătură cu focul, se face și acesta foc, nu focul se face fier. Desigur, Sfânta Împărtășanie o primim prin gură, dar aceasta intră mai întâi în suflet, și acoIo realizează unirea noastră cu Hristos, așa cum ne spune și Apostolul Pavel: „Cel care se unește cu Domnul este un duh cu El” (I Corinteni 6, 17). Fără unirea cu Hristos, de unul singur, omul rămâne cel vechi, care nu are nimic comun cu Dumnezeu. Care sunt lucrurile pe care le cere de la noi Hristos, ca să ne sfințească cu Dumnezeieștile Taine? Acestea sunt: curăția sufletului, credința și iubirea față de Dumnezeu, dragostea arzătoare și jinduirea noastră după Sfânta Împărtășanie. Acestea aduc sfințirea, și astfel trebuie să ne împărtășim. Pentru că mulți sunt cei care vin la Sfintele Taine, și nu numai că nu se folosesc deloc, dar pleacă împovărați cu păcate nenumărate.

Apolisul

După ce credincioșii se împărtășesc, se roagă să rămână înlăuntrul lor sfințenia pe care au primit-o, să nu plece harul, nici să piardă darurile. Preotul îi cheamă acum să mulțumească cu râvnă lui Dumnezeu pentru Dumnezeiasca Împărtășanie. De aceea zice: „Drepți primind… cu vrednicie să mulțumim Domnului„. Adică, nu întinși, nici așezați, ci înălțându-ne sufletul și trupul spre Acesta. Și credincioșii, prin cuvintele Sfintei Scripturi, Îl preamăresc pe Dumnezeu, care este Cauza și Dătătorul tuturor bunurilor: „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum și până-n veac” (Psalmi 112, 2). După ce cântă de trei ori această cântare, preotul iese din Sfântul Altar, stă înaintea mulțimii și rostește următoarea rugăciune: „Hristos adevăratul Dumnezeul nostru…„. Preotul cere de la Domnul să ne mântuiască prin mila Sa, pentru că de la noi nu avem să arătăm nimic vrednic de mântuire. De aceea îi și pomenește ca mijlocitori pe mulți sfinți, și în special pe Maica Domnului.

La sfârșit, preotul împarte anafura. Aceasta a fost sfințită, căci provine din pâinea de la început, pe care am adus-o lui Dumnezeu pentru săvârșirea Dumnezeieștii Euharistii. Credincioșii primesc cu evlavie anafura, sărutând mâna dreaptă a preotului, pentru că această mână cu puțin înainte a atins Preasfântul Trup al lui Hristos, a primit de acolo sfințirea, și o dăruiește acum celor care o sărută.

Aici Sfânta Liturghie ajunge la sfârșit, și Taina Dumnezeieștii Euharistii se împlinește, pentru că și Darurile pe care I le-am adus lui Dumnezeu s-au sfințit, și preotul s-a sfințit, și ceilalți credincioși ai Bisericii s-au bucurat de sfințenie. Deci, pentru toate acestea trebuie să dăm slavă, cinste și închinăciune lui Hristos adevăratul nostru Dumnezeu, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte, și cu Preasfântul Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Cabasila; traducere din limba greacă preot Victor Manolache