Nu vă temeați să nu vă îmbolnăviți din pricina regimului inuman din închisoare?
Era Părintele, Dumnezeu să-l ierte, Ghiță Vlad, după 9 ani de prizonierat spune: Ce știm noi, măi? Cu mult mai râu este în Rusia, aici suntem apărați, ca-n rai. Și să știți că nu ne îmbolnăveam noi așa ușor, toate bolile ți se vindecă acolo, numai vreo doi trei împătimiți cu fumatul, dar după trei săptămâni nu mai ai treabă cu nicio patimă. Și de exemplu, anchetatorii profitau de lucrurile acestea încercând să-i mituiască pe unii: Ia măi și tu o țigară de aici, nu te mai chinui. Tu nu vezi că rabzi degeaba? Și pe fumătorul îl prindea cu treaba asta și spunea vrute și nevrute cu slăbiciunea asta.
A doua zi, securitatea te aducea din Galați, din Dobrogea, din orice colț al țării, că ai avut contact cu el, că ai mâncat o dată la el; îl aducea pe ciobanul de, cine știe, de prin care munți, după trei-patru ani, că au trecut pe la el niște tineri așa și așa… Da, și-ți mai dădeau și mâncare cu carne când știau ei că trebuie să postim și ei îți făceau calendarul, că nu mai știai când e zi de post. În Vinerea Patimilor era plină sala de mese, cele mai alese cărnării. Dar rămânea tot acolo, mâncau numai niște turnători. Ne duceam cu pâinica până dimineață să crăpăm la minereuri. Dar era vreunul mai abătut sau să se Îmbolnăvească? Cu cât era mai aspru regimul lor, pe atât noi eram scutiți de orice accidente. Căci în mină pot avea loc multe accidente, mai ales la sfârșit de săptămână, când ești obosit. La ei se mai accidentau, la noi unul nu cădea, că numai un bolovan de 4 kg de-ți venea de la o înălțime de patru-cinci metri, acolo rămâneai.
În mină cam în fiecare noapte ieșeau câte doi, trei accidentați. Dimineața când ieșeam de acolo, eram negri de fum și căile respiratorii la fel, că scuipam numai fum și praf. Dar m-a păzit Dumnezeu nevătămat, nicio boală nu m-a atins. Sau când a fost greva generală a foamei eram așa de uniți între noi încât toate pușcăriile eram în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram așa de neclintiți în hotărârea noastră și n-am primit mâncare două săptămâni, încât veneau și ne deschideau gura cu ciocanul la unii, ca să mâncăm forțat. Eu am rezistat două săptămâni, dar Țuțea 40 de zile n-a mâncat nimic. Și n-am pățit mare lucru, m-a afectat o perioadă stomacul. Ei bine, la adâncimea aceea și la severitatea aceea, te minunezi și azi cum au putut să iasă scrisori de acolo, scrisori care ajungeau până la Radio România Liberă, pentru că cei mai severi dintre securiștii și paznicii de acolo erau în același timp și niște agenți de legătură; sărmanii oameni se convingeau cum stau de fapt lucrurile.
De aceea îi și schimbau des între ei, o lună de zile maxim dacă era ținut un schimb de caralii. Nu stăteau de vorbă caralii între ei, să nu se informeze între ei, să nu-și spună impresiile, că ei veneau îndoctrinați că suntem cei mai periculoși oameni. Dar după ce au remarcat cum stau lucrurile, dormeau și moțăiau acolo. Dacă voiau să scape din treaba asta spuneau la comandant: Domnule, cunosc aici niște deținuți. Gata, pleca și aduceau altul. Unii dintre caralii îți aduceau și vinul de slujbă și pâinea de prescură, exact ca și-n Rusia, cum povestește Părintele Bejan, că aducea în lagăr câte zece litri de vin din care făceau împărtășania din care se cuminecau patru-cinci mii de oameni.
Ce v-a ajutat cel mai mult sâ rezistați?
Acolo toate au ajutat, măi, și tinerețea, și elanul, și rugăciunea și dragostea de camarazi, dragostea de Dumnezeu, lucruri la care aveam timp să meditez, că aici nu mai ai timp să te gândești, e ca-ntr-o morișcă. Din ’44 până-n ’48 circulau cărți prin închisoare, însă din ’48 s-a oprit tot, s-a interzis cu desăvârșire orice carte de rugăciune. Ei bine, ăștia care erau din ’48 învățaseră rugăciuni pe de rost, chiar Filocaliile; erau cinci Filocalii traduse care circulau și printre deținuți. Dar cât au lăsat de pe de urma lor și cât bine au mai făcut cu cărțile astea în memorie! Era nemaipomenit, poate n-au avut atâta valoare și importanță în lumea asta întreagă cât au avut acolo-n greutățile astea mari.
Nu erau unii care să-și dorească mai bine să scape, si moară, decât să trăiască calvarul acesta?
Nicicum, nici gând. Iar moartea pentru noi era o nuntă.
Părinte, din ceea ce ne povestiți, vremurile prin care ați trecut Sfinția Voastră par mai de grabă o binecuvântare decât o povară. Se pare că falsa libertate pe care o avem noi acum este mai împovărătoare decât starea de prigoană. Care este de fapt adevărata libertate? Ce înseamnă libertatea în duh?
Să trăiești în afara păcatului – aceasta este libertatea în duh; omul despătimit. Libertatea în duh este în afara instituției, că biserica aceasta este stricăcioasă la urma urmei; ea trebuie să se prefacă în nestricăciune prin harul Domnului. Căci ce se va întâmpla cu cei ce sunt în viață în trup, la sfârșitul veacurilor? Ei se vor transforma într-o clipită.
Generația noastră, oare poate să mai suporte aceeași suferință? Se pare că termină repede cu noi.
Nu termină… Pentru că suferința vine de la sine, fără să meditezi prea mult la ea. Nu poți să faci filosofia suferinței, să te pregătești. Ce ți-e dat de la Dumnezeu să suferi, aceea suferi. Nu spune Evanghelia să nu ne îngrijim de ce vom răspunde?
Cum vedeți Sfinția Voastră sfârșitul lumii?
Sfârșitul lumii, mai întâi de toate, eu îl văd ca pe un sfârșit sufletesc. Moare sufletul în om. Uitați-vă cum cad ca frunzele, asta-i pieirea noastră. Iar acum lumea este slabă și nu mai are niciun stimulent, nu mai zice nimeni nimic. Lumea privește numai la suprafață și nu știe să mai aleagă esențialul. Nu vedeți cum este ales un partid? Cu cât are mai multă publicitate, cu atât lumea se agață mai mult de el. Ei nu se gândesc că cei care ar putea să facă ceva sunt defăimați și marginalizați.
Părinte, dar în ce va consta mărturisirea noastră?
Poți să mărturisești și tăcând din gură, numai să te împotrivești acestui duh lumesc, antihristic, să nu te amesteci cu ei.
Justin Pârvu; Ne vorbește părintele Justin