„Oricui îți cere, dă-i” – poruncește Domnul (Luca 6, 30). Aceasta este una dintre primele porunci date în creștinism. Domnul și Sfinții Apostoli o pomenesc deseori. Și, ca să ne determine să o împlinim mai cu osârdie, au îngrădit-o prin cele mai mișcătoare îndemnuri și chiar cu unele amenințări. Mulți știu aceasta și potrivit conștiintei ar trebui să-i ajute pe cei sărmani după puterile lor.
Printre altele, dacă am cerceta faptele noastre mai bine, nu s-ar găsi, poate, nicio faptă, care să fi fost săvârșită de noi cu mai puțină atenție, ca ajutorarea celor sărmani, obligatorie pentru noi. Ajutăm așa, de mântuială, numai să scăpăm de solicitantul cel sâcâitor, iar alteori, pur și simplu, refuzăm. Și câte nu au născocit zgârcenia și lăcomia ca să îndreptățească indiferența noastră față de cei sărmani! Că cererile lor sunt false, că cei ce cer sunt trândavi, că au vicii, că vremurile sunt grele, că trebuie să ne asigurăm pe noi înșine pentru zile negre și așa mai departe. Toate aceste idei circulă printre cei neglijenți față de datoria lor, prin vorbe și zicători, și ajung și la cei milostivi, și nu rareori îi abat și pe ei de la calea cea dreaptă a faptelor.
Atunci când trebuie să ajutăm, mai întâi de toate ne vine în minte următorul gând: Oare, cel ce cere chiar are nevoie? Cine stie?! El cere, însă poate nici nu are nevoie. Cine poate spune? Sunt si astfel de oameni; dar știm, oare, cu siguranță, că acea persoană, care stă înaintea noastră, aparține într-adevăr acestei categorii? Iar, dacă nu știm, atunci de ce să bănuim și, cu atât mai mult, să refuzăm numai din pricina unei bănuieli?
Poate că acea persoană este o mamă, care și-a lăsat acasă copiii flămânzi, sau tatăl unei familii, a cărui soție este bolnavă și copiii în zdrențe, sau orfani fără adăpost. Pe aceștia, firește, nu îi refuzați. Dar așa să vă uitați la toti cei ce vă cer și să nu îi ignorați bănuindu-i. Cum va fi, dacă cel ce se află, într-adevăr, în nevoie, a cărui inimă și așa este grea, va citi în ochii voștri această bănuială? Aceasta nu va face decât să-i sporească tristețea și greutatea lui, și în loc de mângâiere va pleca de la voi cu o și mai mare tristețe. Este bine acest lucru? Faptul că nu are ochii tulburi, că nu are chipul desfigurat, că are mersul ferm, și îmbrăcămintea nu e peticită — înseamnă că nu merită mila voastră? Așadar, vreți, oare, ca îndată după refuzul vostru el să se adâncească într-o mizerie și mai mare?
Dar, oare, porunca Mântuitorului se referă doar la cei care nu mai au unde să se ducă, care nu au nici acoperiș, nici hrană, nici îmbrăcăminte, nici puteri? Nu, pentru ajutorul de acest fel, oamenii nu au nevoie de o anumită poruncă. El spune: „Oricui îți cere, dă-i„, Așa că dați! Numai să aveți ca regulă să nu îl bănuiți pe cel ce cere, să nu zugrăviți în urma lui tabloul unei presupuse bunăstări, ci mai degrabă tabloul cumplitei sărăcii și al durerii, care într-adevăr îl împovărează. Atunci însăși inima nu vă va da pace până când nu îi veți ușura acestuia soarta.
Acum sunt răspândite multe bănuieli cu privire la cei sărmani, dar la toate aceste bănuieli poate fi oferită o soluție: convingeți-vă și vedeți cine anume cere fără să aibă nevoie, și unuia ca acesta să nu îi dați, dar a-i refuza pe toți pentru că ar fi mincinoși este păcat. Sfântul Ioan cel Milostiv nu făcea așa. El nu îi refuza nici chiar pe cei despre care toți știau că nu sunt sărmani si, când îi spuneau acest lucru, răspundea: , Probabil, în momentul acela aveau foarte mare nevoie” .
Atunci când ni se cere ne întrebăm în sinea noastră: „De unde să-i dau? Abia îmi ajunge pentru nevoile mele, și eu mă descurc destul de greu”. Nimeni nu te obligă să dai atunci când nu ai. Trebuie să dai din ceea ce îți prisosește: „Căci daci este bunăvoință, spune Sfântul Apostol Pavel, bine prilłlit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are. Nu doar ca să fie altora ușurare, iar vouă necaz” (2 Corinteni 8, 12-13).
Dar, oare, este adevărat că nu ne rămâne nimic pentru satisfacerea propriilor noastre nevoi? In afară de aceasta este, oare, definit în mod rational la noi ceea ce trebuie să socotim a fi nevoia noastră? Căci nevoia este un lucru care poate fi foarte bine și redusă și sporită. Excludeți cheltuielile pentru ceea ce consideră necesar obișnuința, pofta, slava deșartă, cerințele deșarte ale lumii, plăcerile lumești — și veți vedea cât va rămâne în folosul celor nevoiași! Să zicem că nici măcar nu există aceste nevoi, care sunt în plus, e de ajuns numai să vrem, și atunci, chiar si din strictul necesar, din hrană, îmbrăcăminte si celelalte trebuințe, înțelepciunea întotdeauna va ști să pună de-o parte ceea ce Îi aparține lui Hristos. Numai zgârciții și risipitorii invocă nevoile ca pretext față de într-ajutorare.
Se mai spune uneori: „De ce umblă în zadar? Să muncească și astfel să-și câștige pâinea!” Pretenția este foarte justă. Și Apostolul poruncește să se muncească, „lucrând cu mâinile sale, lucrul cel bun, ca să aibă să dea si celui ce are nevoie” (Efeseni 4, 28). Dar, invocând acest pretext față de într-ajutorare, sunteți convinși că cel ce cere poate munci? Cum să muncească cel bătrân, cel mic și cel neputincios?! Dar, chiar și dacă poate munci, i se dă, oare, de lucru? Unul chiar ar fi gata să muncească, dar nu are la ce să pună umărul. În pilda despre lucrătorii tocmiți la vie o parte dintre ei, până la ceasul al unsprezecelea, adică aproape până la miezul nopții, nu au avut de lucru, pentru că nimeni nu i-a tocmit.
Dar, chiar dacă vor avea de lucru, va fi suficient pentru toate trebuințele? Cât de mult se trudesc oamenii ziua și noaptea și tot sunt copleșiți de nevoi, mai ales când unul singur muncește pentru mai mulți. Este ușor să spunem: Muncește!, însă mai întâi ar trebui să-l ajutăm pe cel ce cere, astfel încât să se poată hrăni și pe sine și pe ai săi. A-l refuza fără să-i aranjați ceva de muncă este totuna cu a-l lăsa să moară de foame.
Și câte nu spun oamenii pentru justificarea asprimii și cruzimii lor! Unul spune: „Sunt vremuri grele! Ce să te mai gândești la alții, măcar să te hrănești pe tine!” Altul: „Și eu am nevoie, trebuie să pun un ban de-o par te pentru zile negre”. Al treilea: „Dar, oare, eu sunt singurul? Există oameni mai înstăriți decât mine — să dea ei”. Al patrulea: „Ce mai, dau și eu ce-mi cade în mână”. Judecați cu milă, există aici dreptate? Sunt vremuri grele, spun ei/ dar, dacă ele sunt grele pentru oamenii înstăriți, atunci de câte ori mai grele sunt pentru cei sărmani? Deci, în aceste cazuri nu trebuie să împuținăm ajutorarea, ci să o sporim.
Trebuie, spun unii, să punem de-o parte pentru zile negre; să zicem că trebuie, dar și în aceasta trebuie să existe o măsură. Altfel, viitoarele noastre nevoi închipuite niciodată nu ne vor da voie să-i ajutăm pe cei sărmani în nevoile lor reale. Pe lângă aceasta, viitorul, oare, de prevederea noastră depinde, sau de rânduiala Proniei lui Dumnezeu? Firește, dar, că de cea din urmă. Păi, așa atrageți către voi mila lui Dumnezeu prin milostivirea voastră către cei sărmani, și atunci veți avea garanția sigură a bunăstării în viitor. Arătați-mi un exemplu, în care o casă a sărăcit din pricina dărniciei față de cei nevoiași! Iar eu vă voi arăta mii de exemple, în care unii au plecat în lume din pricina risipei celor din casă…
Să dea altul, spun unii — dar, oare, altul va da? Iar, dacă și el spune tot așa: altul să dea, iar după el spun așa și al treilea, și al patrulea — nu va însemna aceasta totuna cu a-l lăsa pe cel sărman în voia sorții? Nu, nu așa! Domnul l-a trimis pe acest sărman anume la tine— tu să îl și ajuți, să nu pierzi ocazia, care, poate, nu se va mai repeta. „Dau și eu — spui tu — ce se nimerește și când se nimerește”. Bine, dar aceasta înseamnă, oare, că dai dintr-un deplin simț al datoriei și în toată măsura posibilităților? Aceasta înseamnă, oare, că îți îndrepți toată atenția si râvna către acest lucru sfânt? Și, oare, nu această nepăsare este pricina că ajutorul nu ajunge în mâinile care trebuie și nu este folosit asa cum trebuie? Dai cui se nimerește, dar cine îi ajută pe cei, pe care rușinea îi ține acasă și care în tăcere rabdă, poate, mai mult decât o nevoie strigătoare la cer? Nu, adevărata milă creștină nu se mulțumește cu atât; ea merge degrabă în locurile sărăciei ca să pipăie cu mâinile sale rănile ei și să aplice îndată plasturele tămăduitor care trebuie.
Iată câte gânduri rele născocește vrăjmașul ca să îi abată și pe oamenii buni de la într-ajutorare! Să recunoaștem că într-o măsură mai mare sau mai mică toti, uneori, am fost atrași de ele.
Să hotărâm, dar, de acum în colo, în inima noastră, să nu ne mai lăsăm atrași de ele, căci, dacă ele toate sunt atât de slabe în fața judecății noastre simple, cum vor rezista la Judecata dreptății dumnezeiești, care vede tot — si în faptele, și în simțămintele inimii, până la ultimele taine?
Fericiți cei milostivi!
Sfântul Teofan Zăvorâtul
[…] laudă pentru milostenia făcută aproapelui, și Cuvântul lui Dumnezeu te laudă pentru aceasta: Fericiți cei milostivi. De aceea, atunci când conștiința ne întoarce și ne ține de la ceva, să știm că acesta […]
Dar pe cei care, daca nu le dai, te injura si te blestema tot trebuie sa-i miluiesti? Am trait asta chiar eu, erau tigani tineri!Un mare sfant zice ca trebuie sa asude banul in mana ta ca sa-l dai…Nu generalizati, e usor sa-i bagi pe toti in aceeasi oala, dar nu-i bine!