Slava deșartă și părerea de sine iubesc a învăța și a povățui pe alții. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugetă că pot aduce aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabilă, întru aprinderea trupului și a sângelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie să-l impresioneze pe începător și să și-l subordoneze moral! Ele au nevoie de lauda oamenilor! Ele au nevoie să treacă drept stareți și învățători sfinți, pricepuți, clarvăzători! Ele au nevoie să-și hrănească nesătula iubire de slavă deșartă și trufia.
Întemeiată a fost întotdeauna, și mai ales acum, rugăciunea Prorocului: Mântuiește-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor. Deșertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă și în inimă rele au grăit (Psalmi 11, 1-2).
Cuvântul mincinos și fățarnic nu poate să nu fie cuvânt rău și dăunător. Împotriva unei asemenea stări sufletești trebuie luate măsuri de precauție. „Cercetează dumnezeiasca Scriptură„, spune Simeon Noul Teolog, „și scrierile Sfinților Părinți, mai ales pe cele despre lucrare, ca punându-le alături de cele învățate și făptuite de învățătorul și starețul tău să le poți vedea și înțelege pe acestea ca într-o oglindă, și pe cele ce conglăsuiesc cu Scriptura să ți le însușești și să le ții în cuget, iar pe cele mincinoase și rele să le cunoști și să le lepezi, ca să nu fii amăgit. Căci să știi că în zilele acestea s-au arătat mulți amăgitori și dascăli mincinoși”.
Odată cu scurgerea timpului, s-au împuținat din ce în ce mai mult povățuitorii vrednici în ale monahismului. Atunci Sfinții Părinți au început tot mai mult să se îndrepte spre călăuzirea după Sfânta Scriptură și scrierile Părinților.
Preacuviosul Nil Sorski, trimițând la Părinții care scriseseră înaintea lui, spune: „Nu mică nevoință este, au zis aceștia, a afla un învățător neamăgitor pentru această minunată lucrare (adevărata rugăciune monahală a inimii și minții). Ei au numit neamăgitor pe acela care are lucrare și cugetare mărturisită de Sfintele Scripturi și a dobândit dreaptă socoteală duhovnicească.
Și aceasta au mai zis Sfinții Părinți, că și pe atunci abia se putea găsi un învățător neamăgitor pentru asemenea lucruri, iar acum, când acești învățători s-au împuținat peste măsură, ei trebuie căutați cu toată osârdia. Iar dacă nu poate fi găsit unul ca acesta, Sfinții Părinți au poruncit a ne învăța din dumnezeiasca Scriptură, ascultând pe Domnul Însuși, care grăiește: Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică (Ioan 5, 39). Căci toate câte s-au scris mai înainte în Sfintele Scripturi, s-au scris spre învățătura noastră (Romani 15, 4)„.
Preacuviosul Nil a trăit în veacul al XV-Iea. El a întemeiat un schit nu departe de Bielo-Ozero, unde se și îndeletnicea cu rugăciunea în însingurare adâncă. Este foarte folositor pentru stareții vremurilor din urmă, să asculte cu ce smerenie și lepădare de sine vorbește Preacuviosul Nil despre povățuirile pe care le dădea obștii. „Nimeni nu trebuie să tăinuiască din lenevie cuvântul lui Dumnezeu, ci să-și mărturisească neputința și totodată să nu ascundă adevărul lui Dumnezeu, ca să nu ne facem vinovați de încălcarea poruncilor dumnezeiești.
Nu vom tăinui Cuvântul lui Dumnezeu, ci îl vom vesti pe el. Dumnezeieștile Scripturi și cuvintele Sfinților Părinți sunt numeroase ca nisipul mării; cercetându-le fără de lenevire, să învățăm din acestea pe cei ce vin la noi și au trebuință de ele (care cer, care întreabă). Ci mai drept spus: nu învățăm noi, căci nevrednici suntem de aceasta, ci învață fericiții Sfinții Părinți din dumnezeieștile Scripturi„.
Să rostim cuvântul lui Dumnezeu înaintea fraților noștri cu cea mai mare smerenie și evlavie cu putință, recunoscându-ne prea mici pentru această slujire și păzindu-ne pe noi înșine de slava deșartă care îmboldește cu putere pe oamenii pătimași, atunci când învață pe frați.
Gândiți-vă că trebuie să dăm răspuns pentru fiecare vorbă deșartă (Matei 12, 36) – cu cât oare, este mai greu răspunsul pentru cuvântul lui Dumnezeu rostit cu slavă deșartă și sub imboldul slavei deșarte? Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și limba cea plină de mândrie. Pe cei ce au zis: „Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt; cine ne este Domn?” (Psalmi 11, 3-4). Pierde-va Domnul pe cei ce caută slava lor, nu slava lui Dumnezeu.
Să ne înfricoșăm de amenințarea Domnului! Să rostim cuvânt de zidire atunci când o cere trebuința de neînlăturat, nu ca niște povățuitori, ci ca unii care au nevoie de povățuire și sârguiesc a se împărtăși de povățuirea dată de Dumnezeu în Cuvântul Său cel Atotsfânt. După darul pe care l-a primit fiecare, glăsuiește Sfântul Apostol Petru, slujiți unii altora, ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbește cineva, cuvintele sale să fie ca ale lui Dumnezeu, cu frică de Dumnezeu și cu evlavie către cuvintele dumnezeiești, iar nu ca rostind cuvintele de la sine; dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, iar nu ca din puterea sa, ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos (I Petru 4, 10-11).
Cel ce lucrează de la sine, lucrează pentru slava deșartă, aducându-se pe sine, dimpreună cu cei care îl ascultă, jertfă satanei; cel ce lucrează de la Domnul, lucrează întru slava Domnului, săvârșind mântuirea sa și pe a aproapelui prin Domnul, singurul Mântuitor al oamenilor. Să ne temem a da începătorului vreo povață nechibzuită, care nu se întemeiază pe cuvântul lui Dumnezeu și pe înțelegerea duhovnicească a cuvântului lui Dumnezeu.
Mai bine să-ți recunoști neștiința, decât să te împăunezi cu știință vătămătoare de suflet. Să ne păzim de această mare nenorocire – a-l preface pe începătorul lesne-crezător din rob al lui Dumnezeu în rob al omului (I Corinteni 7, 23), atrăgându-l spre a face voia căzută omenească în locul atotsfintei voi a lui Dumnezeu.
Atitudinea plină de modestie a sfătuitorului față de cel povățuit este cu totul alta decât cea a starețului față de ascultătorul necondiționat, rob pentru Domnul. Sfatul nu cuprinde în sine condiția de a fi împlinit neapărat, el poate fi împlinit sau neîmplinit. Asupra sfătuitorului nu atârnă nicio răspundere pentru sfatul lui, dacă I-a dat cu frică de Dumnezeu și cu smerită cugetare, nu din pornirea sa, ci fiind întrebat și silit. Nici cel ce a primit sfatul nu este legat de el, ci rămâne la voia și la chibzuința lui să împlinească sau nu sfatul primit. E lesne de văzut: calea sfatului și a urmării Sfintei Scripturi este potrivită cu vremurile noastre plăpânde.
Să băgăm de seamă că Sfinții Părinți ne opresc a da sfaturi aproapelui cu de la sine putere, fără ca acesta să o ceară, a da sfat de voia ta fiind semnul că îți recunoști știința și vrednicia duhovnicească, lucru care este vădită trufie și amăgire de sine. Nu este vorba aici de egumeni și de mai-marii mănăstirilor, care sunt datori în toată vremea, orice nevoie s-ar întâmpla, chiar nefiind întrebați, să povățuiască obștea pe care o cârmuiesc (II Timotei 4, 2). Cercetând alte mănăstiri, însă, ei sunt datori să se călăuzească după sfatul pe care l-a dat Preacuviosul Macarie Alexandrinul, Preacuviosului Pahomie cel Mare. Pahomie l-a întrebat pe Macarie cu privire Ia povățuirea obștii și judecarea ei. Avva Macarie a răspuns: „Învață și judecă pe supușii tăi, și nu judeca pe nimeni din ceilalți„. Această pravilă au păzit-o și o păzesc toți întâi-stătătorii care doresc să placă lui Dumnezeu.
Sfântul Ignatie Briancianinov; Despre înșelare