Pentru a te călugări trebuie să fii foarte hotărât. Trebuie să-ți dorești să învingi păcatul, să fi bun și înțelegător. Aici e vorba de suflet cu adevărat. E greu, dar merită dacă ești ales… sau dacă te faci tu singur cel ales.
Cinul călugăresc este rânduit în Legea Darului, pentru cele mai alese suflete, care au o menire și o chemare foarte înaltă.
Sfântul Ioan Postnicul spune așa în canonul 15: „Părinții care vor opri copiii să meargă la mănăstire, neîmpărtășiți să fie cu Sfintele Taine și la moarte”. Așa-i de mare păcat. N-are voie nici la moarte să se împărtășească.
Căci chemarea asta lăuntrică și alegerea asta dumnezeiască, de a alege câte un suflet să se facă călugăr sau călugăriță, este o alegere de sus, o energie necreată a darului Duhului Sfânt.
Cine se împotrivește, se luptă direct cu Dumnezeu. Pentru ce? Un călugăr, dacă ajută Dumnezeu să-și păzească cinstea și făgăduința lui, este mai mare decât împăratul. Auzi ce spune Sfântul Ioan Scărarul? „Câtă necinste i s-ar părea unui împărat să lase împărăția și să se facă călugăr, de mii de ori mai mare rușine ar fi pentru un călugăr să lase călugăria și să se facă împărat!”
Că împăratul este pentru lumea asta, dar poate să se muncească în gheenă în vecii vecilor, dacă nu corespunde cu viața și cu dregătoria lui. Iar călugărul are asupra lui mare chip îngeresc. El este înger. Și câtă distanță este între un înger și un om, atâta distanță este între un călugăr și un împărat.
Deci mare este chemarea asta și ferice de aceia care au chemare și o pot duce până în sfârșit. Fie că-i fată, fie că-i băiat. Dacă a intrat în calea lui Dumnezeu și dacă el slujește lui Dumnezeu cu frică și cu cutremur, printr-însul se mântuiește până la al nouălea neam.
Ia să vă spun o istorioară:
Un sfânt părinte se ruga lui Dumnezeu să vadă neamurile lui care au murit unde sunt: la bine sau la rău. Unde-i tata, unde-i mama, unde-i bunicul? Era în pustie. S-a rugat trei ani de zile și la trei ani de zile, într-una din nopți, stând la rugăciune, a fost răpit și a văzut o mare de flăcări care ardea cu catran și cu pucioasă și cu întuneric și se auzeau milioane de țipete. Și atâtea milioane de răcnete și de țipete auzind, s-a îngrozit.
Și când s-a uitat el, aproape de malul acelei mări, apa nu era adâncă. Acolo a văzut doi oameni. Unul era până la glezne în foc și unul era până la gât în flăcări. Și acel ce era până la gât în flăcări a zâmbit puțin. Iar acel ce era până la glezne a întrebat:
– Mă! Cum de te-ai veselit tu aici, că te-am văzut puțin zâmbind? Aici, unde ardem noi de atâta vreme, cine a mai fost vesel în iad vreodată, în atâta durere și usturime și foc și întuneric?
Iar acela a zis către celălalt:
– Dacă ai ști tu ce-am văzut eu astăzi și tu te-ai bucura cu mine!
– Ce-ai văzut, măi?
– M-a cercetat un înger al Domnului – vezi purtarea de grijă a lui Dumnezeu și-n iad? – din înălțime și mi-a spus ceva de bucurie.
– Ce-a spus?
– Mi-a spus că astăzi pe fața pământului s-a născut din neamul meu un copil de parte bărbătească, un băiețel. Și acesta când va fi de 30 de ani, are să se facă călugăr și preot în mănăstire și are să slujească cu credință Sfânta Liturghie și prin viața lui sfântă, mi-a spus îngerul, când va face Liturghie la Sfânta Proscomidie și va scoate părticele, are să scoată tot neamul nostru până la al nouălea neam. Eu sunt aici al nouălea neam, de la acel care s-a născut.
Și a întrebat acela pe acesta:
– De câtă vreme stai în iad?
– Am 400 de ani de când ard aici. Dar tu care stai până la glezne în foc?
– Eu? Am numai 40 de ani. Dar eu nu mă pot bucura de ce te-ai bucurat tu. Mie nu mi-a vestit nimeni că din neamul meu se va face un călugăr și preot, să mă scoată de aici. Tu ai de acum o mângâiere.
– Știu, măi frate, am 400 de ani și mai am 30 de ani de răbdat, dar am nădejde că după 30 de ani nepotul, strănepotul meu care s-a născut pe pământ are să se facă preot călugăr și are să fie un preot nu numai cu numele. Preot vrednic de chemarea lui. Și mi-a spus îngerul Domnului că prin rugăciune și jertfa aceea ajunge să scoată până la al nouălea neam de aici. Și eu sunt al nouălea neam, că ceilalți sunt mai la fund. Și de aceea am zâmbit, că mare-i Dumnezeu că rabd aici, dar mai am 30 de ani și voi scăpa!
Și bătrânul a văzut descoperirea asta.
Ai văzut cum știu aceia de dincolo ce se întâmplă aici? Ai văzut că după moarte nu este graniță și distanță? Ai văzut cum a văzut acela de acolo și îngerul i-a spus ce s-a întâmplat pe pământ? Duhurile comunică foarte mult, cum arată Sfinții Părinți. Ei ne văd și ne aud pururea, dar n-au voie să vină. Este prăpastia de care spune Evanghelia: între noi și voi mare prăpastie s-a întărit.
Nu lasă să vină cu prezența, ca să umblăm noi prin credință, nu prin vedere. Deci auzi cât de mare este lucrul. I-a spus îngerul: „S-a născut astăzi un copil de parte bărbătească din neamul tău, care va intra în mănăstire și se va face preot vrednic și va sluji lui Dumnezeu și prin aducerea jertfei celei fără de sânge, prin dumnezeiasca Liturghie, are să vă scoată pe voi până la al nouălea neam”.
Și atunci a zis cel ce era numai până la glezne în flăcări:
– Frate, cu adevărat ai avut dreptate să te bucuri și să zâmbești, dar eu am 40 de ani de când sunt aici, și din neamul meu nimeni nu se gândește să se facă călugăr sau preot. Toți sunt oameni răi, toți își caută de răutățile lor. Vine moartea și-i ia și-i aduce și pe dânșii aici. Sunt înștiințat și eu că sub picioarele mele în flăcări sunt alții din neamul meu, care nici nu văd lumina și acolo ard în vecii vecilor și nimeni nu se îngrijește să-i mai scoată de acolo.
Vedeți voi cum este?
Împăratul Constantin cel Mare a arătat cât de mare lucru este călugăria. Sfântul Paisie cel Mare, care a trăit în pustia schetică, ucenic de-al Sfântului Antonie cel Mare, alexandrinul, 40 de ani a trăit numai cu Sfânta Împărtășanie. Se împărtășea o dată la 40 de zile. Așa de mare sfânt a fost.
Și de multe ori i se arăta Mântuitorul. De multe ori îi vorbea față către față, că era mare sfânt, mare desăvârșit. Și odată, într-o noapte, ucenicul lui îl aude vorbind în casă cu cineva. Ucenicul stătea cu chiliuța alături. Și l-a lăsat, că a vorbit mult cine a vorbit.
Și ucenicul, auzind că vorbește, s-a gândit: „Măi, eu știu că la el nu intră nimeni – că era pustie mare -, cu cine vorbește părintele?
După ce-a terminat vorba, a intrat ucenicul.
– Cu cine vorbeai, părinte?
– Fiule, în noaptea asta, stând la rugăciune, a venit Constantin cel Mare din ceruri, împăratul Constantin. Deodată, când l-am văzut, cu coroană de aur pe cap și strălucind ca soarele, am crezut că-i Mântuitorul. Dar pe Mântuitorul Îl cunosc, că de multe ori a rânduit de L-am văzut. Am întrebat: „Cine ești dumneata?” Și a zis Sfântul Constantin:
– Eu sunt Sfântul Constantin cel Mare.
– Și pentru ce-ai venit?
– O, Paisie, am venit să vă fericesc pe voi, călugărilor!
Și l-a întrebat Sfântul Paisie:
– Păi, de ce mă fericești? Dumneata nu te-ai mântuit, că văd că strălucești ca soarele?
– Ba, m-am mântuit și mare fericire am, că am fost primul împărat al creștinătății, am dat libertate credinței și am făcut atâtea, sute și mii de biserici. Am făcut Sfântul Sobor de la Niceea, unde am adunat 318 Sfinți Părinți și s-a făcut simbolul de credință și am dat libertate Bisericii. Am făcut mult bine și mare fericire am! Dar unde sunteți voi călugării, eu, câtă slavă am, nici nu pot să mă uit, să privesc la atâta frumusețe!
– Și pentru ce, Sfinte Constantin?
– Știi pentru ce? Călugării s-au lepădat de lume. Eu am slavă, dar mi-a luat din slava mea bunurile lumii. Am fost împărat, m-au cinstit oamenii că-s împărat, mi-au dat cinste, am trăit bine, am avut palat, am avut femeie însoțitoare, am avut copii care m-au mângâiat, m-am bucurat de bucuria lor, i-am văzut oameni mari, mi s-a dat onoare, și toate acestea mi-au scăzut din bucuria cea mare a veșnicelor fericiri.
Iar călugărul care se leapădă de lume, n-are tată, n-are mamă, că așa făgăduiește la călugărie: „Mă lepăd de tată, mă lepăd de mamă, mă lepăd de rudenii, mă lepăd de averi, de toate”. Ei se leagă numai cu Hristos și, din cauză că iubesc pe Dumnezeu și se leapădă de cele ale lumii, ei merg în rânduiala serafimilor. Și-ți spun ție, Paisie, că eu nu pot privi unde stau călugării cei adevărați, necum să mă duc acolo!
Și atunci a zis Sfântul Paisie cel Mare:
– De sine ai venit, Sfinte Constantine, aici sau te-a trimis cineva?
– M-a trimis împăratul de obște, Dumnezeul nostru Iisus Hristos, să-ți zic ție, Paisie, să spui la ucenicii pustiei – că erau 20.000 de sfinți călugări, care urmau Sfântului Antonie în Pustia Schetică -, la toți călugării care stau în pustie și în mănăstiri să le spui vestea asta, că eu, Constantin cel Mare, dacă știam câtă cinste și slavă are un călugăr, aș fi lepădat și coroana și împărăția și aurul și traiul bun și cinstea și dregătoria și lumea, și mă duceam într-o mănăstire să iau rasa călugărească sau în pustie, să mănânc numai rădăcini până la sfârșitul vieții mele, numai să fiu împreună cu dânșii. Dar n-am știut, că eu am fost împărat păgân și nu mi-a spus nimeni taina aceasta, cât de mare lucru este a fi cineva călugăr al lui Iisus Hristos.
Și după aceasta, zice, m-a sărutat marele Constantin și s-a înălțat la cer.
Și v-am spus aceste istorii, mai întâi v-am spus canonul Sfântului Ioan Postnicul: „Cine are un copil și are înclinație să se ducă la mănăstire, dacă-l oprește, neîmpărtășit este cu Sfintele Taine și la moarte, ca un păgân rămâne”. Apoi v-am spus că un călugăr, dacă slujește lui Dumnezeu, scoate până la al nouălea neam din neamul lui și apoi v-am spus că un simplu călugăr este mai mare în ceruri decât Sfinții împărați Constantin și Elena, ca să știți, dacă în familia voastră se ivește un suflet care începe a iubi pe Hristos mai mult decât pe mamă și pe tată și avere și cinste, acela are chemare de sus. Și acela este o fericire pentru familia voastră și pentru neamul vostru și în veacul de acum și în cel viitor.
În Evanghelie, când a venit tânărul bogat la Mântuitorul și l-a întrebat ce să facă ca să moștenească împărăția cerurilor, a spus Mântuitorul despre mântuire: Dacă vrei să te mântuiești, păzește poruncile. Și a întrebat tânărul: Care, Doamne? Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu aduci mărturie mincinoasă, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și celelalte toate. Și a zis tânărul: Acestea le-am păzit din copilărie.
Și ce zice? Și căutând Iisus la el, l-a iubit, fiindcă păzise poruncile Legii Vechi, dar dacă vrei să fii desăvârșit – călugăria este lucrul mai sus de mântuire, a celor desăvârșiți -, vinde averile tale, dă-le la săraci, ia crucea ta și urmează-Mi. S-a întristat tânărul, că era foarte bogat. Și atunci a spus Mântuitorul cuvântul acela: Mai lesne va intra cămila prin urechile acului, decât bogatul în împărăția cerurilor.
El se putea mântui cu poruncile, dar căuta desăvârșirea. Ca să fii desăvârșit trebuie să te dezbraci de toate, și de avere și de neamuri și de părinți și de casă și de cutare. Ai văzut că a venit unul la Mântuitorul și se ruga: Doamne, dă-mi voie să îngrop pe tatăl meu! Și i-a răspuns: Vino după Mine! Lasă morții să-și îngroape morții lor! Adică lasă pe cei morți cu sufletul, care nu Mă cunosc, să îngroape pe cei morți ce au murit cu trupul; tu urmează Mie, dacă vrei să fii viu.
Deci te poți mântui și în lume, dar nu te poți desăvârși. Desăvârșirea este în viața călugărească. Trebuie să dai toate pentru Hristos, nu mai ai nici trupul tău al tău, că-l supui ascultării. Nici sufletul, că-l dai lui Hristos. N-ai tată, n-ai mamă, n-ai avere, n-ai casă. Nu ți-a spus Hristos? Cine va iubi pe tată mai mult sau pe mamă sau pe soră sau frate sau rudenii sau prieteni sau holde sau moșii sau casă sau vii, nu poate fi ucenic al Meu.
Nu ți-a spus să nu le iubești, dacă iubești mai mult decât pe Dumnezeu. Și tot cel ce va lăsa casă și părinți și cutare… însutit va lua și viață veșnică va moșteni.
Deci asta am spus despre călugărie pentru că ne vin la ureche unele ca acelea care se spun în Pateric: „Cele mai mari ispite îi fac celui ce vine în mănăstire părinții, neamurile și prietenii”.
Când am plecat eu la mănăstire, mama plângea ca după mort. Noi am fost la mănăstire dintr-o casă cinci frați și mama. Că spunea Gherasim, fratele meu: „Mamă, dumneata mori călugăriță!” „Eu călugăriță? Niciodată”. Dar n-a venit? N-a stat 26 de ani în mănăstire? N-a murit monahia Agafia de 91 de ani?
Dacă am plecat noi toți, a murit tata, ei i-a fost urât singură acasă. Ne-a urmat. A venit și ea la mănăstire și s-a făcut maică. La Agapia Veche a murit. Dacă mă potriveam ei! Când vedea că ne rugăm și nu mâncăm până seara, venea și plângea pe la geamuri, noi ne făceam pravila, ne bocea de se auzea în tot satul. Plecaseră doi la mănăstire. O soră la maici și un frate. A plecat o dată încă unul și apoi încă doi și apoi a venit și mama. N-a avut încotro.
Dar vreau să spun, dacă mă uitam la lacrimile ei sau la vorbele ei eram în lume încâlcit. Cine știe unde mă găseam? Dacă iubești pe Dumnezeu, nu mai ai tată și mamă, pentru că pe tatăl tău și mama ta l-a făcut Dumnezeu ca și pe tine. Pe El să-l iubești, că zice: Voi tată să nu numiți pe pământ – de ce? -, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri. Adevăratul Tată este Cel ce l-a făcut și pe tata și pe mama și pe mine. Așa ar trebui. De aceea vă spun.
Acum să mutăm cuvântul în altă parte.
Sunteți câteva suflete aici. Voi care v-ați căsătorit aveți altă cruce. Aici am vorbit mai mult de partea călugărească. Voi aveți cea mai mare și mai imperioasă datorie creșterea copiilor. Vai și amar de voi, dacă nu veți crește copiii în frica și certarea Domnului!
În iad, cum arată unul din sfinți, ard în flăcări părinții și copiii. Și copiii blestemă pe părinți: „Blestemați să fiți voi, tată și mamă și bunică, că ne-ați lăsat de capul nostru și ne-ați lăsat să facem păcate și nu ne-ați mustrat și nu ne-ați bătut și nu ne-ați crescut în frica de Dumnezeu și nu ne-ați dus la biserică și nu ne-ați învățat să postim, să facem milostenie, să ne mărturisim, să ducem viață sfântă!”
Iar părinții blestemă pe copii așa: „Blestemați să fiți voi, fiilor, că din cauza voastră am ajuns noi în focul iadului. Că v-am iubit mai mult decât pe Dumnezeu. Am văzut că faceți rău și v-am lăsat „de dragul mamei”. Noi am muncit să vă cumpărăm vouă pământ, să vă facem casă, să vă însurăm, să vă mărităm după fete de bun neam – ca s-o iau pe cutare și pe cutare – și, muncind să vă facem vouă avere, am uitat să ne rugăm lui Dumnezeu, să postim, să mergem la biserică, să ne căutăm de suflet. Și iată, muncind să vă îmbogățim, să vă facem gospodari pe voi, am ajuns aici în gheenă”.
Se blestemă acolo unii pe alții, dar degeaba se blestemă, că-i prea târziu, că nu-i mai scoate nimeni de acolo. Îi vai și amar dacă lași copiii să trăiască de capul lor!
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 13