Gândul la moarte și întâmpinarea morții

Multe lucruri vrem să le aflăm și să le înțelegem, dar mai ales vremea când va veni sfârșitul lumii. Apostolul Pavel, pentru a potoli această nepotrivită preocupare a noastră, scrie într-o epistolă de-a lui: „Iar despre ani și despre vremi, fraților, nu aveți nevoie să vă scriem noi, căci voi înșivă știți bine că precum un fur noaptea, așa vine ziua Domnului” (I Tesaloniceni 5, 1-2).

Adică ce vom câștiga dacă știm când va fi a doua venire a Domnului? Spuneți-mi. Să ne închipuim că va veni după douăzeci de ani, sau după treizeci, sau după o sută. Ce însemnătate poate avea asta pentru noi? Nu cumva pentru fiecare dintre noi sfârșitul nu vine odată cu moartea lui? Așadar de ce-ți faci dureri de cap și te chinui să afli despre sfârșitul lumii? Din păcate, însă, așa cum se întâmplă și în multe alte împrejurări, când suntem nepăsători față de lucrurile care ne privesc direct și ne îndeletnicim cu treburile altora, nesocotind problemele noastre și îngrijindu-ne de cele străine, la fel și în cazul acesta; în loc ca fiecare să se intereseze de sfârșitul lui, vrem să aflăm în de-amănunt cum și când va veni sfârșitul obștesc al tuturor?

Dacă vreți să aflați de ce este necunoscut fiecăruia dintre noi sfârșitul vieții sale și de ce moartea vine pe neașteptate, ca un fur noaptea, vă voi spune, considerând că e drept să se întâmple așa. Așadar dacă fiecare dintre noi și-ar cunoaște clipa morții, nimeni nu s-ar îngriji să săvârșească fapte virtuoase cât trăiește, ci cunoscând care va fi ultima zi din viața sa, după ce mai întâi va face nenumărate rele, s-ar pocăi cu puțin înainte de a închide ochii și ar pleca spre viața de dincolo izbăvit de păcatele lui. Dacă acum, când frica și necunoașterea ceasului morții ne cutremură sufletele, după ce ne petrecem întreaga viață în păcat, cei mai mulți dintre noi abia în ultimele clipe ne hotărâm să ne pocăim, desigur dacă mai apucăm, care dintre noi s-ar mai îngriji de lucrarea virtuții, dacă am ști cu precizie când vom muri? N-am șovăi să săvârșim tot felul de lucruri până în ziua aceea. Ne-am răzbuna pe dușmani, am ucide pe cine vrem, ne-am satisface patimile sălbatice ale sufletului pe spinarea semenilor noștri, și după aceea, înainte de a muri… ne-am pocăi!

În afară de asta, nici fapte de jertfire de sine adevărate n-ar exista, nici oamenii cu suflet viteaz n-ar avea vreun merit, deoarece, când ar înfrunta cu curaj și neînfricare diferitele primejdii, și-ar îndreptăți curajul prin încredințarea că nu le-a sosit ceasul morții. Încă și cei mai lași s-ar arunca fără șovăială în foc, știind că nu sunt în primejdie de a păți ceva rău. Căci cel care știe că-și poate pierde viața într-o primejdie și cu toate acestea nu șovăie să se expună acestei primejdii, și fără putință de îndoială vitejia și jertfirea de sine.

Cel ce are cu adevărat cugetul înțelept și este călăuzit de nădejdea bunătăților viitoare, nici moartea  n-o consideră moarte. Adică dreptul, care umblă pe calea lui Dumnezeu și în fiecare zi așteaptă să intre în împărăția Lui, nu se tulbură, nu se cutremură, nu se necăjește atunci când se află față în față cu moartea, adică, de pildă, când îi moare vreo rudă sau vreun prieten. Căci știe că moartea, pentru cei care au trăit în virtute pe pământ, nu este decât trecerea într-o viață mai bună, călătorie într-un ținut mai frumos, cale ce duce la încununare.

De aceea în fața cetăților și a satelor sunt cimitire și morminte, pentru a ne aduce mereu aminte că omul este muritor. Astfel, când intrăm într-o cetate mare și bogată sau într-un sat frumos şi pitoresc, înainte de a vedea frumusețile și priveliștile lor, vedem sfârșitul și finalul oricărei frumuseți, oricărei bogății, oricărei slave.

Iarăși, când un bărbat și o femeie se căsătoresc, deseori semnează o înțelegere, prin care stabilesc dinainte soarta averii lor în cazul morții unuia sau a altuia dintre ei: „Dacă soțul moare înaintea soției se face asta”. „Dacă soția moare înaintea soțului se va face asta și asta”. Nici nu s-au cunoscut bine, nici nu și-au început bine viața, și se gândesc la moarte. De multe ori, firește, înțelegerea spune și ce se va întâmpla dacă va muri copilul pe care-l vor naște: „Dacă copilul care se va naște va muri, se va face asta și asta”. Nici n-a apărut urmașul și moartea i s-a și hotărât!

Ce vreau să spun cu toate astea? Că, mergând la notar pentru alcătuirea unei înțelegeri, fiecare știe că moartea îl va vizita la un moment dat pe el sau pe vreun membru al familiei sale. Consideră acest lucru absolut firesc și inevitabil. Însă când vine moartea a uitat ce-a scris și spune altele. „Trebuia să mi se întâmple mie un asemenea lucru?” strigă cu suspine și jale bărbatul care a rămas văduv. „Așteptam eu să mi se întâmple o asemenea nenorocire și să-mi pierd soția?”. Ce spui, omule? Când erai, sau credeai că ești, departe de moarte, știai bine legile firii; acum că ai pățit necazul, le-ai uitat? Poate că Dumnezeu ți-a luat soția pentru că vrea să te conducă la înfrânare, pentru că te consideră în stare de nevoințe mai mari, de o viață duhovnicească mai înaltă, şi de aceea te-a eliberat de legătura căsniciei.

Și tu, femeie care ți-ai pierdut bărbatul, de ce plângi? Nu cumva pentru că ți-ai pierdut ocrotitorul și ai rămas singură pe lume? Niciodată să nu spui așa ceva. Căci nu L-ai pierdut pe Dumnezeu, Care este ocrotitorul nostru, al tuturor. De vreme ce-L ai ca ajutor pe Dumnezeu, n-ai nevoie de nimeni altul. Nu cumva atunci când soțul tău trăia nu tot Dumnezeu era Cel care vi le dădea pe toate? Așa să te gândești, și să spui precum David: „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Psalmi 26, 1). De-acum Acesta, „Părinte al orfanilor și judecător al văduvelor” (Psalmi 67, 5), îți va purta de grijă mai mult decât ți-a purtat mai înainte.

Vezi cum o rudă de-a ta a plecat din această lume? Nu te înspăimânta, nu jeli, nu-ţi zdrobi inima. Adună-ți mintea, cercetează-ți conștiința și gândește-te că peste puțină vreme te va aștepta și pe tine același sfârșit.

„Dar mortul”, îmi vei spune, „putrezește, se face țărână”. Tocmai de aceea trebuie să te bucuri mai mult. Când cineva vrea să rezidească o casă, care s-a învechit și e gata să se prăbușească, după ce mai întâi îi scoate afară pe cei ce locuiesc într-însa, o dărâmă din temelii și construiește alta mai bună. Și când se întâmplă asta, locuitorii ei nu se întristează pentru că au ieșit din casa veche, ci sunt mai mulțumiți. Nu-i interesează, vezi bine, dărâmarea până la temelii, pe care o văd cu ochii lor, întrucât se gândesc la noua și frumoasa clădire care se va rezidi, deși încă n-o văd.

La fel face și Dumnezeu. Când vine vremea ca trupul nostru să fie nimicit mai întâi scoate sufletul, care locuiește într-însul, ca și cum l-ar scoate dintr-o casă veche și gata să se prăbușească, pentru a-l așeza iarăși cu slavă și mai mare în casa nouă, care se va clădi. Și Adam, când a fost creat, n-a văzut că a fost plăsmuit din lut. Adică Dumnezeu n-a plăsmuit mai întâi sufletul, ca să nu vadă cum a fost făcut trupul. De aceea sufletul nu cunoștea slăbiciunea trupului. Însă când va fi învierea de obște, atunci sufletul se va afla într-un nou trup, nestricăcios, și nu în vechiul lui veșmânt de lut.

Mortul, deși nu se vede pe el, îi vede însă pe cei care au murit mai înainte cum devin țărână, și învață multe. Ia privește cât de tăcuți și reținuți sunt în fața morților chiar și cei mai mândri, chiar și cei mai făloși oameni! Se aude cuvântul „moarte” și inima tuturor este zdrobită de frică. Și filozofăm în jurul mormintelor și cugetăm unde o să ajungem și pălăvrăgim despre zădărnicia celor lumești, dar îndată ce ne depărtăm, uităm de neputința noastră. Iată, de exemplu, când cineva se află la înmormântarea unui prieten de-al lui, se întoarce spre cel de lângă el și-i spune cuvinte ca acestea: „Adevărat, cât de neputincioși suntem! Cât de neînsemnată este viața noastră! Ce ni se întâmplă, oare, după moarte? Așa trebuie să ne gândim și să nu vorbim de rău, să nu nedreptățim, să nu ținem minte răul…”. Pare că vorbește cu atâta sinceritate, încât, în vreme ce îl asculți, nu te îndoiești că, chiar din clipa aceea, se va lepăda cu desăvârșire de răutatea lui și va începe să trăiască în virtute. Dar vai, după înmormântare va uita și de teama, și de vorbele lui, și va continua să trăiască în păcat, la fel ca înainte.

Să ne întoarcem însă la tema noastră. Spune-mi, din ce motiv îl plângi cu atâta durere pe cel care a murit? Pentru că era rău? Atunci nu numai că nu trebuie să plângi, ci să-I și mulțumești lui Dumnezeu, Care a oprit răutatea lui. Nu cumva, dimpotrivă, a fost bun? Și în cazul acesta trebuie să te bucuri, pentru că a murit „ca nu cumva răutatea să-i strâmbe înțelepciunea, ca nu cumva înșelarea să-i amăgească sufletul” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 11). Nu cumva era tânăr? Chiar și pentru aceasta să-I mulțumești lui Dumnezeu și să-L slăvești, fiindcă l-a luat lângă Dânsul. Așa cum pe cei care merg să primească vreun rang, îi conducem cu bucurie și mulțumire, la fel trebuie să ne luăm rămas bun și de la cei care pleacă din viața aceasta, pentru că se duc aproape de Dumnezeu, unde vor primi mare cinstire și fericire.

Nu spun, desigur, că nu trebuie să ne pară rău pentru despărțirea de persoanele dragi nouă, care mor, dar să nu ne întristăm mai mult decât trebuie. Căci ne vom mângâia destul dacă ne gândim că omul pe care l-am pierdut era muritor, ca noi toți. Dacă ne revoltăm nu arătăm altceva decât faptul că cerem lucruri care nu se potrivesc cu firea omenească. Te-ai născut om, prin urmare muritor. De ce suferi pentru ceva atât de firesc, cum este moartea? Nu cumva regreți fiindcă pentru a trăi trebuie să mănânci? Nu cumva ai vrea să trăiești fără hrană? Atunci de ce-ți dorești să nu mori? Pe cât de firesc este să mănânci, așa și să mori. De vreme ce ești muritor, nu cere să devii nemuritor; căci acest lucru a fost stabilit o dată pentru totdeauna. Să nu ne asemănăm tâlharilor, care vor să-și însușească lucruri care aparțin altora. Astfel, când Dumnezeu ia de la noi bani sau cinstiri sau slavă, și chiar trupul sau sufletul, le ia pe cele ce-I aparțin. Și chiar și pe copilul tău dacă l-ar lua, de fapt nu-l ia pe copilul tău, ci o făptura de-a Lui.

Așadar dacă noi nu aparținem nouă înșine, cum ne vor aparține nouă cele ce aparțin Aceluia? Dacă sufletul tău nu este al tău, cum sunt ai tăi banii pe care-i ai? Și dacă nu sunt ai tăi, cum cheltuiești fără rost sau fără cuviință ceea ce aparține altuia? Nu zice: „Cheltuiesc banii mei, din banii mei mă distrez”; căci cheltuiești și te distrezi din cele străine. Și le numesc străine, pentru că Dumnezeu le consideră ale Lui pe cele care ți le-a dat, dacă nu le împarți cu cei săraci. Doar atunci cele străine devin ale tale. Dacă le cheltuiești pentru tine, atunci cele ale tale devin străine.

Nu vezi că trupurile noastre sunt slujite de mâini? Nu vezi că mâncarea este mestecată de gură, înainte de a merge în stomac? Nu cumva stomacul spune: „De vreme ce am primit mâncarea, sunt îndreptățit să le primesc pe toate?” Ochii, iarăși, nu cumva pentru că primesc lumina, o țin numai pentru ei și n-o pun la dispoziția întregului corp? Sau nu cumva picioarele, întrucât pășesc singure, se cară numai pe ele și nu corpul întreg? Dar și meșterii, dacă nici unul n-ar vrea să dea și altora din folosul meșteșugului lor, nu-i va vătăma doar pe aceia, ci și pe ei. Chiar și săracii, dacă ar fi atât de răi cum sunteți voi, bogații, care nu vă gândiți la altceva decât la cum să vă măriți câștigurile, și n-ar da din puținul lor prisos celor mai săraci și mai nevoiași ca ei, v-ar arunca degrabă și pe voi în sărăcie.

„Dar l-am pierdut pe scumpul meu copil”, va spune poate cineva, „în care mi-am pus atâta nădejde”. Și ce vrei să spui prin asta? Mulțumește-I lui Dumnezeu, Care ți-a luat copilul, și atunci nu vei fi mai prejos de Avraam, care l-a dus pe fiul său Isaac ca să-l jertfească, după porunca dumnezeiască. Așa cum acela I l-a oferit lui Dumnezeu fără murmur pe neprețuitul său fiu, așa să-l oferi și tu, și nu vei lua răsplată mai mică. Nu plânge, nu suspina, nu cârti. Spune ce a spus și fericitul Iov, când și-a pierdut toți copiii: „Domnul a dat, Domnul a luat; cum I-a plăcut Domnului, așa s-a făcut; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). Așa a zis și către femeia lui, prin aceste cuvinte care ne stârnesc admirația: „Dacă noi am primit din mâna Domnului pe cele bune, nu le vom primi și pe cele rele?” (Iov 2, 10). Așa să gândești și tu, de vreme ce copilul tău n-a căzut în mâinile vrăjmașului și uneltitorului, ci s-a dus aproape de Dumnezeu, Care-i poartă de grijă mai mult ca tine și Care cunoaște interesul lui mai bine ca tine. Privește câți copii care trăiesc acum au făcut din viața părinților lor un martiriu.

„Pe copiii buni nu-i vezi?”, mă vei întreba. Și-ți răspund. Îi văd și pe ei, însă starea în care se află copilul tău este mai sigură decât a lor. Poate că acum sunt bine, însă sfârșitul lor este necunoscut. Ție nu-ți mai e teamă pentru copilul tău, ca nu cumva să pățească ceva sau nu cumva s-o ia pe un drum greșit. De aceea, îți spun din nou, nu mai jeli. Să-L slăvești doar pe Domnul, cum a făcut Iov.

„Și cum să nu plâng”, vei spune, „nu vezi că nu mai sunt tată?” Ce cuvinte sunt acestea? Nu cumva ți-ai pierdut copilul? Nu l-ai pierdut, ci poate că acum a devenit și mai sigur al tău. N-ai încetat să fii tată. Acum ești ceva mai mult – nu mai ești tatăl unui copil muritor, ci al unei ființe nemuritoare! Să nu crezi că ți-ai pierdut cu adevărat copilul pentru că nu mai este lângă tine. Așa cum ar fi continuat să fie copilul tău dacă ar fi plecat într-o țară îndepărtată, la fel și acum, când a plecat spre cer. Văzând așadar ochii lui închiși, gura amuțită și trupul nemișcat, nu te gândi: „Gura aceasta nu va mai vorbi, ochii aceștia nu vor mai vedea, picioarele acestea nu vor mai umbla”. Ci să te gândești: „Această gură va rosti cuvinte mai înțelepte, acești ochi vor vedea lucruri mai frumoase, aceste picioare vor umbla prin ceruri, acest trup va învia nestricăcios și-l voi lua înapoi pe copilul meu mai strălucitor de cum a fost”.

„Dar nu știu unde s-a dus”, poate că-mi vei spune. Cum nu știi? Fie că a trăit făcându-se plăcut lui Dumnezeu, fie că nu, este știut unde va merge. „Tocmai de aceea plâng”, îmi vei explica, „pentru că a plecat împovărat de păcate”. Dar și dacă n-ar fi avut păcate, nu cumva n-ai fi plâns și n-ai fi jelit? Acum te vaiți către Dumnezeu și-I spui: „De ce l-ai luat pe copilul meu plin de păcate?”. Atunci i-ai fi spus: „De ce ai luat un copil atât de bun?”. În ambele cazuri, însă, trebuie să te bucuri. Dacă copilul era păcătos, să te bucuri că a încetat să mai păcătuiască și n-a adăugat o mai mare povară de răutate în sufletul său. De vreme ce n-ai putut să-l ajuți cât trăia, pentru că n-a ascultat de povețele tale, acum îl poți ajuta; nu cu lacrimi și jale, ci cu rugăciuni și milostenii și prescuri. Acestea au fost stabilite de Sfinții Apostoli nu întâmplător, ci cu iluminarea Sfântului Duh. Preotul, în fața sfântului jertfelnic, când săvârșește înfricoșătoarele Taine ale lui Hristos, îi pomenește nu numai pe cei vii, ci și pe cei morți, așa încât sufletele lor se ușurează. Și când noi aducem pentru ei prescuri la biserică sau dăm milostenie săracilor, le oferim o mângâiere, oricât de păcătoși ar fi fost. Dacă, iarăși, copilul tău a fost bun și virtuos, cu atât mai mult nu trebuie să-ți pară rău. Căci, așa cum soarele curat şi strălucitor urcă pe cer, la fel și sufletul curat care părăsește trupul urcă în strălucire, însoțit de îngeri, la împărăția lui Dumnezeu.

Nu e rău, așadar, ca cineva să moară. Atunci de ce ne temem de moarte? Pentru că nu ne-a cuprins iubirea împărăției cerești, pentru că nu ne-a înflăcărat dorul bunătăților viitoare. Dacă se întâmpla așa, am fi nesocotit toate bunătățile pământului. Cel ce se teme mereu de iad nu se va teme niciodată de moarte. Să nu aveți deci cugetele unui prunc, ci lipsa de răutate a lui. Pruncii se tem de măștile urâte dar neprimejdioase, însă nu se tem de primejdiosul foc. Astfel, dacă cineva îi ține aproape de o făclie aprinsă, fără să se gândească, ating flacăra cu mâna și se ard.

Vreți să vă spun și o altă cauză pentru care ne temem de moarte? Pentru că nu trăim o viață virtuoasă și nu avem conștiința curată. Altfel moartea nu ne-ar înspăimânta. Dovedește-mi că voi moșteni împărăția cerurilor și înjunghie-mă chiar acum. Și-ți voi fi recunoscător pentru că m-ai înjunghiat, de vreme ce mă vei trimite atât de repede să mă înfrupt din bunătățile acelea. „Dar mi-e frică să nu mor pe nedrept”, îmi vei spune. Așadar voiai să mori pe dreptate? Dar cine este atât de nechibzuit încât, pe când poate să moară pe nedrept, preferă să moară pe dreptate? Dacă trebuie să ne temem de moarte, atunci să ne temem de moartea care vine cu îndreptățire. Cel ce moare pe nedrept, se aseamănă sfinților. Căci cei mai mulți dintre cei care s-au făcut plăcuți lui Dumnezeu au fost omorâți pe nedrept. Și primul a fost Abel. N-a fost ucis pentru că de vină a fost Cain, ci pentru că Dumnezeu l-a cinstit. Și Dumnezeu a îngăduit să se săvârșească această crimă pentru că-l iubea pe Abel sau pentru că-l ura? Desigur pentru că-l iubea și voia să-i ofere o cunună mai strălucitoare, datorită morții sale nedrepte.

Vezi că nu trebuie să-ți fie teamă că mori pe nedrept, ci că mori încărcat de păcate? Abel a murit pe nedrept, dar Cain și-a petrecut tot restul vieții având asupra sa blestemul lui Dumnezeu, suspinând și tremurând neîncetat. Care din cei doi a fost mai fericit? Cel ce a încetat să trăiască, deși trăia în virtute, sau cel care a continuat să trăiască în păcat?

Să nu-i plângem, așadar, fără discernământ pe cei care mor, ci pe cei care mor împovărați de păcate. Aceștia au nevoie de lacrimi și de jale. Căci ce nădejde mai au, de vreme ce nu mai e posibil să se curețe de păcatele lor? Cât se mai aflau în viața pământească, exista nădejde să se pocăiască. Acolo unde s-au dus, însă, nu câștigă nimeni nimic prin pocăință. Să-i plângem, da, însă nu într-un fel isteric și necuvios, nu trăgându-ne de păr, nu sfâșiindu-ne fața, nu urlând şi țipând, ci cu cumpătare, lăsând lacrimile să ne curgă liniștite din ochi. Asta ne folosește și nouă. Căci plângându-l în felul acesta pe mort, ne vom strădui mult mai mult să nu cădem și noi în păcate asemănătoare. Prin tragerea de păr și prin țipete mintea ni se întunecă, pe când prin plânsetul liniștit ea își păstrează limpezimea și poate cugeta cu folos despre moarte.

În felul acesta să cugeți nu numai atunci când moare vreo cunoștință de-a ta, ci și când vezi un mort necunoscut fiind condus în procesiune pe drumuri la ultimul lui lăcaș, însoțit de copiii săi orfani, de soția rămasă văduvă, de rudele și prietenii lui, toți plânși și cu inimile zdrobite. Să te gândești atunci că viața și lucrurile lumii acesteia n-au nici o valoare și nu se deosebesc de umbre și de vise.

Privește câte castele şi palate ale regilor, domnitorilor și căpeteniilor au ajuns pustii! Gândește-te câtă putere și câtă bogăție aveau ei odată! Acum și numele li s-au uitat. Scriptura spune: „Mulți tirani au fost culcați la pământ, iar cel la care nu se gândea nimeni a purtat coroana” (Înțelepciunea lui Sirah, 11, 5).

Nu-ți sunt de ajuns acestea? Cugetă, atunci, care este valoarea ta atunci când dormi? Atunci și o gânganie mică te poate omorî. Da, mulți au murit în somn. Adevărat, viața ta atârnă de un fir de ață! Ața se rupe și toate se sfârșesc.

Așa să cugeți și să nu fii încântat de frumusețe, de bogăție, de slavă, de desfătări. Un singur lucru să te preocupe: Cum se vor termina toate acestea? Admiri ceea ce vezi aici pe pământ? Însă mult mai vrednice de admirat sunt cele spuse în Scripturi.

Arată-mi un domnitor neînfricat sau un bogat îmbrăcat în veșminte strălucitoare, atunci când este chinuit de febră sau când se află pe patul de moarte, și atunci te voi întreba: „Unde este cel care trecea prin piață mândru și fălos, urmat de însoțitori și paznici? Unde este cel care purta haine scumpe? Unde este măreția vieții lui, luxul adunărilor sale, distracțiile, râsetele, comoditățile, multele cheltuieli? Toate au plecat și au zburat. Ce s-a întâmplat cu trupul care s-a desfătat în atâtea plăceri? Apropie-te de mormânt și uită-te la țărână, la putregaiuri, la viermi. Privește și oftează cu amar. Și măcar ca răul să se fi limitat la această țărână pe care o vezi. De la mormânt și de la viermi întoarce-ți gândul la viermele cel neadormit al vieții de dincolo, la scrâșnirea dinților, la întunericul veșnic, la focul nestins, la pedepsele acelea amarnice și nesuferite care nu vor avea sfârșit. Aici pe pământ, și bunele şi relele odată, mai devreme sau mai târziu, se vor sfârșit; acolo însă amândouă durează în veci. Iar calitatea lor se deosebește de bunele și de relele lumii acesteia, încât nu e cu putință ca cineva să le exprime în cuvinte.

Ce s-a întâmplat așadar cu toate acele măreții? Ce s-a întâmplat cu banii și cu moșiile? Ce vânt le-a luat și le-a împrăștiat? și ce rost mai are această cheltuială nefolositoare a înmormântării, care nici pe mort nu-l folosește, și pe rudele lui le păgubește? Hristos a înviat gol din mormânt. Să nu devină, deci, înmormântarea pricină de satisfacere a patimii noastre pentru fală. Domnul a spus: „Că am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc; am însetat și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit” (Matei 25, 35-36). Însă n-a spus: „Mort am fost și m-ați îngropat”. Căci, dacă ne-a poruncit să nu avem mai mult de un veșmânt cât trăim, cu atât mai mult atunci când murim. Ce răspuns vom da lui Dumnezeu, atunci când cheltuim sume uriașe ca să înmormântăm un trup mort, din moment ce Hristos, sub chipul semenilor noștri săraci, rătăcește, înfometat şi gol, iar noi trecem nepăsători pe lângă El?

Toate câte vi le spun, desigur, sunt nefolositoare pentru cei care au murit deja. Să le audă însă cei vii şi să-şi vină în fire, să le vină mintea la cap, să se îndrepteze. Orice-ar face va veni şi ceasul lor. Nu vor întârzia nici ei, nu vom întârzia nici noi să ne aflăm în fața înfricoșătoarei Judecăți, unde vom da socoteală pentru faptele noastre. Să ne nevoim așadar, ca să devenim mai buni, părăsind păcatul şi urmând virtutea, ca să nu pierdem împărăția cerurilor, ca să dobândim bunătățile nestricăcioase pe care le-a pregătit pentru noi Domnul cel iubitor de oameni.

Sfântul Ioan Gură de Aur; Problemele vieții