Distribuie

Odată am ajuns în pragul morții Am avut o hemoragie gastrică gravă din pricina cortizonului pe care mi l-au administrat la spital, când am făcut operația la ochiul pe care, în cele din urmă, l-am pierdut. Pe atunci locuiam într-o colibioară; nu fusese încă zidită mănăstirea. Din pricina epuizării nu pricepeam de era zi sau noapte.

Am ajuns în pragul morții și totuși am trăit. Am slăbit mult. Mi s-a tăiat pofta de mâncare. Timp de trei luni am trăit cu trei linguri de lapte pe zi. Am fost ținut în viață de o capră!

Trăiam cu gândul plecării. Întreg felul meu de a gândi era foarte diferit, eram deasupra tuturor. Nu mă gândeam la nimic: nici la mâncare, nici la mănăstire, nici la una, nici la alta… La nimic! Nu sunt în stare să vă descriu [cum mă simțeam]. Uite, toate lucrurile importante erau jos, iar eu eram sus, deasupra tuturor, le părăsisem pe jumătate, eram pe picior de plecare. Le lăsam ca și când n-ar fi fost nimic. Nu mă mai preocupa nimic. Mă cuprinsese așa o bucurie, că plecam și le lăsam pe toate acestea în urmă. Nimic din toate astea nu mă atrăgea. Așteptam moartea. Dar nu știam când [va veni]. Găseam întruna câte un tropar, așa încât să-mi dau sufletul în timp ce-l spuneam.

Simțeam o mare bucurie la gândul că aveam să-L întâlnesc pe Domnul. Aveam adânc înlăuntrul meu sentimentul prezenței lui Dumnezeu. Și Dumnezeu a voit atunci să mă întărească și să-mi aducă mângâiere cu ceva preabinecuvântat. De fiecare dată când simțeam că sufletul avea să-mi iasă, vedeam pe cer un astru strălucitor, care răspândea de jur-împrejur raze preadulci. Era luminos și foarte dulce. Foarte frumos! Lumina lui revărsa multă dulceață. Avea o nuanță marină, de un albastru deschis, asemenea unui diamant, asemenea unei pietre prețioase.

De câte ori îl vedeam, mă umplea de alinare și bucurie, fiindcă înăuntrul acestui astru simțeam că se află întreagă Biserica, Dumnezeul Treimic, Preasfânta, Îngerii, Sfinții. Aveam sentimentul că acolo se aflau toți ai mei, sufletele tuturor celor dragi mie, ale Bătrânilor mei. Credeam că, atunci când aveam să plec din această viață, aveam să mă duc și eu acolo, pe acest astru, mulțumită iubirii lui Dumnezeu, și nu virtuților mele. Voiam să cred că Dumnezeu, Care mă iubește, mi-l arată ca să-mi spună: „Te aștept!”

Nu voiam să mă gândesc la iad, la vămile văzduhului. Nu-mi aminteam de păcatele mele, deși aveam multe. Le-am lăsat în urmă. Îmi aduceam aminte doar de iubirea lui Dumnezeu și mă bucuram. Și mă rugam: „Pentru iubirea Ta, Dumnezeul meu, să fiu și eu acolo. Dar, dacă pentru păcatele mele trebuie să merg în iad, iubirea Ta să mă așeze unde îi e voia. Îmi ajunge să fiu cu Tine!” Atâția ani am trăit la pustie cu iubirea lui Hristos. În sinea mea ziceam: „Dacă te duci sus în Cer și Dumnezeu îți spune: «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?! Ce cauți aici?», o să-I răspund: Orice voiești, Doamne al meu, tot ce voiește iubirea Ta, unde vrea iubirea Ta, acolo să mă trimită. Mă predau iubirii Tale. Și în iad dacă voiești să mă trimiți, trimite-mă, mi-e de ajuns să nu pierd iubirea Ta!

Aveam conștiința păcătoșeniei mele; de aceea rosteam neîntrerupt în sinea mea rugăciunea Sfântului Simeon Noul Teolog: „Știu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greșit Ție, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar și aceasta știu, că mărimea greșelilor mele și mulțimea păcatelor mele nu covârșesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înalta.

Cele pe care le spune rugăciunea nu sunt niște cuvinte de-ale noastre. Noi nu putem gândi și exprima asemenea cuvinte. Sfinții le-au scris. Dar sufletul nostru să-și însușească, să simtă și să trăiască ceea ce au scris Sfinții. Îmi place, de asemenea, și continuarea acestei rugăciuni:

Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Făcătorul si Izbăvitorul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte. Cele încă nesăvârșite de mine le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta se află scrise și cele încă nefăcute de mine. Vezi smerenia mea, vezi-mi osteneala câtă este și toate păcatele mi le iartă, Dumnezeule a toate…”.

Cu ardoare repetam neîncetat această rugăciune, ca să plec din viață cu aceste gânduri. Cu cât o repetam, cu atât acolo sus se arăta în nemărginire astrul, mângâierea mea. Venea în toate zilele în care aveam dureri. Și, când venea, sufletul meu zbura și îmi spuneam: „A venit astrul meu!” Simțeam cum, plecând de pe pământ, mă trage spre el. Simțeam o mare bucurie când îl vedeam. Nu voiam să mă gândesc la păcatele mele — v-am spus — pentru că ele m-ar fi scos din această taină. Numai o singură dată, o singură dată l-am simțit gol, nu mai licărea, nu era plin… Am înțeles. Era de la potrivnicul. Nu l-am luat în seamă, m-am întors în altă parte, i-am vorbit surorii mele despre treburi. După puțin l-am văzut din nou, licărind puternic. Bucuria a revenit și mai vie înlăuntrul meu!

În tot acest timp am avut dureri groaznice în tot trupul. Ceilalți mă vedeau murind. Eu mă abandonasem iubirii lui Dumnezeu. Nu mă rugam să mă sloboadă de dureri. Dorința mea era să mă miluiască. Îl alesesem pe El reazem, așteptam să lucreze harul Său. Nu mi-era frică de moarte. La Hristos aveam să merg. Precum v-am spus, rosteam necontenit această rugăciune a Sfântului Simeon Noul Teolog, dar nu mânat de interes, nu ca să-mi dea sănătate. Simțeam fiecare cuvânt.

Eu nu mă tem de moarte, fiindcă e ușa prin care trecem la viața veșnică. Mult mă rog [să mi se dea] să-L iubesc foarte tare pe Hristos al nostru, ca să am bucuria iubirii care alungă frica.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul; Cuvinte despre boală și mângâiere

Distribuie
Un comentariu la „Gânduri în pragul morții ale Sfântului Porfirie”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *