„An nou, fericire nouă!” ne salutăm între noi acum, dar s-a gândit oare careva dintre noi în ce fel poate fi an nou anul acesta care vine, și de unde se va ivi ceva nou în el? Prin ce se va deosebi, de pildă, ziua de azi față de cea de ieri sau față de prima zi a anului care a trecut? Și că nu ne așteaptă aceeași rotire a zilelor și a nopților, aceeași schimbare a lunilor și anotimpurilor anului ca înainte? Ce a fost, este ceea ce va să fie; ceea ce s-a făcut este ceea ce se va face. Nimic nou sub soare! Cine va grăi și va zice: „Iată, lucrul acesta nou este”, lucrul acela s-a și făcut în anii care au fost înaintea noastră (Eccles. 1, 9-10).
Așadar, salutările noastre n-au nici un rost? Este cu neputință ca un obicei atât de general și consfințit de vechimea sa să nu aibă rost, și încă un rost adânc. Trebuie să fie ceva cu adevărat nou, în care, în ciuda vechimii care ne înconjoară, să creadă sufletul, pe care să-l caute și să-l aștepte cu încredințare și a cărui apariție să fie gata să o salute pentru orice noutate ar aduce în vreo privință.
Ce să fie lucrul acesta?
Va fi, zice Domnul, cer nou și pământ nou (Apoc. 21, 1). Tocmai de aceea noi, credincioșii, ceruri noi și pământ nou, după făgăduința Lui, așteptăm (2 Pt. 3, 13). Iată prima noutate adevărată!
Ea se va descoperi în toată slava sa de-abia după sfârșitul lumii, când totul va fi curățit prin foc – însă pregătirea pentru ea a început aproape din primele zile ale ființării cerului și pământului și lucrează de atunci (bineînțeles, în chip nevăzut pentru privirea trupească, însă văzut pentru privirea înțelegătoare a credinței). Puterile înnoitoare puse în crugul curgerii vremelnice a făpturilor sunt atât de lucrătoare și credincioase încât Apostolul, gândindu-se la ele, a strigat astfel: cele vechi au trecut; iată, toate s-au făcut noi (2 Cor 5, 17) – și, îmbrățișând cu privirea minții toată făptura, care gustase din începăturile înnoirii, a auzit chiar și tânguirea ei pentru faptul că nu va veni degrabă vremea când ea va lepăda haina de acum a vechimii și stricăciunii și se va îmbrăca în cea nouă, plină de viață luminoasă, strălucitoare.
Astfel, în starea noastră de acum una pare dinafară și altceva lucrează lăuntric atât în noi, cât și în afara noastră. Starea de acum – atât a noastră cât și a întregii lumi – e o stare de trecere, asemănătoare cu starea unui bolnav acoperit de pansamente, sau cu a unui pom amorțit pe răstimpul iernii, sau a unei case în reconstrucție, acoperite de schelării. Va veni sorocul, de pe bolnav vor fi scoase pansamentele, și el se va arăta sănătos și tămăduit; se va termina construcția, vor scoate schelele, și toți vor vedea casa cea nouă în toată podoaba ei; va veni primăvara veacului celui nou, și pomul ființării lumii, acum golaș, se va acoperi cu frunze, cu flori și roade.
Aceasta este prima noutate, ce poate fi numită universală. Există însă o noutate asemănătoare și pentru fiecare dintre noi, noutate care intră în noi și vădește puterea sa atunci când ne facem părtași ai puterilor de refacere aduse pe pământ de Mântuitorul nostru. De este cineva întru Hristos, zidire nouă este (2 Cor. 5, 17). Este știut de toți și de fiecare că toate puterile de viață nouă au fost încredințate Sfintei Biserici și că toți fiii ei cei adevărați se umplu de ele și primesc înnoire prin ele, lucru care este neîndoielnic. Începutul înnoirii acesteia este pus prin sfântul botez, prin care ne dezbrăcăm de omul cel vechi și ne îmbrăcăm în cel nou, altfel spus ne naștem iarăși, în noua viață. În cei care păzesc harul botezului, puterea înnoirii lăuntrice nu încetează să lucreze; în cei care după botez cad în păcate de moarte ea încetează, dar începe să lucreze din nou atunci când prin taina pocăinței aceștia se împărtășesc din nou de viața lui Dumnezeu în Hristos Iisus. Fie că primește cineva harul înnoirii prin botez, fie că îl primește prin pocăință, dacă îl păzește și răspunde cerințelor lui, sămânța vieții noi nu mai amorțește în el, ci se dezvoltă tot mai mult, și omul cel de taină al inimii crește și se întărește din ce în ce, umplându-se de înțelepciune și de pricepere duhovnicească, de frumusețe morală și de tărie de caracter și de bucurie lăuntrică întru Duhul Sfânt, chiar dacă pe dinafară este sărac, și nevoiaș, și gol. Sub înfățișarea lipsită de frumusețe se pârguiește frumusețea lăuntrică aidoma fluturelui frumos în crisalida lui cea urâtă. Ajungând la vârsta deplină, fluturele rupe crisalida și începe să se bucure de viața pe lumea lui Dumnezeu. Și omul nostru cel de taină, maturizându-se într-un trup neputincios, când îl va judeca Dumnezeu va lepăda învelișul acesta, va sui întru înălțime și va începe acolo să trăiască viața cea pe deplin înnoită la însuși izvorul vieții.
Tocmai asta-i menirea noastră. Tocmai de aceea și este mai înainte purtat în suflet chipul înnoirii acesteia, și conștiința ei se descoperă în presimțirile și în dorințele lui ascunse chiar și atunci când e străin de puterile înnoitoare. Iată pricina pentru care iubim atât de mult noul și îl căutăm cu atâta râvnă!
Trebuie să ne înnoim în noi înșine, și setea de nou va fi totdeauna îndestulată, pentru viața nouă, duhovnicească, întru Hristos Iisus este totdeauna nouă din firea sa – iar noutatea, aflându-se în noi pururea, va potoli setea de noutate. Domnul să ne învrednicească pe toți de asta! Nu vă pot dori nici un lucru mai bun pentru noul an care a venit.
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor vol. 2