Hotărârea de a urma calea lui Dumnezeu

Ce să îi spunem celui care întreabă: „Cum urmez calea lui Dumnezeu și să-mi mântuiesc sufletul?”

Iată ce: „Pocăieşte-te şi, întărindu-te cu puterea harică prin taine, mergi pe calea poruncilor Domnului, urmând călăuzirea pe care ţi-o dă Sfânta Biserică prin păstorii dăruiţi de Dumnezeu”. Şi toate acestea trebuie săvârşite în duhul credinţei nefăţarnice, care nu cugetă iscoditor.

Dar în ce stă credința? În mărturisirea inimii că Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Care a zidit toate şi poartă grijă de toate, ne mântuieşte pe noi, căzuţii, în virtutea morţii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu întrupat, prin harul Preasfântului Duh, în Sfânta Sa Biserică. În această viaţă sunt puse începuturile înnoirii, care în veacul ce va să fie se va arăta în toată slava sa, cum mintea nu poate să priceapă şi nici limba să povestească… Dumnezeul nostru, cât de mari sunt făgăduinţele Tale!…

Dar cum să umblăm neabătut pe calea poruncilor? La întrebarea asta nu se poate răspunde pe scurt. Viaţa este un lucru complicat. Iată, totuşi, câteva puncte:

Pocăieşte-te cu pocaința cea bună şi întoarce-te către Domnul. Recunoaşte-ţi păcatele, plânge-le cu inimă înfrântă şi mărturiseşte-le înaintea părintelui duhovnicesc, dând făgăduinţă prin cuvânt şi punând în inima ta, înaintea Domnului, hotărârea de a nu-L mai jigni prin păcatele tale.

După aceea, rămânând în Dumnezeu cu mintea şi cu inima, osteneşte-te cu trupul să împlineşti îndatoririle ce stau asupra ta.

În această osteneală, mai presus de toate păzeşte-ţi inima de gânduri şi simţăminte rele – de trufie, de slava deşartă, de mânie, de osândire, de ură, de zavistie, de dispreţ, de trândăvire, de împătimirea faţă de lucruri şi de oameni, de grija de multe, de toate plăcerile simţurilor şi de tot ce desparte de Dumnezeu mintea şi inima.

Pentru a rezista în această osteneală, pune dinainte hotărârea de a nu te abate de la ceea ce-ți dai seama că e de datoria ta, chiar de-ar fi să mori.  Pentru aceasta, chiar de la început să aduci viaţa ta jertfă lui Dumnezeu prin îndreptarea voinţei, ca să trăieşti ca şi cum nu ai mai trăi pentru tine, ci numai pentru Dumnezeu.

Sprijinul acestei rânduieli de viaţă este smerita încredinţare în voia lui Dumnezeu şi nenădăjduirea în sine, iar arena duhovnicească în care se săvârșește această viaţă este răbdarea, altfel spus starea neclintită în rânduiala vieţuirii mântuitoare, însoţită de răbdarea cu suflet bun a tuturor ostenelilor și neplăcerilor legate de ea.

Sprijinul răbdării este alcătuit din credință, altfel spus din încredinţarea că slujind astfel lui Dumnezeu eşti rob al Lui, iar El este Stăpânul tău, Care vede ostenelile tale, care îi fac plăcere, şi le preţuieşte; nădejdea că ajutorul Domnului Dumnezeu, care te acoperă totdeauna, este pururea gata pentru tine și se va pogorî asupra ta la vremea potrivită, că Dumnezeu nu te va părăsi până la sfârşitul vieţii tale și că păzindu-te credincios poruncilor Lui aici, în mijlocul tuturor ispitelor, te va duce prin moarte în veşnica Sa împărăţie dincolo; dragostea, care, ziua şi noaptea gândindu-se la Domnul, pe Care Îl iubeşte, se îngrijeşte în tot chipul să facă doar ceea ce Îi place Lui și să fugă în cuvântul, în fapta şi  gândul său de tot ce Îl poate jigni.

Uneltele acestei vieți sunt: rugăciunea din biserică și de acasă, în primul rând rugăciunea minţii, postul după putere, potrivit cu rânduiala Bisericii, privegherea, însingurarea, osteneala trupească, deasa mărturisire a păcatelor şi Sfânta Impărtăşanie, citirea cuvântului dumnezeiesc şi a scrierilor Părinţilor, Impreună-vorbirea cu oameni temători de Dumnezeu, deasa sfătuire cu părintele duhovnicesc pentru toate nevoile din viaţa lăuntrică şi din afară. Cea care rânduieşte măsura, vremea şi locul tuturor acestor nevoinţe este buna înţelegere, ajutată de sfatul celor încercaţi.

Îngrădeşte-te cu temerea. Pentru aceasta, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă: moartea, judecata, iadul, împărăţia Cerurilor.

Mai presus de toate, ia aminte la tine însuți: păzeşte-ţi mintea trează şi inima netulburată.

Cea din urmă ţintă să-ți fie arderea cu duhul, ca focul duhovnicesc să se aprindă în inima ta şi adunând toate puterile tale laolaltă, să înceapă a zidi omul tău cel lăuntric și să ardă de tot spinii păcatelor și ai patimilor tale.

Astfel de rânduială să-ţi faci, şi cu harul lui Dumnezeu te vei mântui.

Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 1