Ia seama la conștiință și tot ce-ți va spune ea fă, și vei avea folos

Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nimic nu i se potrivește așa de mult ca judecata conștiinței sale. Când cauți tămăduire, ia seama la conștiință și tot ce-ți va spune ea fă, și vei avea folos. Dumnezeu și conștiința știu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptare.

Să nu disprețuiești conștiința ta, fiindcă aceasta te sfătuiește binele. Ea este o lege sădită în noi înșine, care ni s-a dat ca o busolă ce ne arată drumul cel drept.

Există conștiință bună și conștiință rea. Cea bună este cea care ne sfătuiește, în temeiul legii duhovnicești să îndeplinim poruncile mântuirii, pe când cea vicleană, a diavolului, ne sfătuiește cele ale înșelării, cele pervertite, luând ca pricină trufia și egoismul.

Pentru a putea cunoaște cum să deosebești o conștiință de alta, va trebui să-ți mărturisești regulat gândurile tale și să asculți de sfaturile povățuitorului tău duhovnicesc.

Căci el va deosebi și te va lumina, spunându-ți, de pildă, că cutare gând este al conștiinței celei bune, iar celălalt al celei rele. Și astfel, odată cu trecerea vremii, vei putea să deslușești tu singur gândurile. Ia aminte la conștiința ta.

Dumnezeu l-a creat pe om, sădind în sufletul lui conștiința, ca să-i fie îndreptar în viață, distingând ce să facă și de ce să se ferească.

Conștiința nu este altceva decât legea naturală sau firească din om; de aceea se și aseamănă cu legea scrisă a lui Dumnezeu, căci ceea ce ne învață legea lui Dumnezeu, aceea ne învață și conștiința.

Dacă legea lui Dumnezeu ne poruncește să cunoaștem un singur Dumnezeu, același lucru ne învață și conștiința. Dacă legea lui Dumnezeu ne poruncește să-L cinstim pe Dumnezeu mai presus de toate făpturile și numai Lui singur să-I acordăm cinstea superioară, același lucru ni-l poruncește și conștiința. Dacă legea lui Dumnezeu ne poruncește să ne temem de Dumnezeu ca de un Judecător drept, același lucru îl auzim și de la conștiință.

Dacă legea Iui Dumnezeu ne poruncește să-L iubim mai mult decât orice, și conștiința ne îndeamnă la aceasta, căci Dumnezeu este binele suprem și izvorul oricărui bine. De aceea și trebuie să-L iubim mai mult decât orice bun creat. Dacă legea lui Dumnezeu ne învață să-I mulțumim Lui pentru toate, și conștiința ne învață aceasta, căci tot ea ne învață să ne exprimăm recunoștința față de binefăcătorii noștri. Dacă legea lui Dumnezeu ne poruncește să ne punem toată încrederea în Dumnezeu, același lucru ne poruncește și conștiința, căci există un singur Dumnezeu și le poate pe toate, ca un atotputernic; orice făptură, fără Dumnezeu și în afara lui Dumnezeu, este neputincioasă. Iată de ce și nădejdea fără El este nestatornică și slabă.

Dacă legea lui Dumnezeu ne interzice să-i facem rău omului sau să-i luăm viața, acest lucru ni-l interzice și conștiința. Dacă legea lui Dumnezeu ne poruncește să-l ajutăm pe om în nevoile și în lipsurile lui, tot aceasta ne poruncește și conștiința. Dacă legea lui Dumnezeu ne interzice să fim desfrânați și preadesfrânați, omule, auzi același lucru și de la conștiința ta, căci ea lucrează înăuntrul omului, ca nu cumva să se întineze prin necurăție. Dacă legea lui Dumnezeu ne interzice să ne atingem de bunurile altuia fără voința stăpânului, oare nu tot același lucru ni-l interzice și conștiința?

Dacă legea lui Dumnezeu ne poruncește să-i dăm celui ce ne cere, același lucru îl auzi și de la Dumnezeu. Dacă legea lui Dumnezeu ne interzice să mințim, să lingușim și să înșelăm, același lucru ni-l interzice și conștiința. Dacă legea lui Dumnezeu ne interzice să-l clevetim pe aproapele, acest lucru ni-l interzice și conștiința. Dacă legea lui Dumnezeu ne poruncește să nu ne dorim nimic din cele ce sunt al aproapelui, același lucru ni-l poruncește și conștiința.

Așadar, legea lui Dumnezeu și conștiința sunt înrudite între ele și tind să ne aducă în aceeași direcție, adică la fericirea noastră, de aceea oricine se împotrivește conștiinței greșește atât împotriva legii lui Dumnezeu, cât și împotriva Legiuitorului, Dumnezeu.

Dacă cineva nu-și ascultă conștiința, nu ascultă, de fapt, legea lui Dumnezeu și pe Însuși Dumnezeu. Dacă nu se supune conștiinței, nu se supune nici legii lui Dumnezeu și nici lui Dumnezeu Însuși. Dacă-și supără conștiința, Îl supără și pe Însuși Dumnezeu.

Așa sunt creștinii care greșesc împotriva conștiinței lor, căci nu-L cinstesc cu adevărat pe Dumnezeu, ci sunt fățarnici, fiindcă este imposibil să-L cinstești pe Dumnezeu fără a avea o conștiință curată.

Creștinul adevărat nu greșește împotriva conștiinței sale și nu vrea să încalce legea lui Dumnezeu și se ferește de rău, binevoind mai bine să pătimească, decât să greșească. Într-o asemenea conștiință, credința se odihnește și-l umple pe om de bucurie; căci acolo unde este  conștiința curată, se sălășluiesc credința și bucuria.

 Dacă legea lui Dumnezeu îl mustră pe om pentru păcate, și conștiința îl mustră. De aceea, se și întâmplă ca atunci când aud un cuvânt de mustrare general, păcătoșii sunt mustrați și tulburați de conștiința lor. Așa se tulbură desfrânații atunci când se face discuție despre desfrânare; hoții și răpitorii, atunci când se vorbește despre hoție și răpire; cei lingușitori și mincinoși, atunci când se face vorbă despre lingușire și minciună. Așa și ceilalți păcătoși se tulbură, manifestând în afară unele semne. În ei lucrează mustrarea conștiinței, căci legea lui Dumnezeu îl amenință pe păcătos cu Judecata Lui, la fel cum procedează și conștiința. Ea strigă înlăuntrul celui păcătos: omule, rău îți va fi!

Așa cum lucrările legii lui Dumnezeu și ale conștiinței sunt asemănătoare, la fel vor fi și la judecata lui Hristos. Acolo, păcătosul va fi mustrat de legea lui Dumnezeu pe care a încălcat-o, dar îl va mustra și conștiința chinuită de păcate. Acestea două, conștiința și legea lui Dumnezeu, vor fi martorii și acuzatorii păcătosului la Judecată. Se mai întâmplă ca uneori conștiința rea să mai și adoarmă, dar, atunci când se va trezi, va începe să-l mustre pe păcătos. Atunci păcătosul va fi rău chinuit din pricina conștiinței sale. Iată de ce se întâmplă adesea ca, nemairăbdând mustrările de conștiință, omul să-și ia viața. Precum nu există o liniște mai bună decât cea venită de la o conștiință curată, la fel nu există și o tulburare și un chin mai mare decât cel venit de la o conștiință încărcată.

Dacă aici așa îl chinuie conștiința, oare cum îl va chinui conștiința pe păcătos în veacul viitor, unde toate păcatele îi vor fi puse în față, mustrându-l și chinuindu-l?! O, păcătoșii de noi, de ce dormităm? Să ne trezim și să ne pocăim, curățându-ne păcatele prin pocăință și prin inimă înfrântă. Să ne îndreptăm viața și să încetăm a greși, împovărându-ne conștiința, ca nu cumva cu conștiința pătată de păcate să ne prezentăm la Judecata lui Hristos, acolo unde cărțile conștiinței vor fi deschise și fiecare va primi răsplata cuvenită faptelor sale. Amin.

Faptele tale să fie curate; nu altceva în gură și altceva în inimă. Iubește adevărul; teme-te de mustrarea conștiinței tale; îndreaptă pe omul cel lăuntric, pentru a nu te căi mai târziu în zadar.

fragment după Sfântul Tihon din Zadonsk