Icoana nu poate lipsi din casa creștinului. Prezența icoanei arata că acea casă este încreștinată, că familia care locuiește acolo este creștină și ortodoxă. Icoana din casă este o mărturisire a credinței în Dumnezeu și, mai mult chiar, a dreptei-credințe. Icoana este un semn distinctiv al ortodocșilor, este o sinteză, o recapitulare a credinței. Sunt icoane care înfățișează chipul Domnului nostru Iisus Hristos, al Maicii Domnului, ale Sfinților Arhangheli și ale sfinților în general. Rostul icoanei îl putem descoperi în rugăciunea pe care o rostește preotul la sfințirea acestora. Iată de exemplu ce se roagă preotul când sfințește icoana Mântuitorului: „Ia aminte, Doamne Dumnezeul meu, din sfânt locașul și de pe scaunul slavei împărăției Tale, și cu îndurare trimite binecuvântarea Ta cea sfântă spre icoana aceasta; și prin stropirea cu această apă sfințită, binecuvânteaz-o și sfințește-o pe ea; dă-i ei putere de tămăduire a toată durerea și neputința; fă-o izgonitoare de toate uneltirile diavolești pentru toți care cu credință către ea vor alerga și înaintea ei Ție se vor închina și se vor ruga; și pururi auzită și bine-primită fie rugăciunea lor. Cu harul și cu îndurările si cu iubirea de oameni ale Unuia — Născut Fiului tău, cu Care împreună esti binecuvântat, cu Preasfântul și bunul si de-viață-făcătorul Tău Duh, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin.”
La sfințirea icoanei Maici Domnului se spune între altele: „Arată icoana aceasta tuturor, care cu credință se vor ruga înaintea ei, vindecătoare de neputințele sufletești și trupești și liberare și acoperământ puternic de toate bântuielile vrăjmașilor; și să fie rugăciunile lor bine-primite la tine…!” Iar la sfințirea icoanei unui sfânt, se spune de asemenea: „Și tuturor celor ce o vor cinsti, se vor închina și se vor ruga Ție înaintea ei și vor chema în rugăciunea către Tine pe Sfântul (cutare), să le fii ascultător, milostiv și dătător darnic de tot binele, mântuindu-i de toată supărarea și nevoia și de toate durerile sufletești și trupești, învrednicindu-i harului și milei ce vor dori de la tine, pentru rugăciunile Sfântului (cutare).”
Icoana, prezență a celui înfățișat în ea. Așa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduc în față persoana dragă pe care o reprezintă, tot așa și icoana ne poartă cu gândul la cel înfățișat în ea. Icoana este o prezență a celui înfățișat în ea: a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a sfinților. Prezența chipului unei persoane este într-o măsură prezența respectivei persoane. Chipul ne pune în legătură cu persoana pe care o reprezintă, ne ajută să ne ducem cu gândul la ea sau mai curând, aduce persoana respectivă în fața noastră, lângă noi, ne înlesnește o întâlnire cu ea.
Icoana ne ajută să ne rugăm mai bine, pentru că ne ajută să intrăm mai ușor în legătură cu Dumnezeu, să-L vedem în persoana Mântuitorului Hristos, să simțim prezența Maicii Domnului și a sfinților pe care îi dorim împreună rugători cu noi și pentru noi.
Cine nu iubește icoanele, nu iubește cu adevărat nici pe cei care sunt înfățișați în icoane. În rătăcirea lor, sectanții spun că nu e bine să cinstim și să ne închinăm la icoane pentru că sunt idoli, că nu e bine să te închini la o bucată de lemn sau hârtie, pentru că așa spune legea lui Dumnezeu. Dar creștinii nu se închină la lemn sau hârtie. Cine-și poate închipui că mamele și bunicile noastre îngenunchează, se roagă și plâng în fața unor bucăți de lemn, aceia se înșeală amarnic și își dau în felul acesta măsura întunecimii minții lor.
Cel mai simplu exemplu care este la îndemâna tuturor ne poate lămuri asupra acestui lucru: în fața fotografiei unei persoane dragi, ceea ce ne bucură sau ne emoționează nu este bucata de hârtie oricât de frumoasă ar fi aceasta, ci este chipul celui drag. Adeseori, de prea mult dor, sărutăm fotografia persoanei îndrăgite. Aceasta nu înseamnă că sărutăm hârtia, ci chipul celui drag și prin acesta persoana care ne este dragă. Fotografia ne este dragă și o păstrăm cu sfințenie mai ales când cel din fotografie este departe de noi. Dacă am pierde fotografia respectivă sau dacă cineva ne-ar rupe-o, de exemplu, ne-am supăra foarte tare și ne-ar părea rău. Nu pentru că am pierdut o bucățică de hârtie, ci pentru că am pierdut un semn, o prezență a celui drag. Cu cât ne este mai dragă persoana respectivă, cu atât prețuim mai mult și fotografia și o ținem la loc de cinste. Tot așa și icoanele. Cu cât ne sunt mai dragi Mântuitorul, Maica Domnului și .sfinții, cu atât iubim și cinstim mai mult icoanele. Cine nu iubește icoanele nu iubește cu adevărat nici pe cei care sunt înfățișați în icoane. Altfel cum s-ar putea lipsi de chipurile celor dragi!
Icoana, fereastră spre adevăratul Dumnezeu. Dar Icoana este mult mai mult decât o fotografie. Mai întâi, pentru că ea ne înfățișează chipul lui Dumnezeu Însuși, chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea este o fereastră spre lumea lui Dumnezeu, spre Împărăția Cerurilor. Chipul Maicii Domnului și cel al sfinților din icoane este chipul omenesc îndumnezeit, copleșit de lumina dumnezeiască a Împărăției lui Dumnezeu. Icoana este sfințită prin chipul pe care îl reprezintă. Tot așa cum cuvântul Sfintelor Scripturi are putere dumnezeiască pentru că este plin de Duhul lui Dumnezeu. Fără icoană ne putem rătăci de la adevăratul Dumnezeu, închipuindu-ne fiecare, după mintea, priceperea și credința sa un Dumnezeu, care de cele mai multe ori este unul plăsmuit de imaginația noastră. Așa încât riscul idolatriei este mult mai mare fără icoană, omul fiind tentat să-și ”închipuie” un Dumnezeu ”convenabil”, după propriile dorințe și nevoi.
Ce fel de icoana trebuie să punem în casă? Este bine ca să punem în casele noastre icoane pictate pe lemn după rânduiala Bisericii. În lipsa celor pictate pe lemn, se pot folosi și cele pe hârtie, fie lipite pe lemn, fie înrămate. Este foarte important să distingem între icoana adevărată și tabloul religios. Icoana adevărată este cea care ne arată chipul îndumnezeit al Mântuitorului, al Maicii Domnului și al sfinților, iar tabloul religios este cel care înfățișează numai chipul omenesc al acestora. Pentru a nu greși, se recomandă creștinului să întrebe preotul atunci când dorește să-și procure o icoană. Trebuie să fim foarte atenți ce fel de icoană punem în casa noastră. Chipul acela se va întipări în mintea noastră, a copiilor noștri pentru totdeauna și ne va ajuta să ne îndreptăm cu mintea spre Dumnezeu. Creștinul nu trebuie să se zgârcească tocmai atunci când cumpără o icoană.
Icoana dăruită. În tradiția noastră se păstrează credința că este bine ca icoana să o primești în dar. Un lucru foarte frumos! De aceea, amintim aici, momentele prielnice pentru un astfel de gest binecuvântat. Este frumos și foarte potrivit ca nașul să dăruiască prima iconiță la botez. El poate oferi icoana cu chipul sfântului al cărui nume îl pune copilului. La fel, nașii de cununie. Ei pot oferi la cununie, în biserică, finilor lor, icoana sfântului care doresc ei să le fie ocrotitor al casei și al familiei noi. Părinții, pot și ei să dăruiască o icoană copiilor, când aceștia se mută la casa nouă, În toate aceste prilejuri, sau cu alte ocazii, preotul parohiei poate și el să ofere icoane credincioșilor săi. Putem oferi o icoană în dar prietenilor noștri, folosindu-ne de un prilej anume sau de o simplă vizită. Se vor bucura mai mult decât ne închipuim. Atenție însă, icoana dăruită să fie de cea mai bună calitate. Dacă totuși nu primim în dar icoana, este de la sine înțelese că nu vom sta fără icoană așteptând, ci ne-o vom procura singuri.
Icoana de familie. Icoana moștenită de la părinți este una dintre cele mai de preț moșteniri. Ea are rolul de a ne lega de părinții și strămoșii noștri prin cea mai trainică legătură, cea a credinței. Icoana veche, în fața căreia s-au rugat părinții, bunicii și străbunicii noștri poartă încărcătura credinței și rugăciunilor acestora. Continuitatea credinței este un element foarte prețios pentru spiritualitatea ortodoxă. De aici și aprecierea deosebită pe care o acordăm tradiției.
Nu trebuie să renunțăm la icoanele moștenite pentru nimic în lume. Avem datoria de a le lăsa moștenire sfântă și testament al credinței copiilor și nepoților noștri. Dacă nu am moștenit o icoană, putem să ne îngrijim noi ca în familia noastră să intre o icoană de preț pe care să o lăsăm moștenire. Nimic mai frumos decât să auzi: ”Această icoană o am de la mama mea” sau „de la bunica mea”!
Sfințirea icoanei. Înainte de a fi așezată în casă, icoana nouă se aduce la biserică pentru a fi sfințită. Ea se lasă la biserică – de obicei patruzeci de zile – timp în care este ținută în Sfântul Altar. Între timp, sau la sfârșitul celor patruzeci de zile, preotul o sfințește, stropind-o cu apă sfințită și rostind rugăciunile rânduite. Este bine ca preotul să scrie pe spatele icoanei data sfințirii, hramul bisericii unde a fost sfințită și numele său.
Sărutarea icoanei la plecarea de acasă și la întoarcerea acasă. Există printre monahi mai ales, dar și printre mireni, obiceiul ca la plecarea de acasă precum și la întoarcerea acasă, creștinul să sărute icoana din casă. Acest lucru este nu numai frumos, ci și foarte folositor, el exprimând credința și dorința noastră ca la plecare din casă să avem binecuvântarea Domnului și rugăciunile Maici Domnului și ale sfinților, iar la întoarcerea acasă să ne exprimăm mulțumirea și recunoștința pentru că ne-am întors cu bine. In felul acest punem totul sub semnul și binecuvântarea lui Dumnezeu și între noi și icoană, sau mai bine zis cu cel înfățișat în icoană, se realizează o foarte strânsă legătură. Acest obicei are și înțelesul că plecăm cu binecuvântarea lui Dumnezeu și ne întoarcem dând seamă lui Dumnezeu, recunoscându-l stăpânirea Lui și faptul că facem ascultare de El așa cum face un călugăr ascultare de starețul Lui, că pentru lucrurile pe care le facem, oricare ar fi ele, luăm binecuvântare de la Dumnezeu. Apoi, icoana nu este un obiect fără viață, pe care-l putem ignora. Sărutăm icoana la plecare și la venire ca și când am saluta pe tata sau pe mama, plecând sau întorcându-ne acasă. Este un gest asemănător cu cel pe care-l facem când intrăm în biserică și sărutăm icoanele. Le sărutăm ca și când am saluta sau am da binețe unor persoane cu care ne întâlnim și le cinstim.
Locul icoanei în casă. Este bine să avem în fiecare cameră câte o icoană. Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit. Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru ca atenția noastră să nu fie atrasă de alt lucru atunci când ne rugăm în fața icoanei și pentru că nu este bine să punem alături de icoană lucruri care nu au legătură cu aceasta. Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu fața la răsărit, și la biserică și acasă. Răsăritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în rugăciunile Bisericii ”Răsăritul cel de sus”, ”Soarele Dreptății”, etc.. Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui și al lucrurilor bune care se fac la lumina zilei, în timp ce apusul, întunericul este semnul răului și al lucrurilor care se fac la întuneric. Deci, trebuie să avem grijă să așezăm icoana la răsărit, pentru a ne închina cu fața la răsărit. A fost un timp când unii dintre creștini țineau icoanele ascunse, după ușă, în vreun colțișor sau chiar în șifoniere sau în valize. A sosit timpul să scoatem icoanele la vedere și să le așezăm unde le este locul.
din cartea: Casa creștinului, ghid practic