Nimic nu provoacă atâta mulțumire şi atâta sănătate, ca atunci când cineva mănâncă şi bea după măsura adevăratei nevoi a trupului său, astfel încât să nu aibă o greutate mai mare decât cea normală. Şi pentru a te convinge, observă-i mai întâi pe cei care mănâncă cu măsură şi apoi pe cei care mănâncă exagerat. Trupurile primilor sunt de obicei puternice, sănătoase, cu organe care funcționează armonios, pe când ale celorlalți sunt molâi, greoaie, anevoioase şi bolnăvicioase.
E acesta un lucru plăcut? Şi putem spune că cel ce-şi îmbuibează pântecele simte plăcere adevărată, îngurgitând mâncăruri multe şi variate? Dar când există plăcere adevărată? Când mai întâi există dorința şi apoi urmează satisfacerea ei. Dacă, însă, este urmărită o desfătare fără să existe dorință sau dincolo de hotarele dorinței, atunci mulțumirea pricinuită de plăcere dispare.
Așa cum o corabie, când este încărcată cu mai multe mărfuri decât poate rezista, se scufundă, la fel şi trupul nostru, atunci când primește mai multă hrană decât are nevoie, se scufundă în nenorocire. Corabia împovărată nu este ajutată nici de buna construcție, nici de vremea favorabilă, nici de îndemânarea căpitanului, nici de mulțimea marinarilor. Şi celor ce se dedau desfătărilor materiale şi sunt lacomi la mâncare şi băutură, nu le sunt de folos sfaturile şi povețele, nici prevestirile şi amenințările, nici frica de moarte şi de iad. Ai zice că nu mănâncă pentru a trăi, ci trăiesc pentru a mânca.
Așadar, după ce-şi îmbuibează pântecele şi îşi îngrașă trupul, pleacă din viața aceasta, nereușind altceva decât să-şi pregătească trupul pentru un ospăț mai bogat al viermilor. Căci îngrășarea, de vreme ce provoacă multe boli, duce deseori la o moarte timpurie. Am putea spune că mesele bogate sunt mai rele decât otrăvurile. Deoarece otrăvurile îi omoară iute şi fără dureri pe cei care le iau, pe când mesele bogate dau naștere unei vieți mai rele decât o mie de morți, pentru că ele îl omoară lent pe om. Şi cei care suferă de alte boli sunt compătimiți de mulți, pe când cei ce suferă de boli provocate de multa mâncare şi băutură nu pot fi compătimiți de oameni, chiar dacă ei ar vrea. Întrucât ei singuri îşi provoacă bolile, se îndreaptă cu voia lor spre prăpastia relelor.
O fiară sălbatică nu ne poate vătăma atât de mult precum dorința desfătărilor materiale. Căci fiara ne poate sfâșia doar trupul, pe când dorința desfătărilor materiale, când se sălășluiește în inima noastră, împreună cu trupul ne nimicește şi sufletul.
Nu spun să vă dedați nevoințelor aspre, dacă nu vreți. Dar să ne ferim de cele de prisos, să îndepărtăm ceea ce nu este absolut necesar. Adevărat, ce iertare vom primi, când alții nu le au nici pe cele necesare, deși sunt îndreptățiți să le aibă, iar noi ne bucurăm de mai mult decât ne este necesar? Dar ne-am putea întreba şi cine se bucură mai mult, cel ce se hrănește cu ierburi şi este sănătos sau cel care mănâncă din belșug şi suferă de diferite patimi? Firește că primul se bucură mai mult, pentru că-şi păstrează sănătatea.
Să nu cerem, așadar, nimic mai mult decât necesarul. Îţi este de ajuns fasolea pentru ca să trăiești sănătos? Mănâncă fasole. Ești bolnăvicios şi ai nevoie de fructe şi legume? Nu te împiedică nimeni să le mănânci. Ești chiar şi mai neputincios şi ai nevoie de carne? Nu te vom lipsi de ea. Scopul nostru nu este vătămarea oamenilor, ci tăierea celor prisositoare; şi prisositor este ceea ce depășește necesarul, ceea ce este mai mult decât ne trebuie ca să trăim în sănătate şi cumpătare.
Nu vedeți că luptați împotriva unor puteri netrupești? Cum le vom birui, așadar, de vreme ce suntem în trup? Dacă cel care se luptă cu oamenii trebuie să aibă grijă cum se hrănește, cu atât mai mult trebuie s-o facă atunci când are de luptat cu diavolii. Ce se întâmplă când cineva se străduiește să cânte la o liră ale cărei corzi nu sunt bine întinse? Oricâtă iscusință ar avea el, nimic nu izbutește. Corzile slabe nu-i vor lăsa degetele să-şi arate îndemânarea. La fel se întâmplă şi cu trupul. Când este slăbit şi moleșit de desfătările materiale, nu lasă sufletul să sporească duhovnicește. De aceea, să mâncăm şi să bem atât cât să ne mulțumim, dar şi cât să ne menținem trupul într-o asemenea stare naturală, încât să nu vatăme sufletul.
Adevărat, nimic nu este mai îndrăgit de diavol ca îmbuibarea pântecelui cu multă mâncare şi băutură şi, în general, ca desfătările materiale, care-l preschimbă pe om în porc sau în ceva şi mai rău. Căci porcul, măgarul, câinele şi toate animalele necuvântătoare nu mănâncă şi nu beau niciodată mai mult decât au nevoie, iar omul cuvântător, cel cinstit cu chipul lui Dumnezeu, devine necuvântător, depășind măsura. Tot el, desigur, dacă are animale, nu le silește niciodată să mănânce ori să bea mai mult decât vor. Şi dacă-l întrebi de ce, îţi va răspunde: „Ca să nu pățească vreun rău şi să sufere”. Pentru sine însuși, însă, nu ia această măsură. Astfel, suferă mereu. Căci urmările îmbuibării pântecelui şi beției – mai ales ale beției – durează mult. Așa cum, după ce trece febra, slăbiciunea rămâne, la fel şi după ce trece beția, amețeala rămâne atât în trup cât şi în suflet. Trupul chinuit este ca paralizat, ca o corabie naufragiată; iar sufletul, şi mai rău chinuit, de vreme ce trupul se află în această stare, iscă o nouă furtună şi aprinde şi mai viu dorința. Câte rele sunt provocate omului de beție, mi-e rușine să spun. Las conștiința voastră, care le cunoaște mai bine, să judece.
Adevărat, ce este mai rău decât un bețiv care umblă împletecindu-se de colo până colo şi devine pentru cei neînțelepți pricină de hulire a darurilor lui Dumnezeu? Căci îi aud pe mulți dintre cei care văd ciudățeniile bețivilor, zicând: „Mai bine n-ar fi existat vinul”. Ce prostie! Alții sunt de vină, şi tu osândești darurile lui Dumnezeu? Nu cumva vinul săvârșește răul, omule al lui Dumnezeu? Nu vinul, ci necugetarea celor care-l folosesc în chip rău. Să zici, așadar, „să nu fi existat beția”, nu „să nu fi existat vinul”. Pentru că aşa, dacă înaintezi încă puțin, vei spune: „Să nu fi existat cuțite, pentru ca ucigașii să nu mai omoare. Să nu fi existat noapte, pentru ca hoții să nu mai fure. Să nu fi existat femeia, ca să nu mai cădem în desfrâu”. Şi pe scurt, vei cere să nu fi existat nimic.
Nu osândi așadar vinul, ci beția şi pe cei care mânuiesc binele în chip rău. Apropie-te de omul acesta când îl vei afla treaz şi spune-i: „Vinul ne-a fost dat de Dumnezeu ca să ne veselească, nu pentru a ne purta necuviincios; pentru a râde, nu ca să ne facem de râs; pentru a ne menține sănătatea, nu ca să ne îmbolnăvim; pentru a ne întări trupul, nu ca să ne slăbim sufletul.”
Într-adevăr, puțin vin dăruiește veselie – cum spune psalmistul, „Vinul veselește inima omului” (Psalmi 103, 15) – dar şi sănătate, după cum spune şi apostolul Pavel, sfătuindu-l pe ucenicul său, Timotei: „Folosește puțin vin, din pricina stomacului tău şi a deselor tale slăbiciuni” (I Timotei 5, 23). Fiecăruia dintre noi, desigur, Apostolul ne-ar fi spus: „Să folosești doar puțin vin, din pricina primejdiei desfrâului, a vorbelor necuviincioase şi a dorințelor viclene, care de obicei sunt provocate de beție”.
Câți dintre voi vă îmbătați, distrugeți foloasele vinului. Şi sănătatea v-o zdruncinați, şi de veselie vă lipsiți. Adevărat, ce există mai rău decât să ne pierdem echilibrul şi să simțim o neplăcere negrăită, să credem că toate se învârt în jurul nostru, să ne cufundăm în întuneric adânc, să avem nevoie de ajutor şi îngrijire, precum bolnavii, să fim chinuiți de atâtea şi atâtea rele?
Cei care se dedau beției, cu cât beau mai mult vin, cu atât le e sete mai mult. Băutura le stârnește din ce în ce mai mult setea. Iar plăcerea pe care o provoacă vinul, dispare, setea însă, deoarece devine nestăpânită, îi trage în prăpastia beției pe cei pe care îi înrobește.
Nu cumva credem că gâtlejul îl avem ca să turnăm în el necontenit mâncăruri şi băuturi? Nu-l avem pentru asta, ci pentru a face rugăciuni la Dumnezeu, pentru a-i învăța pe alții legile dumnezeiești, pentru a-i povățui pe semenii noștri tot ceea ce le e de folos sufletelor lor.
Râurile înfuriate nu sapă şi nu distrug malurile lor așa de ușor precum ne distruge sănătatea desfrâul şi desfătarea, îmbuibarea pântecelui şi beția. Căci acestea fac trupul moale, slab, bolnăvicios; iar pe suflet îl fac trândav, laș, molâu.
Așadar nu este rău să mâncăm. Nicidecum. Îmbuibarea este rea. Nu este, de asemenea, rău să bem vin. Vinul fără măsură, care duce la beție, este rău. Domnul ne-a dat trup material, care nu se poate întreține altfel, decât cu hrană. Dar când ne hrănim, trebuie s-o facem cu măsură, ca să rămânem sănătoși şi ageri.
Prin urmare, să avem grijă să mâncăm şi să bem doar atât cât şi plăcere adevărată să simțim, şi trupul să ni-l hrănim, încât să fie în stare să împlinească poruncile lui Hristos. Astfel, cu harul Său, şi viața de aici o vom petrece bine, şi pe cea de dincolo o vom câștigă.
Sfântul Ioan Gură de Aur; Problemele vieții