Împărtășirea cu Sfintele Taine se face în stare de curăție și vrednicie

Celor ce voiesc a se apropia de înfricoșatele Taine ale lui Hristos, sfat potrivit și cale de mijloc să le fie aceasta: că nu trebuie nici toate să le lase ei în seama lui Dumnezeu și să se lenevească de pregătirea după putere, dar nici silindu-se după putere și ostenindu-se, să li se pară că toate le-au isprăvit și să se mândrească că se apropie cu vrednicie de Sfintele Sfinților. În cele de mai jos se vor arăta puține din cele care sunt prea de nevoie pentru cei care doresc a se uni cu Hristos prin împărtășirea cu Preacuratele Taine.

Mai întâi trebuie ei să înțeleagă că pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie este îndoită, adică trupească și sufletească. Cea trupească constă în post, înfrânare de la pofte trupești, priveghere și alte osteneli, prin care să se curețe și să se ușureze trupul de cele care îl îngreuiază, îl aprind și îl spurcă pe el.

Iar pregătirea cea duhovnicească se cuprinde în: spovedanie curată la duhovnic, citirea pravilei, adică a rugăciunilor după rânduiala cea din Ceaslov și a altor rugăciuni săvârșite cât mai cu frică de Dumnezeu, cu luare aminte și cu umilință.

Altă sfântă pregătire este împăcarea cu toți: să nu fie certat cu nimenea, să nu aibă mânie împotriva cuiva, să ierte tuturor celor care i-au greșit ceva, aducându-și aminte de cuvintele Mântuitorului Care zice: De veri ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru Cel din Ceruri vă va ierta vouă greșelile voastre. Și după putere să se silească ca nimenea să nu aibă ceva asupra lor (Învățătura de credință ortodoxă, București, 1952, p. 296-297).

Și fiindcă mai sus am amintit că una din faptele celui ce se apropie de împărtășirea cu Preacuratele Taine este și postul, apoi trebuie să înțeleagă oricine că îndoit este postul: trupesc și duhovnicesc.

Iar pentru cel care nu este bolnav, postul cel trupesc s-ar mărgini cam întru acestea: postirea celor patru posturi de peste an, care sunt rânduite de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți, la fel postirea miercurilor și a vinerilor. Iar cine va voi să-i prisosească dreptatea lui, să țină și postul de luni. Aceste zile se vor posti în tot timpul anului, afară de timpul când este dezlegare în Biserică după Tipicul mare. Încă trebuie a posti ziua de 5 ianuarie, ajunul Bobotezei; ziua de 29 august, Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul; și 14 septembrie, ziua Înălțării Sfintei Cruci. Înfrânarea la masă înseamnă a nu mânca peste sațiu și abținerea de la masa de seară când a doua zi au a se împărtăși.

Apoi pentru cei căsătoriți: Înfrânarea de la împreunarea cu soțiile lor în sărbători, sâmbăta, Duminica, în posturi, în timpul scurgerilor lunare și cu o zi și o noapte înainte de a se împărtăși cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Însă această înfrânare de la împreunări să fie cu învoirea amândurora soților, după cuvântul marelui Pavel, care zice: Nu vă lipsiți unul de altul decât doară prin bună învoială, pentru o vreme, ca să vă dedați la post și rugăciune (1 Cor. 7, 5; Sf. Timotei, can. 5, 13; Sf. Dionisie, cm. 3; P.M.B., gl. 171; Sf. Simeon Tesaloniceanul IX, 16).

Pentru clerici să fie aceasta: „Păzească-se pe sine cei hirotonisiți de legătura cu soțiile lor, când vor să slujească Liturghie întru acea zi, ca cei ce sunt cinstiți cu cuminecătura. Deci dacă nu mai mult, cel puțin în ziua și în noaptea cea dinaintea Liturghiei, trebuie neapărat a se păzi (Sf. Simeon Tes. IX, 14-15). Valsamon în răspunsul 49, către Marcu al Alexandriei, zice: cei ce nu se înfrânează de trupeasca împreunare cu soțiile lor legitime sâmbăta și Duminica, se cuvine cu potrivite canonisiri a se îndrepta. Și apoi adaugă că se cuvine să se ferească ei de împreunare și întru tot Sfântul și Marele Post și întru toate vinerile și miercurile (Vezi Pidalion de Neamț, 1844, fila 451). Încă să se știe că nici Preacuratele Taine, nici sfânta anaforă, nici aghiasmă mare sau mică nu poate lua, nici sfintele icoane nu poate a le săruta acela care în ziua aceea s-a aflat trupește cu soția sa (Vezi canoanele cele de mai sus și P.M.B., gl. 166-170, Sf. Simeon Tes., IV, 100).

Încă arăt aici că mai fericiți și mai cucernici sunt aceia care nu o zi, ci măcar trei zile înainte de a se împărtăși cu Preacuratele Taine se înfrânează de la împreunarea cu soțiile lor și se pregătesc pe sine cu post și cu rugăciune stăruitoare. Pentru că dacă Moise a primit poruncă de la Dumnezeu să curățească pe poporul lui Israil cu post, cu rugăciune și cu înfrânare de la soții trei zile mai înainte de a se pogorî El pe muntele Sinai, spre a se face ei vrednici, nu de a se sui pe muntele Sinai, spre a vedea și a sta de vorbă cu Dumnezeu, ci de a se apropia numai de poala muntelui pe care era a se pogorî Dumnezeu, deci cu cât mai mare pregătire ar trebui să aibă acei creștini care se apropie nu de munte, ci de Dumnezeu?

Oare dacă atuncea s-a zis că cine se va atinge de muntele Sinai, unde era a se pogorî Dumnezeu, cu pedeapsa uciderii și cu moarte se va sfârși (leș. 19), apoi creștinii, care nu se apropie să se atingă de muntele Sinai, ci vor să se atingă și să se împărtășească cu Trupul și cu Sângele Fiului lui Dumnezeu, de nu se vor pregăti pe sine mai mult ca aceia, cum vor scăpa de pedeapsa pentru negrijă și neevlavie?

Aceste puține fie arătate pentru postul cel din afară și trupesc. Și încă puține este cuviincios a aduce în mijloc pentru postul cel mai înalt și duhovnicesc. Fiindcă acesta cu cât este și mai folositor, cu atât este și mai gingaș a se păzi. Însă pentru cei ce au minte trează, ușor se fac și unele dintre cele ce le scriem aici.

Mai întâi, prin lucrarea lui, postul duhovnicesc este a se sili cineva de a-și păzi mintea de gândurile care o spurcă și o răspândesc pe ea. Căci precum trupul are lumea lucrurilor. așa și mintea are lumea Sfintele Taine de paza celor cinci simțuri: a văzului, a auzului, a mirosului, a gustului și a pipăitului. Căci și acestea, după cuvântul cel proorocesc, sunt ferestrele prin care intră în suflet păcatele (Ier. 9, 21). Apoi păzirea limbii de a mai vorbi minciuni, glume și cuvinte care întărâtă inima sau râsul, aducându-și aminte de cele scrise, că lovitul limbii frânge oasele; și iarăși, multi au căzut prin uneltirile limbii (Sir. 28, 18-19). Să postească nu numai limba de cuvinte deșarte, ci și mâna să nu se atingă de lucru străin, să nu îndrăznească a iscăli cu dânsa acte nedrepte, și nici a pipăi cu ea cele care duc la păcat… Să postească piciorul spre a nu se duce acolo unde nu place lui Dumnezeu.

Și, în sfârșit, pe lângă acest post îndoit, despre care în puține cuvinte am amintit aici, să se silească cel care voiește a se apropia de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, să-și câștige smerenia inimii și să-și păzească știința gândului său curată și neprihănită față de toți. Și peste toate trebuie să nu creadă cineva că fericirea lui stă în a se împărtăși cât mai des, ci să înțeleagă că fericirea stă în a se împărtăși cu bună pregătire după a sa putere.

La această învățătură aduc mărturie pe dumnezeiescul Hrisostom care zice: „Mulți cu Tainele acestea o dată întru tot anul se împărtășesc; iar alții de două ori, iar alții de mai multe ori. Deci, zice el, către toți ne este nouă cuvântul, nu numai către cei ce șed aici, ci și către cei ce șed în pustie, căci și aceia o dată în an se împărtășesc, iar de multe ori și după doi ani”.

Apoi adaugă și zice: „Ce, dar, care sunt mai primiți? Cei ce o dată, cei ce de multe ori, cei ce de puține ori se împărtășesc?”. Arătând apoi care este adevărata datorie a celor care voiesc să se apropie de cele sfinte, zice: „Cei ce au știința gândului curată, cei ce sunt cu inima curată, cei ce au viață neprihănită, totdeauna să se apropie. Iar cei ce nu sunt întru acest fel, niciodată măcar” (Împărțirea de grâu, Buzău, 1833, cuv. 53, p. 449). Așadar, de aici poate înțelege oricine că fericirea celui ce se împărtășește nu stă în a se împărtăși des sau rar, ci în a se împărtăși cu inimă curată și cu neprihănire.

Dar va zice cineva: „Dar cum pot eu să mă fac vrednic de o împărtășire atât de scumpă, care cere atâta pregătire?” La această întrebare nu voi răspunde cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Anastasie Sinaitul care zice așa: „Numai dacă vrei, omule, te vei face vrednic”; și apoi, arătând care sunt pricinile cele mai de nevoie spre lucrarea acestei vrednicii, zice: „Cunoaște-te pe sine că ești păcătos, părăsește-te de păcate, lipsește-te de vicleșuguri și de mânie, arată fapte de pocăință, apucă-te de curăție și de blândețe, îndelung rabdă, arată umilință, dă milostenie la săraci și la străini din roada dreptății și roagă-te lui Dumnezeu cu suflet înfrânt și așa te vei face vrednic” (Vezi Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur, Cuv. 7 al Sfântul Anastasie Sinaitul, p. 225).

Așadar, frate, ți-am adus în cele de mai sus mărturie de la dumnezeiescul Hrisostom, că fericirea celui ce se împărtășește nu stă în deasa, nici în rara împărtășire, ci în a se împărtăși cineva cu pregătire și cu vrednicie.

Iar pentru a arăta care sunt faptele cele bune prin care te poți face vrednic de împărtășirea Sfintelor Taine, ți-am adus în mijloc sfatul Sfântului Anastasie Sinaitul, precum și cel al Sfântului Ioan Hrisostom, care toate condițiile le grupează în trei, și anume:

1.    A avea știința gândului curată;

2.    A avea inima curată;

3.    A avea viața neprihănită.

Dar, întrucât cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur de mai sus par a fi prea subțiri pentru unii, este bine să facem puțină deslușire la ele.

Ce înseamnă a avea știința gândului curată? Înseamnă a nu fi mustrați de conștiință pentru vreun păcat trupesc sau sufletesc, sau pentru că cineva are ceva asupra noastră deoarece l-am nedreptățit.

A avea inima curată înseamnă o mare curăție lăuntrică. Căci numai cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu. Și inimă curată se poate zice aceea care este curată de păcate și curată de răutate. Iar viața neprihănită este o întregime de sfințenie a minții, a inimii și a trupului, adică a nu fi pătat cu vreun păcat nici la inimă, nici la minte, nici la trup. Și aceasta este culmea cea mai mare a fecioriei duhovnicești, adică a credincioși, pentru a nu ajunge nimeni la această neprihănire și spre a le aduce nespusă pagubă duhovnicească, de a nu se putea ei uni prin Preacuratele Taine cu Hristos, așa cum voiește El. Domnul nostru Iisus Hristos a venit din iubire pentru noi și a pătimit pentru a noastră mântuire și în această înfricoșată Taină se dă pe Sine întreg nouă. Dar voiește ca și noi cu întregime să ne dăm Lui, neprihăniți având inima, mintea și trupul nostru. Și numai El știe cât de puțini se unesc cu El întru acest chip.

Pe unii îi înșală vicleanul cu smerenie fățarnică, că nu sunt vrednici, și din această pricină îi aruncă în nepăsare și în nesimțire față de folosul cel negrăit al Sfintelor Taine. Pe alții îi face a amâna vremea împărtășirii de la un an la altul, de la un post la altul, și așa, depărtându-se prea mult de împărtășirea cu Trupul și Sângele Stăpânului, nu pot nicidecum a spori în calea poruncilor lui Dumnezeu. Și cum ar putea, de vreme ce nu voiesc a se uni cu Acela care a zis: Rămâneți întru Mine și Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteți face nimic?

Pe alții nici chiar în vreme de bătrânețe, nici când se văd slabi și bolnavi, nu-i lasă satana a se apropia și a se uni cu Hristos.

Prima grijă pe care trebuie să o aibă creștinii este aceea ca, atunci când vor vedea pe cineva din familie sau din rudenii că s-a îmbolnăvit, să cheme preotul și să-l sfătuiască pe bolnav a-și mărturisi cu de-amănuntul toate păcatele pe care ține minte că le-a făcut în viață, ca apoi preotul, dacă va găsi de cuviință, să-l împărtășească.

Iar dacă este aproape de moarte, oricum să nu-I lase neîmpărtășit. Căci în acest caz are oricine voie din cei dreptcredincioși a fi dezlegat pentru această merinde, spre călătoria vieții de veci. Iar dacă se va face sănătos după împărtășire și de a avut vreo oprire, să rămână întru pocăință anii porunciți de canoane (P.M.B., gl. 320).

Am auzit și încă alte sfaturi ale vicleanului din gura unor creștini. „Nu chema, zice, pe popa, dacă ești bolnav, că de va veni acela este semn că nu va trece mult și te va duce la cimitir; lasă că de va fi mare nevoie apoi îl vei chema atunci când te vei simți slab de tot”. Aceasta este o mare înșelăciune a dracilor prin care se silesc ei să nu lase pe bietul creștin nici măcar în ceasul al unsprezecelea să se apropie și să se cuminece cu Hristos.

Mulți, ascultând de aceste sfaturi viclene, s-au dus de aici la veșnica osândă, căci moartea i-a răpit pe ei atunci când a trimis-o Dumnezeu, nu atunci când au voit ei să vie. Încă pe mulți alții i-a înșelat satana, dându-le în gând că fericirea și folosul sfințirii Preacuratelor Taine stă în cantitatea cât mai mare a Sfintelor Taine, adică de a se împărtăși cât mai des, fără să țină seamă de pregătirea cea cuviincioasă și uitând sfaturile marelui Pavel Apostolul, care zice: Să se ispitească omul pe sine și așa să mănânce din pâine să bea din pahar; că cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, judecată Iuiși mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11, 28-29).

Iar dacă unii ca aceștia pe acestea le-au uitat și le defaimă, să-și aducă aminte și să se cutremure măcar de îngrozirile cele mai înfricoșate ale Sfântului Apostol Pavel, care zice așa: Dacă cel ce leapădă legea lui Moise, în urma mărturiei a doi sau trei martori, se pedepsește fără cruțare cu moartea, apoi cu cât mai amară muncă socotiți că va lua cel ce a călcat pe Fiul lui Dumnezeu și a socotit afi de obște sângele legii cu care s-a sfințit, și a ocărât Duhul darului? (Evrei IO, 28-29). Iar cum cineva cade sub această mare osândă, de a călca pe Fiul lui Dumnezeu, să ne învățăm de la dumnezeiescul

Hrisostom, care zice: „Când tu te împărtășești cu El în Sfintele Taine și faci păcat, spune-mi, au nu L-ai călcat pe El? Au nu L-ai defăimat pe El? Că precum pentru cele ce se calcă de noi, nici o grijă nu avem, așa și cei ce greșesc, de Hristos nici o grijă nu au” (Vezi Împărțirea de grâu, cuv. 53, p. 448).

Încă dacă vrei să știi și cum Sângele lui Hristos îl socotește cineva de obște, prin împărtășanie fără de pregătire cuviincioasă, ascultă pe același mare dascăl Gură de Aur, care zice: „Tu ai socotit sângele Legii prin care te-ai sfințit a fi de obște”. Apoi zice: „Ce este de obște? Necurat sau nimic având mai mult decât celelalte. Adică ai socotit sângele lui Hristos ca oricare alt sânge al vreunui om de rând sau dobitoc”. Iar cum ocărăște cineva Duhul Sfânt, arată zicând: „Cel ce nu primește facerea de bine a ocărât pe făcătorul de bine” (Vezi Împărțirea de grâu, cuv. 53).

Dar ce zic cei năvalnici spre deasa împărtășire? „Noi vrem să ne împărtășim cât mai des spre a urma pe primii creștini care se împărtășeau pe timpul sfinților apostoli aproape în fiecare zi”. Cu adevărat bună faptă și râvnă este aceasta. Însă orice faptă bună, dacă este lipsită de smerenie și de dreaptă socoteală, nu numai că nu folosește pe cel care o lucrează, ci și la muncă îl duce. Dacă cineva dorește să se împărtășească mai des, precum aceia, apoi nu este de ajuns această dorință, ci trebuie a urma pe aceia și cu faptele. Că dacă atunci, când Biserica era în fașă, a fost puțină vreme acest obicei de a se împărtăși mai des, apoi să vedem cum le era petrecerea la cei dintâi creștini și, după ce vom afla, să facem asemănare între viața și petrecerea lor și a noastră. Și de ne vom găsi pe noi având aceeași petrecere și viețuire întru frica lui Dumnezeu ca și ei, apoi să îndrăznim ca și dânșii a ne apropia de Preacuratele Taine.

Dar vei zice: „Cum au petrecut ei și ce fel de fapte bune făceau ei de se încumetau a se apropia de cele sfinte mai des?” Vrei să știi? Ascultă nu de la mine, ci de la cel cu gura și limba de aur, care zice așa: „Socotește, omule care dorești să te împărtășești, ce au făcut sfinții apostoli când s-au apropiat de acea Sfântă Cină? Au nu s-au întors la rugăciuni și la laude? Au nu la sfinte privegheri? Au nu la învățătură îndelungată și plină de multă filosofie, că cele mai mari și preaslăvite atunci le poruncea și le povestea lor Mântuitorul?” Apoi adaugă: „N-ai auzit cum și cele 3.000 de suflete care s-au îndulcit atunci de împărtășire, totdeauna erau așteptând întru rugăciune și învățătură, nu întru beții și întru mâncări?” (Vezi Împărțirea de grâu, cuv. 53, p. 451).

Ai auzit, frate, cel ce dorești să te împărtășești mai des, precum primii creștini, cum era petrecerea acelora? Ei erau, după cum ați auzit din gura Sfântului Ioan Gură de Aur, în toată vremea îndeletnicindu-se în laude, în privegheri, în învățătură îndelungată și totdeauna așteptând în rugăciuni. Tu dorești să te împărtășești ca aceia; deci fă faptele bune pe care le făceau aceia și nimenea nu te va putea opri de la ceea ce râvnești.

Dar, pentru a spune adevărul, care din creștinii de astăzi zăbovește în biserică în toată vremea, adică să asculte în fiecare zi cele șapte laude? Adică de cu seară Ceasul al nouălea, Vecernia și Pavecernița, la miezul nopții Miezonoptica, Utrenia, Ceasul întâi, iar a doua zi Ceasul al treilea, al șaselea, Obednița și peste toate dumnezeiasca Liturghie. Dar poate vei zice: „Aceste slujbe le-am ascultat cândva la mănăstire, când ne-am împărtășit”.

Vezi că cei dintâi creștini nu le ascultau numai o dată, ci în toată vremea erau așteptând întru rugăciune; și nu numai întru rugăciune, ci și întru ascultarea dumnezeieștilor învățături, adică, după ce terminau rugăciunile, zăboveau ascultând dumnezeieștile învățături de la sfinții apostoli. Dacă ar veni creștinii de azi în toate zilele și nopțile la slujbele Bisericii pe care vi le-am arătat mai sus, și după slujbă ar rămâne multă vreme ascultând cuvântul lui Dumnezeu, apoi ar fi și ei ca cei dintâi creștini despre care ai auzit că erau în toată vremea așteptând întru rugăciune. Dar dacă creștinii de azi vin numai la sărbători mari și în unele Duminici, iar alții cu lunile și anii nu vin la biserică, și petrec în toată vremea în griji și în păcate și în răspândire, apoi câtă nebunie și nesocoteală este a dezlega cineva din preoți de a se împărtăși creștinii de azi ca cei dintâi.

Încă trebuie să înțelegem că primii creștini nu numai că erau în toată vremea în biserică, așteptând întru rugăciuni și ascultând dumnezeieștile învățături, ci erau trăind în mare frăție și dragoste și toate averile lor le vindeau și le puneau la picioarele apostolilor spre folosul de obște al Bisericii. Acest adevăr este de netăgăduit, căci auzi ce zice Sfânta Scriptură: Toți aceștia într-un cuget stăruiau în rugăciune și în cerere cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui (Fapte 1, 14). Și arătând că pe lângă rugăciune erau ascultând învățăturile sfinților apostoli și trăind în mare dragoste și unire cu frații, zice: Și stăruiau în învățătura apostolilor și în viată frățească, înfrângerea pâinii și în rugăciuni (Fapte 2, 42).

Vezi, frate, la primii creștini petrecere îngerească? În toată vremea se îngrijeau numai de cele cerești, de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și de a trăi în dragoste și în frăție și de a zăbovi în împărtășirea Preacuratelor Taine și în rugăciuni. Oare câtă deosebire are viața creștinilor de azi față de a acelor fericiți creștini? Pe care din creștinii de azi îi vezi în toată vremea numai la ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu? Care din creștini trăiesc în dragoste duhovnicească și se iubesc ca frații? Care se văd zăbovind întru rugăciuni și în laude și întru privegheri, cum ați auzit că trăiau cei dintâi creștini? Care din creștinii de azi se leapădă de țarine și de moșii pentru ca să le vândă, iar banii de pe ele să-i dea spre folosul de obște al creștinilor celor săraci și scăpătați?

Multă lepădare de sine, multă frăție, multă îndurare, multă dragoste și milă de nevoile altora se vedea în viața acelor fericiți creștini, Aceasta o arată nouă prealuminat Sfânta Scriptură, zicând: Și toți cei ce au crezut erau laolaltă și aveau toate de obște. Și moșiile și averile le vindeau și le împărțeau pe ele tuturor, după cum fiecare avea lipsă (Fapte 2, 44-45). Apoi zice că pe lângă aceste mari milostenii pe care le făceau spre folosul de obște erau în toate zilele la slujbele din biserică. Și în toate zilele erau așteptând cu un cuget în biserică (Fapte 2, 46).

Pricina care m-a făcut să aduc aici puține mărturii despre viața primilor creștini a fost spre a lămuri pe unii din creștinii care m-au întrebat de ce azi preoții opresc pe creștini de la împărtășirea mai deasă cu Preacuratele Taine și de ce nu le dau voie a urma cu împărtășirea pe primii creștini. Citind cineva cele scrise aici și făcând asemănare între viața creștinilor de azi și a celor de atunci, de va fi om cu frică de Dumnezeu, singur va înțelege care este pricina pentru care duhovnicii nu îngăduie acum împărtășirea deasă ca atunci. Încă trebuie să știe oricine că această scumpătate pentru împărtășirea Preacuratelor Taine nu a fost pusă acum de curând, ci chiar din vremile cele vechi ale Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți.

Aceasta o va înțelege cineva prealuminat dacă va citi canoanele Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți care s-au făcut la sinoadele Ecumenice și locale, încă și canoanele care s-au scris în parte de Sfinții Părinți. Și fiindcă aceste sfinte canoane nu le poate avea în casă orice creștin, spre a le citi și a se orienta, este bine ca el să se mărturisească curat de toate păcatele sale la părintele său duhovnic și de la el să ceară sfat dacă se poate sau nu se poate împărtăși cu Preacuratele lui Hristos Taine. Să aibă încredere că preoților li s-a dat a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, și ei, orientându-se după scumpătatea și iconomia sfintelor canoane, au putere de a hotărî în Biserică vremea când poate cineva a se apropia de împărtășirea cu Preacuratele Taine ale Trupului și Sângelui Domnului. Iar pentru a adeveri cele de mai sus, că din cele mai vechi timpuri s-a pus mare strictețe și pază în Biserică spre a nu se da Sfânta Împărtășanie celor nevrednici și nepregătiți, scriu aici puține despre cele patru trepte de canonisire pentru cei ce păcătuiau. Iată în ce constau acestea:

1. Plângerea — era ca omul păcătos să stea afară de biserică și afară de curtea sau tinda bisericii; și să cadă înaintea tuturor celor ce intrau în biserică, cerându-le cu lacrimi să se roage pentru dânsul. El era lepădat afară de curtea sau tinda bisericii ca să se pocăiască atâta vreme cât îi era poruncit.

2. Ascultarea — era ca omul cel păcătos să asculte dumnezeiasca Scriptură stând lângă ușile bisericii, în curte sau în tindă, iar în biserică nu-i era iertat și n-avea voie să intre, până ce se sfârșea timpul poruncit lui.

3. Căderea — adică poslușania. Cel ce greșea stătea înăuntru în Biserică, mai înapoi de amvon, până la Sfânta Evanghelie, când zice diaconul: „Cel chemați ieșiți”. Atunci ieșea și el cu cei chemați și stătea afară de biserică până ce se sfârșea dumnezeiasca slujbă.

4. Starea cu credincioșii — omul stătea cu credincioșii înăuntrul bisericii până la sfârșitul dumnezeieștii slujbe, dar nu se împărtășea până ce își împlinea poruncita lui vreme. Iar dacă își împlinea vremea stând cu credincioșii atunci se învrednicea împărtășirii cu Preasfântul Trup și Preacuratul Sânge al Domnului Iisus Hristos. „Deci cu aceste patru lucruri se săvârșește și se împlinește toată pocăința. Drept aceea cade-se episcopilor sau preoților duhovnici, să împartă toată vremea canonisirii, ori multă, ori puțină, pe aceste patru lucruri și așa să curețe de păcate pe cel ce se căiește și se pocăiește” (Vezi P.M.B., p. 498; Sf. Grigorie de Nyssa, can. 4; Sf. Vasile cel Mare, can. 59).

Am scris acestea aici pentru ca să vă puteți da seama câtă grijă au avut Sfinții și dumnezeieștii Părinți pentru a păstra cu mare scumpătate cinstirea Preacuratelor Taine și ca nimenea să nu se apropie de ele până nu se va curăți cu împătrita pocăință arătată mai sus.

Dar poate vor zice unii: „Dacă atâta strictețe s-a pus pentru cel ce greșește, spre a nu se apropia de Sfintele Taine, apoi mai bine să nu mă împărtășesc deloc, sau tocmai la sfârșitul vieții”. Mare păcat vei face de vei judeca așa: strictețea sfintelor canoane nu s-a pus ca să oprească pe cineva de a se împărtăși, ci pentru a nu se apropia cineva nepregătit și pentru ca toți să facă roadele pocăinței. Căci cine face fapte vrednice de pocăință, duhovnicul are dreptul a-i scurta vremea pocăinței și a-l apropia de Preacuratele Taine. Așa că nimeni să nu aleagă ce este rău, adică sau să se apropie prea des de Sfintele Taine, fără evlavie și fără pregătire, sau din lene sau deznădejde să se depărteze prea mult de ele, ci cu smerenie și cu dreaptă socoteală să țină calea de mijloc, de vreme ce la toată fapta bună — zic Sfinții Părinți marginile sunt ale dracilor, iar mijlocul este al lui Hristos. Deci calea de mijloc este cale împărătească pe care au călătorit toți sfinții spre cer.

Și poate va zice cineva: „Care ar fi calea de mijloc în vederea împărtășirii cu Preacuratele Taine ale lui Hristos?”. La aceasta răspundem așa: Fiindcă împărtășirea este strâns legată de spovedanie, iar spovedania, după porunca a patra a Bisericii, trebuie a se face pentru mireni de patru ori pe an, adică în cele patru posturi, atunci și împărtășirea cu Sfintele Taine, dacă cineva din creștini nu are vreo oprire canonică, este bine a se face în toate sfintele posturi. Iar dacă unii duc o viață de post, de rugăciune și curăție, se pot împărtăși și o dată pe lună sau la 40 de zile. Însă toate, atât depărtarea cât și apropierea, rămân la chibzuința duhovnicului, care are puterea să amâne sau să dezlege, orientându-se după sfintele canoane și după cât cunoaște el că a sporit cineva întru îndreptarea sufletului său, făcând roadele pocăinței (Vezi Sf. Ioan Hrisostom, Comentariu la II Cor. XIV; Sf. Simeon Tes. V, 251-264).

Un lucru să rămână însă de ținut minte, mai ales pentru cei care voiesc adesea a se împărtăși, că acelea pe care ei le doresc sunt Sfintele Sfinților și să audă ce zice dumnezeiescul Hrisostom: „Vezi, zice el, că atunci când zice preotul «Sfintele Sfinților», aceasta zice: «dacă nu este cineva sfânt, să nu se apropie». Nu numai curat de păcate, ci și sfânt”. Apoi adaugă: dumnezeieștile Taine se fac pricinuitoare de mare muncă la cei care se împărtășesc cu nevrednicie” (Cuvântul 27 la epistola I către Corinteni). Și dumnezeieștile canoane același lucru hotărăsc, zicând: „Sfintele se dau celor sfinți, iar sfințenia se capătă prin post și rugăciune” (Vezi Sinodul VI ecumenic, can. 29 și Cartagina 48).

Cleopa Ilie; Ne vorbeșe părintele Cleopa vol. 18