În veacul de acum vedem mulți nevoitori, mulți postitori, mulți oameni care stau toată noaptea în picioare rugându-se, însă, din păcate, puțini sunt cei smeriți și blânzi, puțini sunt cei împodobiți cu tăcerea gurii, nu cu vorbe mari, care să-i ospăteze pe străini, să-i îngrijească cu dragoste pe bolnavi, să-i sature pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să ia aminte, pentru mântuirea lor, la virtuțile cele mai însemnate și cele mai de trebuință.
Nicăieri nu se spune nemijlocit în Sfânta Scriptură că pentru mântuirea sufletului trebuie să ne chinuim prin înfometare, să facem nenumărate metanii, să purtăm lanțuri și să săvârșim alte nevoințe de acest fel. Pe de altă parte, Evanghelia spune limpede că tocmai pentru lipsa de iubire față de aproapele vor fi osândiți la Înfricoșătoarea Judecată păcătoșii, iar drepții vor fi îndreptățiți pentru împlinirea iubirii acesteia — și când tânărul I-a spus Mântuitorului: Învățătorule bune, ce bine să fac ca să am viața veșnică?, Domnul i-a răspuns: De vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: „Care?” Iar Iisus a zis: „Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuti” (Mt. 19, 16-19).
Și Sfântul Apostol, lămurindu-ne aceasta, spune: De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește (I Cor. 13, 1-3).
Domnul a repetat nu o dată cuvintele pe care le-a spus tânărului. De pildă, înainte de moartea Sa le-a spus ucenicilor: De Mă iubiți, păziți poruncile Mele. Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește. De Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu (Mt. 14, 15, 21, 23).
Vedeți că păzirea poruncilor naște dragoste și că cel ce dorește să ajungă la dragoste nu poate altfel decât prin păzirea poruncilor? Prin urmare, cel ce nu are dragoste n-are nimic. Altfel spus, întrucât dragostea se dobândește prin împlinirea poruncilor, reiese că cine nu le împlinește așa cum trebuie nu va primi răsplată, orice (părute) nevoințe ar avea!
Voi spune și mai limpede: nu numai omul obișnuit, spre care bat spusele mele, n-are nici o nădejde de mântuire dacă nu împlinește așa cum trebuie poruncile lui Hristos, adică dacă nu pune smerenia la temelia nevoințelor sale și se apucă de ele cu samavolnicie, ci nici măcar un proroc și făcător de minuni, dacă nu va păzi toate poruncile, este lepădat de Mântuitorul Hristos, după cuvântul Lui: Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău minuni multe am făcut?” Și atunci voi mărturisi lor: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea!” Vedeți cine este izgonit pentru călcarea poruncilor? Pe când vameșul, curva, tâlharul, aducând pocăința cuvenită, s-au făcut moștenitori fericirilor nesfârșite.
Poate că unii vor întreba aici de ce mulți Sfinți Părinți au făcut nevoințe mari (de pildă, au postit, au sihăstrit, au purtat lanțuri). Răspunsul este următorul: fiecărei vârste duhovnicești i se cuvine o hrană duhovnicească pe potrivă.
Sfinții Părinți se curățeau mai întâi de patimi prin împlinirea poruncilor, și după ce se curățeau deveneau atât de duhovnicești, încât uneori uitau dacă sunt în trup ori în afară de trup, ne mai simțind trebuințele acestuia, după cum spunea Sfântul Macarie Orășeanul (Alexandrinul): „Voi sunteți încă trup și aveți nevoie de mâncare, pe când eu acum nu mai am nevoie”, fiindcă era duhovnicesc și se împlinise asupra lui cuvântul Scripturii: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, ca Domn al firii, îl face pe omul în care sălășluiește mai presus de fire și de trebuințele firii, cărora, dimpotrivă, le suntem supuși de nevoie noi, cei trupești, păcătoși și neputincioși. Și ce smerită cugetare aveau, de vreme ce și după ce atinseseră desăvârșita nepătimire prin necontenita silire de sine spre virtuți tot se mai socoteau pătimași și, neîncetând a se bănui pe ei înșiși de aceasta, continuau să-și împovăreze trupul cu nevoințe! Tocmai de aceea bărbatul care-L avea în sine pe Hristos spunea: Îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei, ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (I Cor. 9, 27).
Acum e limpede, se pare, de ce Sfinții Părinți săvârșeau nevoințe mari. De altfel, despre unii dintre ei nici nu se știe să fi făcut asemenea nevoințe prisositoare.
Nu vreau să spun deloc că postirile aspre, multele rugăciuni și închinăciuni și celelalte nevoințe prin care este împovărat trupul nu sunt deloc trebuincioase, ci vreau doar să fac să păstrați în ele măsura cea înțeleaptă, măsură pe care și Sfinții Părinți o laudă, numind-o „calea împărătească”, și să vă atrag luarea-aminte mai ales asupra împlinirii poruncilor făcătoare de viață și de cea mai neapărată trebuință ale lui Iisus.
Iubiți-i, fraților, pe vrăjmașii voștri, binecuvântați-i pe cei care vă blesteamă, faceți-le bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc, biruiți răul cu binele, adică cu smerenia, potrivit poruncii care spune să întoarcem și celălalt obraz și să-i lăsăm și cămașa celui ce ne ia haina! Să iubiți milostivirea, fiindcă Domnul spune: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut (Mt. 25, 40). Atunci când vrei să fii prieten cu cineva și să te încredințezi lui, află dinainte dacă iubește poruncile Domnului. Mântuitorul spune: După roadele lor îi veți cunoaște, fiindcă din spini, adică din omul stricat, nu se culeg struguri, adică roadele curăției sufletului, și din mărăcini, adică din cel trufaș și înșelat, nu se culeg smochine, adică roadele smereniei.
Și întrucât după împlinirea poruncilor, iar uneori și înainte, unii se lasă furați de osândirea aproapelui, trebuie amintit, ca preîntâmpinare, sfatul Evangheliei: să scoatem mai întâi bârna din ochiul nostru, adică trufia din mintea noastră, care dă naștere osândirii altora, și abia atunci, după ce ne vom fi vindecat de boală, vom putea scoate cu iscusință paiul din ochiul aproapelui, adică poticnirea lui întâmplătoare, și în cea mai mare parte atunci când suntem rugați s-o facem — iar dacă ai osândit fără să te roage nimeni paiul din ochiul fratelui, să știi bine că ochiul tău este astupat de bârna trufiei.
Țineți minte cuvântul Domnului: celor care îi iartă aproapelui greșelile lui le iartă și Dumnezeu greșelile lor.
Cereți, și vi se va da; căutați, și veți afla; bateți, și vi se va deschide. În rugăciunile voastre să nu cereți desfătare de bunătățile acestei lumi, ci Împărăția lui Dumnezeu, și toate celelalte (de nevoie și trebuință) se vor adăuga vouă. Să iubiți încercările, căci fericiți sunt cei defăimați, prigoniți, clevetiți pentru Domnul. Să iubiți răbdarea, fiindcă neluându-vă crucea, care este răbdarea și recunoștința pentru tot ce vi se întâmplă, nu puteți fi ucenici ai lui Iisus
Atunci când calci porunca lui Dumnezeu, strigă cu glasul vameșului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!, iar când o împlinești, spune-ți: Rob netrebnic sunt, ceea ce eram dator să fac am făcut. Iar Milostivul Dumnezeu, miluind neputința noastră, ne va odihni în Împărăția Sa (dacă ne vom sili spre bine) și ne va îndreptăți la Înfricoșătoarea Sa Judecată, unde, potrivit celor spuse în Evanghelie, cei dintâi (adică cei ce vor să aibă întâietate în lume) vor fi cei din urmă, iar cei din urmă (cei smeriți cu duhul) vor fi cei dintâi.
Sfântul Leonid de la Optina