Un sfânt în lume este o prezență impresionantă, este un dumnezeu după har între oameni. Faima lui crește zilnic, fiindcă poporul nostru evlavios îl caută. Sfântul este vrednic de privit și de ascultat, este cel care potolește setea duhovnicească a celor
râvnitori și încearcă să rezolve diferitele lor probleme.
Părintele Paisie a fost un om sfânt și de aceea a dobândit o faimă atât de mare. Pe când trăia, era foarte căutat și se necăjea că nu poate să răspundă la toate cererile. De multe ori prefera, dacă ar fi fost posibil, să se facă pasăre și să zboare prin văzduh sau să se facă pește și să se afunde în apele mării. Însă iubirea îi poruncea altfel.
Lumea îl căuta pe părinte și părintele căuta liniștea, de aceea deseori se închidea în chilia lui și era indisponibil pentru întâlniri și discuții. Dar când ținea asta? Câteva ceasuri, fiindcă sunetul clopoțelului îl făcea să iasă afară.
Trei ceasuri l-a așteptat dincolo de gard un vizitator. Părintele nu și-a dat seama că este acolo. Acela stătea răbdător în picioare, fără să facă nici cel mai mic zgomot. La un moment dat părintele a ieșit din chilie și i-a zis:
– Aștepți de mult timp, binecuvântatule?
– Părinte, binecuvântează! Ce mai faci?
– Ce să fac? Azi a trecut pe aici multă lume. Unii au sunat clopoțelul, alții au sărit peste gard, alții au bătut la ușă și la fereastră, de parcă ar fi voit să le spargă. A fost un atac în scop bun, n-au dat însă de mine, stăteam ascuns și mă rugam.
– Părinte, lumea stăruiește pentru că are probleme și caută ajutor.
– Știu asta, dragule. Lumea este îndurerată și eu sunt îndurerat pentru lume. Însă uneori trebuie să mă liniștesc și eu. Mă obosesc mult cei care, fără șovăială, sar peste gard și-mi cer să-i văd și să-i ascult. Simt că nu-mi mai aparține nimic în chilia asta. Pe unii îi mustru și îi alung.
– Am auzit asta părinte, și m-am necăjit, fiindcă te acuzau.
– Ce spui, fiule? Am intrat în programul celor care vizitează Sfântul Munte. Oamenii zic: „Vom merge la Sfântul Munte, vom merge la Maica Domnului, vom merge la părintele Paisie.” Am devenit priveliștea Sfântului Munte. Știi, nu toți vizitatorii au interese duhovnicești, sunt puțini aceștia. Cei mai mulți au curiozități de turist. Cutreieră de la o chilie la alta, de la o mănăstire la alta și se relaxează în zonele verzi din Muntele Sfânt, dar nu simt odihnă lăuntrică E mai bine să viziteze vreun duhovnic și să asculte povețele lui.
– De vreme ce vin aici părinte, caută ajutorul tău. Poate că nu știu ei multe, dar au sete duhovnicească.
– Eu încerc să-i evit, căci sunt mulți și nu apuc să-i primesc pe toți. Atunci când merg undeva aici în Sfântul Munte, nu trec prin mănăstirile cunoscute, ca să nu mă vadă pelerinii. Intru prin tufișuri și-mi fac propria cărare.
– M-a impresionat părinte, anunțul pe care l-ai pus la ușa chiliei.
– Ce să fac? Trebuie ca oamenii să știe că prin rugăciune îi pot ajuta, nu prin multa vorbire. Aici în Sfântul Munte, am venit pentru rugăciune, nu să fac pe dascălul. Mi-am pierdut vremea. Nu reușesc să-mi împlinesc îndatoririle.
Părintele vorbea și pe chipul său uscat se zugrăvise tristețea. Marea lui faimă devenise un obstacol în calea monahală. Pelerinii din Sfântul Munte, aproape toți, căutau în toate felurile să-l vadă. Foloseau toate informațiile pentru a izbuti scopul lor. Chiar și la coșul sobei erau atenți. Dacă ieșea fum, însemna că părintele era acolo. Din Karies priveau spre chilie, pentru a vedea dacă iese sau nu fum. Părintele știa asta și se îngrijora.
Nu erau puțin nici cei care îi trimiteau telegrame și îi cereau să se roage pentru vreun bolnav. De obicei i le aduceau din Karies seara târziu, după ce se liniștea oarecum de vizitatori. Atunci își pierdea și liniștea nopții. Se lăsa pe sine și se ruga fierbinte pentru frații aflați în suferință. Devenea cu totul o flacără, jertfindu-se pe altarul iubirii.
presb. Dionisie Tatsis; Povestiri despre părintele Paisie