Despre mâhnirea și întristarea ta lăuntrică, dacă sunt folositoare sau nu, îți spun: sunt foarte folositoare, fiindcă te opresc de la păcat, mai ales de la alipirea pătimașă față de plăcerea acestei lumi, ca una ce este străină de Dumnezeu.
Da, dar și aici este nevoie de discernământ, ca să nu depășească limita, căci atunci devin vătămătoare. Iată un semn: Când vei plânge, aducându-ți aminte de păcatele tale, iar întristarea depășește hotarele, aceasta te duce la deznădejde și apoi ÎI vezi pe Dumnezeu ca pe un nemilostiv pedepsitor, lucru cu totul nepotrivit. Căci Dumnezeu pedepsește ca un părinte și creștinul înțelege aceasta, atunci când nu iese în afara hotarelor pocăinței.
De aceea mai presus de toate este discernământul, pentru că ne ferește de exagerări și de lipsuri.
Când te cuprinde deznădejdea, întoarce foaia și spune în sinea ta: „Dacă Dumnezeu a poruncit oamenilor să ierte greșelile semenilor lor de șaptezeci de ori câte șapte, cu atât mai mult va ierta El, a Cărui milă este nemărginită. Cine s-a pocăit și nu s-a mântuit? Cine a spus „am greșit” și nu a fost iertat? Cine a căzut și a cerut ajutor și nu s-a ridicat? Cine a plâns și nu a fost mângâiat de Dumnezeu? „Dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu cât mai vârtos Tatăl vostru Care este în Ceruri va da cele bune celor care cer de la El”.
Părintele nostru ceresc ne pedepsește, nu pentru a cădea în deznădejde, ci pentru a ne pocăi și a ne îndrepta.
Când răstălmăcim noima pedepsei, ajungem la deznădejde și apoi Îl socotim pe Părintele Cel ceresc un justițiar lipsit de milă, lucru cu totul nepotrivit. Iar sufletul aflat sub o astfel de influență, este cu neputință să afle mângâiere. Așadar, atunci când înțelegem așa cum trebuie noima pedepsei venită prin necazuri, primim multă mângâiere dumnezeiască. Iată deci, fiul meu, în ce chip întristarea și mâhnirea ajută sau nu.
Efrem Filotheitul; Povețe părintești