Haideți să vedem în ce constă mântuirea noastră. Mântuirea constă în revenirea la comunicarea cu Dumnezeu. Această comunicare a pierdut-o întreg neamul omenesc prin păcatul strămoșesc. Tot neamul omenesc este o totalitate de ființe pierdute. Pieirea este soarta tuturor oamenilor și a celor buni, și a celor răi. Suntem concepuți în fărădelegi, ne naștem în păcat. Pogorî-voi, tânguindu-mă, la fiul meu în iad spune Sfântul Patriarh Iacov despre sine și despre sfântul său fiu Iosif, cast și preafrumos! Pogorau în iad, după săvârșirea călătoriei pământești, nu numai păcătoșii, ci și drepții Vechiului Testament. Iată care este tăria bunelor fapte omenești. Acesta este prețul ființei noastre decăzute!
Pentru restabilirea comunicării omului cu Dumnezeu, altfel zis, pentru mântuire, era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc nu a fost săvârșită de un înger, ea a fost săvârșită de Însuși Dumnezeu cel Nemărginit. Pedeapsa acest destin al neamului omenesc – a fost înlocuită de pedeapsa Lui; insuficiența meritelor omenești a fost înlocuită de meritul Lui nesfârșit. Toate faptele bune, omenești neputincioase, care pogorau în iad au fost înlocuite cu o singură și puternică faptă bună: cu credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Iudeii L-au întrebat pe Domnul: Ce să facem, ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu? Domnul le-a răspuns: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeți în Acela pe Care El L-a trimis. Pentru mântuire avem nevoie de o faptă bună – credința.
Cu credință, prin credință putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor de El dăruite. Însă în zadar cugetați greșit și vorbiți că oamenii buni dintre păgâni și mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu! Degeaba tratați opinia contrară ca pe ceva nou, ca pe o rătăcire regretabilă! Nu! Aceasta este învățătura îndârjită a batjocoririi celor sfinte, cu atât mai mult cu cât el nici nu a luat aminte la sfaturile și îndrumările pentru primirea învățăturii sănătoase. De aceea, plângând și suspinând pentru pieirea lui, noi declarăm, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, că el a căzut in blasfemie (hulire de Dumnezeu), că este lipsit de orice cin preoțesc, de comuniunea cu noi și de conducerea mănăstirii, făcând să se înțeleagă că, de acum înainte, cei ce vor discuta cu el sau îl vor vizita, de asemenea, vor fi supuși excomunicării”. Această definiție este un exemplu general al opiniei Bisericii Universale despre eretici; ea este recunoscută de întreaga Biserică și confirmată de Sinodul Ecumenic din Calcedon. Erezia lui Eutihie consta în faptul că el nu mărturisea cele două firi ale Iul Hristos întrupat așa cum mărturisește Biserica. El mărturisea doar o singură fire pe cea Dumnezeiască. Veți întreba: doar atât?!..
Desigur, nu vedeți în erezie nici tâlhărie, nici fărădelege! Poate doar din această cauză nu o considerați păcat? În ea este respins Fiul lui Dumnezeu, în ea este respins și batjocorit Duhul Sfânt – atât! Cel ce primește și susține învățătura blasfemiatoare care hulește împotriva lui Dumnezeu nu fură, nu ucide, chiar face faptele bune ale firii decăzute, este un om minunat! Cum poate Dumnezeu să nu-i dea mântuire!… Principala cauză a ultimei nedumeriri a dumneavoastră, precum și a celorlalte, reiese din profunda necunoaștere a creștinismului!
Cel ce hulește pe Dumnezeu nu se va mântui! Și nedumeririle pe care le-ați expus în scrisoare sunt deja groaznicii dușmani ai mântuirii dumneavoastră. Esența lor este lepădarea de Hristos! Nu vă jucați cu propria mântuire, nu vă jucați! Fiindcă veți plânge veșnic. Citiți Noul Testament și scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe (nu ale Teresei, ale lui Francisc și ale altor occidentali, pe care biserica eretică îi dă drept sfinți!); studiați învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe despre înțelegerea corectă a Scripturii, despre ce fel de viață, ce gânduri și simțăminte îi sunt de cuviință unui creștin. Din Scriptură și din credința vie cunoașteți-L pe Hristos și creștinismul…
Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, 6, Scrisoarea 28, din cartea: Stareții despre vremurile din urmă
[…] 2) Pentru că tu, cu păcatele tale, te-ai arătat rob și fiu nerecunoscător față de un asemenea prea bun Stăpân și prea iubitor Părinte al tău, Care te-a iubit din veac, nu pentru vreo vrednicie a ta, ci numai din bunătatea Lui, și a hotărât, în socotința Sa dumnezeiască, să te zidească pe tine, când putea zidi pe alții în locul tău. De ce te-ai arătat nerecunoscător față de un asemenea Dumnezeu, care ți-a hărăzit ființa, te-a plăsmuit după chipul și asemănarea Sa, ți-a dăruit un trup cu toate simțurile și un suflet cu toate puterile, te-a făcut împărat peste toate făpturile de pe pământ, ți-a purtat de grijă până acum la hrană, la îmbrăcăminte, la locuință; a poruncit tuturor făpturilor simțitoare să-ți slujească ție, te-a scăpat din atâtea primejdii, din atâtea boli, din atâta sărăcie, de care suferă altii, ți-a dat un înger care să stea pururi în preajma ta, ca să te păzească. De ce te-ai arătat nerecunoscător față de un asemenea binefăcător al tău, care a chibzuit să te naști din părinți creștini, te-a primit în atâtea rânduri la Tainele Sale, te-a făcut fiu al Său prin Sfântul Botez, te-a izbăvit din mâinile diavolului, S-a făcut om pentru tine și Și-a vărsat sângele Său până la cea din urmă picătură, ca să te facă moștenitor al Împărăției Sale, te-a așteptat de atâtea ori să te pocăiești după ce ai păcătuit, osândind pe mulți alții pentru păcate mai mici decât ale tale, te urmează acolo unde tu fugi de El, bate (la ușa) inimii tale, atunci când tu nu-L dorești; îți grăiește, te iubește, te roagă, fiindcă îți vrea mântuirea. […]
[…] frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: „Părinte, umblu la bătrâni și ei îmi vorbesc de mântuirea sufletului meu, și nimic nu pricep din cuvintele lor! Ce să fac? Oare să nu merg să mai întreb, de vreme […]