În Rai omul nu știa ce-i suferința

Părinții cu toții spun că, în starea lui dintâi, omul nu știa ce-i suferința, nici trupească, nici sufletească, nici morală. Ei spun că în Rai omul avea parte numai de dulceață, de bucurie, de desfătare, de veselie duhovnicească și fericire de nespus, necunoscând nici durerea, nici plăcerea.

Această stare era pe potriva integrității sale duhovnicești, psihice și fizice, nevătămate de nimic. Avva Dorotei spune că, la început, „omul viețuia în desfătarea Raiului […], având simțurile întregi și nevătămate și aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit.” Isaia Pustnicul spune și el că în starea sa dintâi „puterile omului erau sănătoase și statornicite în starea lor firească.” Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază că sănătatea — psihică și fizică — a omului la început se datora vieții sale virtuoase: „Neamul omenesc se afla odinioară în stare de sănătate, elementele sale fiind cumpănite în noi prin rațiunea virtuții.”

Sfântul Vasile cel Mare scrie că omul „ducea în Rai o viață lipsită de orice supărare.” Iar Sfântul Atanasie cel Mare vorbește despre o „viață fără griji și cu adevărat fericită.” Sfântul Ioan Damaschin scrie că „Dumnezeu, Care ne-a creat, nu voia ca noi să ne îngrijim de ceva, să ne tulburăm din pricina multor lucruri, nici să ne neliniștim și să ne îngrijim de viața noastră, lucruri din care a căzut Adam.” Unii Părinți precizează că patimile, ca tristețea și frica — în sens larg, care sunt pentru ei izvoare principale ale suferinței sufletești și morale —, nu-i erau cunoscute omului la început, pentru că „afectele acestea […] nu au fost create la început, o dată cu firea oamenilor.”

Referindu-se la trup, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dacă vrei să știi cum era omul ieșit din mâinile lui Dumnezeu, haide în Rai, să-l vedem pe cel așezat de El acolo. Trupul nu-i era supus […] stricăciunii; asemenea unei statui scoase din cuptor, plină de strălucire, nu avea nici una dintre metehnele de care suferă azi.” Tot el spune că, în starea sa dintâi, omul „era îmbrăcat cu trup, dar nu era supus nevoilor trupești„, nici „neputințelor” pe care le îndură acum. Sfântul Atanasie cel Mare, având în vedere deopotrivă sufletul și trupul, spune că omul ducea „în Rai viață neîntristată, nedureroasă și fără griji.”

Sfântul Grigorie de Nyssa spune și el că „firea noastră a fost la început bună și era înconjurată numai de bine.” Iar printre bunurile pe care le poseda omul la început figura fără îndoială „lipsa durerii.” Asta, atât cât privește sufletul, dar și trupul, pentru că durerea și „nenorocirile trupești împletite cu firea noastră și sădite în ea […] omul nu le cunoștea la început.”  Creat după chipul lui Dumnezeu, omul se împărtășea cu sufletul și cu trupul de toate bunătățile dumnezeiești. „Dar – spune Sfântul Grigorie de Nyssa — s-ar putea ca, gândindu-ne numai la starea de acum a omului, să nu fie toți de aceeași părere cu noi și să spună că e cu totul falsă, pentru că astăzi omul nu mai posedă acele bunuri, ci e într-o stare aproape cu totul contrară. Ce mai e astăzi dumnezeiesc în sufletul omului? Unde-i lipsa de suferință a trupului? Unde-i este nemurirea? Viața pământească, atât de scurtă, atât de plină de supărări, atât de trecătoare și tot soiul de suferințe fizice și morale la care suntem supuși, acestea și altele de acest fel sunt învinuirile aduse firii omenești, fapt pentru care mulți se cred îndreptățiți să nu primească învățătura creștină despre om. Dar faptul că în condițiile de astăzi omul nu-și mai regăsește locul lui adevărat nu-i o mărturie concludentă că el n-ar fi fost vreodată în posesia bunurilor de care am vorbit.”

Pentru Sfântul Grigorie, gândul că am putea avea bunurile de la început nu poate decât să ne facă să suferim încă și mai mult din pricina relelor de acum: „De-ar socoti cineva nenorocirile trupești împletite cu firea noastră și sădite în ea, adică bolile de multe feluri pe care omul nu le cunoștea la început, plânsul i-ar spori și mai mult văzând în locul celor bune (de la început) pe cele de întristare (îndurate acum) și punând față în față relele de care suferă cu bunătățile pe care le-a pierdut.”

În altă parte Sfântul Grigorie spune că, în starea în care a fost creat, omul nici nu avea capacitatea de a pătimi, adică de a avea patimi, nu doar rele, dar nici măcar firești, și deci nici capacitatea de a suferi: „Această ființă inteligentă și rațională, omul, operă și imitație a naturii dumnezeiești fără amestec — căci în Cartea Facerii scrie despre el: după chipul lui Dumnezeu l-a făcut (l, 27) –, deci această ființă, omul, nu are întru sine de la fire nimic pătimaș, nici muritor, din cea dintâi zidire — că n-ar fi putut să fie chip al lui Dumnezeu dacă reprezentarea lui s-ar fi vădit contrară modelului de frumusețe —, ci patimile mai târziu au intrat în el, după cea dintâi zidire.”

Această idee a desăvârșitei lipse de pătimire — deci de suferință — a firii omenești la început o regăsim și la Sfântul Maxim Mărturisitorul, care spune: „Schimbarea firii spre pătimire, stricăciune și moarte […] nu a avut-o omul dintru început.” Tâlcuind un text din Sfântul Grigorie de Nazianz, în care acesta vorbește despre goliciunea lui Adam în Rai, Sfântul Maxim vede în aceasta armonia și echilibrul trupului uman în acea preafericită stare, lipsită de contradicții și conflicte lăuntrice care duc la suferință: „Presupun că (se arată aici) deosebirea dintre constituția trupului omenesc în strămoșul Adam, înainte de cădere, și cel văzut că stăpânește acum în noi. Atunci, adică, nu era purtat încoace și încolo de dispozițiile trupului care-și sunt contrare și în luptă între ele, ci rămânea egal, fără revărsare și readunare în sine, liber de prefacerea necontenită prin acesta, potrivit cu dispozițiile predominante. Căci nu era lipsit de nemurirea prin har și nu avea stricăciunea împungându-l cu țepușele ei, ci avea o altă constituție a trupului, cuvenită stării lui de atunci, alcătuită din dispoziții neînvrăjbite și simple. De aceea era omul gol, nu pentru că era necarnal și netrupesc, ci pentru că nu avea constituția vârtoasă (de acum), care face trupul muritor și aspru.„

Jean-Claide Larchet; Dumnezeu nu vrea suferința omului