Când te rogi, trebuie să fii cu mare luare-aminte la cuvintele pe care le rostești. În timpul rugăciunii atenția să-ți fie acolo! Mintea este în stare să plăsmuiască orice. În gânduri putem să ne facem orice chip! Și atunci, parcă ni se arată ceva, suntem cu totul încredințați de ceea ce ni se arată. Nu, asta nu! Atunci suntem cu adevărat împrăștiați, zdrobiți. Iar Sfinții Părinți tâlcuiesc să cugetăm numai la patru lucruri în timpul rugăciunii. Nu să ai gânduri, ci să ai conștiința acelor lucruri în minte — și anume, să cugeți la moarte, la judecată, la Rai și la iad. Acestea sunt cele patru lucruri.
Moartea. Fiecare să știe de moartea sa, să aibă înaintea ochilor sfârșitul vieții, să aibă conștiința că viața aceasta este foarte scurtă. Viața trece iute, bătrânețea vine ca fulgerul. Iată, parcă ieri s-a sfârșit al Doilea Război Mondial, și au trecut patruzeci de ani. Da! S-au dus patruzeci de ani, aproape o viață de om. Grabnic trece viața! Deci, gândul că viața trece grabnic este conștiința morții. Trebuie, așadar, să cugetăm la moarte.
Judecata. Cugetarea la judecată înseamnă să avem conștiința că va trebui să dăm răspuns pentru viața noastră. Noi, ca ființe cugetătoare, vom da răspuns cum am folosit în viață această putere din lăuntrul nostru, o putere dumnezeiască — căci noi nu avem viață cu de la sine putere, ci ne-a fost dăruită. Ce am făcut bun cu viața noastră? Am contribuit la pace și liniște în lume, sau la haos? Oare n-am contribuit mai mult la starea de haos? De aceea, trebuie să ne ostenim neîncetat să avem gânduri pașnice, liniștite, bune — gânduri dumnezeiești. Aceasta înseamnă cugetarea la moarte, la judecată, la rai și la iad. Nu să avem gânduri, ci să avem conștiința acestor lucruri, până ce se întipărește înlăuntrul nostru. Putem să cugetăm și o jumătate de zi, până ce dobândim această conștiință, numai să o avem în noi. Așadar, cugetarea la moarte, judecată, la rai și la iad! Și trebuie să fim cu luare-aminte la cuvinte: ce cerem, pentru ce ne rugăm, ce rostim. Acolo trebuie să fie atenția!
Dumnezeu ni se arată numai la mare nevoie, căci dacă ni se arată ceva din lumea duhovnicească, noi suntem slabi și nu putem de îndată să cunoaștem ce este (dacă sunt duhuri căzute sau nu). Suntem capete înfierbântate și, gata, sufletul se pierde! Sfinții Părinți se rugau cel mai mult să nu aibă nici o vedenie, să nu li se arate nimic. Când sufletului îi este de cea mai mare trebuință să fie mângâiat, când nu avem mângâiere de la aproapele nostru, atunci Domnul însuși ne va mângâia. Ne va da așa ceva la mare nevoie, când nu primim de la nimeni alinare, când nu poate să ne mângâie, nici măcar prin aproapele nostru.
Starețul Tadei de la mănăstirea Vitovnița; Pace si bucurie în Duhul Sfânt