Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Începutul vieţii după Dumnezeu este fuga totală de păcatul din lume

Distribuie

Părinţii duhovniceşti învaţă că lumea, privită în ea însăşi, este trecătoare, de ea depinzând, însă, locul şi starea pe care o vom dobândi în Împărăţia cerurilor.

În faţa acestei lumi trecătoare şi „înşelătoare”, Părinţii ne recomandă o atitudine ascetică, de trezvie, înstrăinarea, retragerea, lepădarea şi moartea voluntară faţă de ea, ura ei sau “răstignirea lumii”.

Cuviosul Nichita consideră că „începutul vieţii după Dumnezeu este fuga totală de păcatul din lume, tăgăduirea voilor sufletului şi mutarea cugetului pământesc prin care, înălţându-ne spre cugetul dumnezeiesc, ne facem din trupeşti duhovniceşti, omorâţi lumii cu trupul şi înviaţi cu sufletul şi cu duhul”.

Sfântul Isaac spune că omul nu poate vedea frumuseţea ce se află în lăuntrul lui, înainte de a dispreţui orice frumuseţe din afara lui şi că nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu s-a depărtat de lume, adică dacă nu s-a eliberat de patima lucrurilor din lume, iar Sfântul Ioan Scărarul, în cel dintâi cuvânt al Scării sale, intitulat Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere, consideră retragerea din lume sau înstrăinarea – „maica despătimirii„, condiţia ei esenţială.

Sensul autentic al acestei retrageri sau lepădări de lume, esenţa acestora îl constituie despătimirea, omorârea deplină a voii proprii, adevărată „ştiinţă a firii”.

Dincolo de aceste exprimări negative, cu privire la lumea păcatului, Părinţii asceţi au o gândire pozitivă: Pentru a ajunge prin virtuţi, la nepătimire, trebuie să ne înstrăinăm de păcatele şi de gândurile păcătoase, ce zămislesc împrăştierea.

Moartea faţă de lume sau mortificarea faţă de plăcerile ei înseamnă de fapt a deveni, în urma unor încercări duhovniceşti, insensibili la ispitele ei. Iar aceasta nu constă în „a se depărta cineva de părtăşia cu lucrurile lumii, ci şi în a nu mai dori vreuna din bunătăţile ei în convorbirea cugetării lui.”

Distribuie