vin. sept. 25th, 2020

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Întâmplare reală: a naște un copil cu probleme este o încercare grea chiar și pentru cei mai credincioși

Acest caz s-a întâmplat atât de demult, încât l-am și uitat. Discuția cu o tânără, pe un forum ortodox, m-a făcut să mi-l amintesc: „Există avorturi recomandate medical. A naște un copil care suferă de sindromul Down, un copil cu probleme mentale și alte boli incurabile, este o încercare grea chiar și pentru cei mai credincioși…

Aș vrea ca această poveste, pe care mi-a relatat-o chiar protagonista, să servească drept răspuns pentru această tânără de pe forum.

„Nu știu cum am fost de acord să fac acele analize nefericite… După ce a stat de vorbă cu mine, medicul ginecolog mi-a spus că am o moștenire genetică nefavorabilă. Înseamnă că orice copil pe care-l voi naște ar putea să fie bolnav. << Sindromul Down este o boală gravă, mi-a spus doctorul. Trebuie să faceți mai multe analize și, în caz că se confirmă, faceți avort. Dar aveți o sarcină avansată, așa că nici nu știu ce-i de făcut…>>

Astfel de analize costă mult într-un oraș de provincie, așa că angajații de la serviciul de consultații genetice rezolvă problema așa cum pot ei mai bine: dintr-o doză de reactiv fac patru analize pentru patru femei, economisind, astfel, pentru instituție. Am făcut analizele de sânge și am plecat liniștită acasă. Eram sigură că totul va fi bine, dar vroiam să mă asigur și pe această cale.

Răul a venit după câteva zile, atunci când am fost invitată la spital și mi s-a spus că analizele au ieșit pozitive. Pentru că am apelat la medici atât de târziu, am fost certată, apoi medicii au stabilit data avortului: peste patru zile.

Am ieșit din spital ținându-mă de pereți. Trecătorii mă întrebau dacă am nevoie de ajutor, însă nimeni nu mă putea ajuta atunci! Nu știam unde să merg și ce să fac, dar știam că nu trebuie, în nici un caz, să fac avort. Nu trebuie să-mi ucid copilul nenăscut doar pentru că are nefericirea să fie bolnav. Am decis să nu le spun nimic celor de acasă, până la naștere. Nu voiam să merg acasă, de fapt.

După ce am hălăduit prin oraș și am plâns pe săturate, mi-am amintit de cunoștințele mele care au astfel de copii. Una dintre ele este Eugenia, contabil la regia de apă. Deși nu ne cunoaștem foarte bine, am decis să merg la ea în ziua următoare. Fiica ei avea deja opt ani. Nu m-am gândit, nu știu de ce, că nu este frumos să mă bag așa în familie altcuiva. Simțeam o durere în suflet și căutăm un calmant, oricare ar fi fost acela.

Eugenia locuia, împreună cu fiica și cu mama ei, într-o casă. Era sâmbătă. Prima m-a observat fiica Eugeniei, Elena, care aduna mere în curte. A ieșit apoi și Eugenia. I-am spus imediat de ce venisem: cât de fericită eram acum câteva zile, când așteptam un copil sănătos; cum m-au speriat la spital și cât de neașteptat a fost totul pentru mine.

– Nu am dreptul să te sfătuiesc, mi-a spus Eugenia. Soțul meu a plecat de la mine la un an după ce am născut, tocmai din cauza greutăților. El insista să dau copilul într-o instituție de stat, dar eu am refuzat. De aceea a plecat.

– Îți este foarte greu?, am întrebat-o eu.

– O iubesc. Acești copii, dacă îi educi cu dragoste, sunt foarte tandri, legați de casă, de rude, iubesc natura și animalele. Sigur că este nevoie de eforturi mari pentru ca ei să se dezvolte și intelectual. Și, apoi, oamenii noștri sunt needucați. Mergi pe stradă cu copilul și te poate arăta cu degetul…

M-a invitat să bem un ceai, în grădină. Am mai vorbit un pic, apoi s-a apropiat și Elena. Acest copil m-a fermecat: o fetiță foarte muncitoare și bună cu cei din jur  chiar dacă ea reușește să facă lucrurile mai greu decât ceilalți copii. << Mamă, nu pleca!>>, o ruga Elena pe mama ei, atunci când aceasta mă conducea spre poartă. Eugenia s-a oprit, a luat-o pe Elena de mână și s-a așezat lângă ea. Fetița a îmbrățișat-o și a sărutat-o.

Gata! Nu mai avem nici o îndoială. Decizia mea de a păstra copilul se întărise. Naștere era planificată pe la mijlocul lunii decembrie, dar eu îl numeam deja pe copil Andrei.

Vecina unei prietene avea, de asemenea, un copil cu sindrom Down, pe care îl cheama Victor. Acesta are deja 30 de ani și este al cincilea, cel mai mic dintre copii.

– Vă e greu cu el?, am întrebat-o eu atunci când ne-am întâlnit.

– Cum să-ți spun… Unii copii cresc, dar aceștia rămân pentru totdeauna copii și au nevoie de îngrijire… înseamnă că nici copilul meu nu va crește niciodată…

Andreiuț… Suntem fericiți acum. Ne luminează soarele de dimineață; la picioarele noastre cad frunze aurii de castan și tu dai de veste că exiști, mișcându-ți piciorușele în burtica mea… Fericirea noastră nu se va încheia în ziua nașterii. Vom fi fericiți și, atunci când te voi vedea, promit că nici o greutate nu mă va speria! M-am liniștit și am început să trăiesc o viață normală. Doar uneori apăreau întrebările: <<De ce?>>, <<De ce?>>, <<De ce tocmai eu?>>

Și atunci mi-am amintit o frumoasă rugăciune a Sfântului Filaret al Moscovei. Acolo fiecare frază este demnă de reținut pentru toată viața. Citeam adesea Evanghelia, viețile sfinților, mă rugam și gândeam. Ah, Andreiuț, nu vei putea fi un ostaș al lui Hristos… Unii ca tine sunt trimiși în lume pentru ca noi, păcătoșii, să avem posibilitatea să răbdăm, să fim grijulii și compătimitori. Vouă Dumnezeu vă dă mila Sa, apoi Împărăția cerurilor.

Ziua nașterii – 17 decembrie. Totul a fost ca la orice femeie: dureri, așteptare, oboseală și,  înainte de primul țipăt al copilului, am auzit vocea moașei; << Felicitări, aveți o fetiță!>>

– Fetiță? Cum fetiță? Dar unde-i Andreiuț al meu?

– Sărăcuța, prea te-ai chinuit, mă mângâia o doctoriță în vârstă. Să vii peste câțiva ani după Andreiuț, atunci când va mai crește sora lui. Acum însă ai o fetiță sănătoasă, vezi ce voce puternică are?

Fetiță, fetiță… eram obosită și am adormit imediat. M-am trezit spre seară. Cât dormeam, m-au dus în altă parte. Începeam să-mi dau seama ce s-a întâmplat: au fost patru seturi de analize, făcute cu aceeași fiolă de reactiv, iar a mea a fost confundată cu cea a altei femei. Andreiuț i s-a născut altei mame sau.. poate că încă nu s-a născut?! Cineva așteaptă acum o fetiță sănătoasă…

Mi-au adus copilul și l-au așezat cam dur alături de mine. Am atins-o și am sărutat-o: iată cum ești tu, fetița mea… Atât de neașteptat… Iartă-mă câ ți-am zis Andreiuț. Nu ți-am ales un nume de fată, iar astăzi pentru că este Sfânta Varvara, te voi numi așa. Mă uit la tine, iar tu, cu privirea ta atât de liniștitoare, parcă îmi răspunzi: <<Sigur că eu sunt Varvara!>>

Atunci am vrut să mă rog. Nu pentru ea sau pentru mine, nu! Aveam sentimentul încrederii în faptul că Dumnezeu nu ne va părăsi și voiam să-I mulțumesc pentru tot ceea ce ne trimite. În curând, la fereastră a venit și soțul, bucuros, plin de zăpadă. Văzându-mă, a început să scoată din sacoșă <<bunătățile>>

Am râs cu poftă: așa râd oamenii atunci când greutățile sau necazurile au rămas în urmă. Am alături un soț foarte bun la inimă, rudele și pe Dumnezeu. El a fost întotdeauna cu mine și eu nu am fost singură atunci când am primit acea veste…

Sunt cu cutremur și fără cuvinte în fața sfintei Tale voințe și a sorții pe care nu o pot ghici… Cât de bine am procedat că nu am spus nimănui dintre cei apropiați despre analize! Toți erau liniștiți și acum sunt, de asemenea, liniștiți… Dar unde o fi oare Andreiuț?

Băiețelul s-a născut la aceeași maternitate  peste două zile. Am recunoscut-o pe mama acestuia, Iulia, imediat. Era una din cele trei femei împreună cu care am plătit pentru analize. Iulia aștepta o fetiță sănătoasă. Nașterea a descurs greu și ea era încă într-un salon separat. Atunci când și-a revenit, medicii i-au spus ca a născut un copil care are anomalii în dezvoltare și i-au propus să-l lase la maternitate. Iulia a devenit isterică. <<Cum așa? Am făcut analize și totul era bine! Dacă știam, aș fi făcut avort!>>

Îmi închipuiam cât de greu îi era, dar nu o putem ajuta. Aveam dreptul să intervin? Atunci când au stins lumina, nu am putut dormi și Îl rugăm pe Dumnezeu să mă lumineze, ca să știu ce-i de făcut. Rugăciunea nu era liniștită; tot timpul îmi veneau gânduri lăturalnice. Apoi am adormit. 

A doua zi a venit medicul și mi-a spus că voi pleca acasă cu fetița. L-am sunat pe soț și el mi-a spus că nu poate veni decât la amiază. Până atunci mai erau trei ore… Doamne, ce să fac? Ce-ar fi dacă aș vorbi cu ea? În cel mai rău caz mă va ignora sau poate mă va crede nebună. Dar dacă nu mă duc și ea va lăsa copilul în maternitate? Voi regreta toată viața. Urma să am o discuție dificilă.

Am întredeschis ușa salonului. Iulia era cu spatele la mine și se uita pe fereastră. Afară ningea. Auzind ușa, ea s-a întors. Slăbuță, blondă, cam de 30 de ani, plânsă toată, cu părul legat la spate și un colier la gât. S-a uitat întrebător la mine. Nu știam cum să încep și i-am spus:

– Dacă nu vă supărați, poți să mă așez?

– Da, mi-a arătat ea un scaun nu departe de ușă.

– Nu știu dacă am făcut bine să vin aici, am început cu discuția. M-am gândit foarte mult și, totuși, m-am decis să vin la dumneavoastră, pentru a vă povesti ce mi s-a întâmplat. Vă rog să mă ascultați.

– Nu-i nici o problemă, ascult, a zis ea. Și eu i-am povestit totul, începând cu ziua în care am făcut analizele și până la naștere.

– Ați venit să îmi spuneți cât de bine s-au rezolvat toate pentru dumneavoastră și că acum totul va fi bine? Ce să zic, e destul de cinic! Mai aveți ceva de adăugat?

– Nu. Vă rog să mă înțelegeți, mi-ar fi fost mult mai simplu să nu vă spun nimic. Dar am vrut, totuși, să vă împărtășesc ceea ce am învățat în lunile în care am crezut că voi avea un copil bolnav. Iertați-mă că nu am reușit să fac ceea ce mi-am propus!

– De ce? Ați reușit! Chiar vă invidiez, la cât de bine vă merg lucrurile! De-aș fi fost eu în locul dumneavoastră!…

– În locul meu? Gândiți-vă doar și spuneți-mi cinstit ce a-ți fi făcut dacă v-ar fi spus medicii să nu vă stricați viața și să rezolvați problema cu o mică operație?

– Nu voi fi fățarnică, aș fi făcut avort!

– Și.. ați fi ucis un copil sănătos, dacă ați fi fost în locul meu! Am văzut atunci lacrimi în ochii ei.

– Plecați!, a spus ea cu voce tare.

– Da, voi pleca. Și, iertați-mă, pentru numele lui Dumnezeu !

– Pentru Dumnezeu? De ce mi-a dat așa ceva? De ce mă lasă să mă chinuiesc toată viața? Spuneți-mi, cum de nu v-ați pierdut credința în El, știind că purtați un copil care nu vă va aduce bucurii și care reprezintă pedeapsa pentru nu știu ce păcate?

– Din mila Lui, am răspuns eu. Încă o dată îmi cer iertare pentru că v-am tulburat. Vă rog să vă iubiți fiul doar pentru că Domnul vi l-a trimis chiar pe el. Pot să vă dau hârtia cu rugăciunea care să vă întărească și care m-a ajutat până acum.

Am luat o foaie de pe noptieră și am scris rugăciunea Sfântului Filaret.

– Am plecat. Fiți tare!

– Da… iertați-mă.

Ea ținea în mâini foaia cu rugăciunea. Doamne  ajut-o să ducă această cruce grea cu vrednicie !”

din cartea: Ce li se ascunde tinerilor – ispitele și bolile acestui veac; Konstantin V. Zorin

0 Shares
Share via
Copy link
Powered by Social Snap