Întristarea care aduce în final fericirea

Trebuie să socotim întristarea sufletului folositoare numai atunci când ne mișcă spre ea fie întristarea pentru păcate, fie dorința arzătoare de desăvârșire, fie gândul la fericirea viitoare. Despre aceasta și Fericitul Pavel spune: întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăință spre mântuire, fără părere de râu, iar întristarea lumii aduce moarte (II Cor. 7, 10).

Mai este și alt fel de întristare, cel mai netrebnic dintre toate, care în sufletul ce a păcătuit pune nu hotărârea de îndreptare a vieții și curățire de păcate, ci deznădejdea preapierzătoare. Aceasta nu l-a lăsat nici pe Cain să se pocăiască după uciderea de frate, nici lui Iuda nu i-a îngăduit după vânzare să caute mijloace de ispășire, ci l-a tras, prin deznădejdea pe care i-a insuflat-o, la spânzurare (Sfântul Ioan Casian).

Nu se întristează cel înfrânat că nu a căpătat mâncare, cel cu întreagă înțelepciune că n-a avut parte de netrebnicia cea rușinoasă, cel blând că nu a reușit să se răzbune, cel cu smerită cugetare că e lipsit de cinstea de la oameni, cel neagonisitor că n-a avut izbândă în negoț. Aceștia au stins în sine cu desăvârșire toate aceste pofte, drept care nici nu-i încearcă întristarea, fiindcă pe cel despătimit aceasta nu-l rănește, la fel cum cel îmbrăcat în platoșă nu este vătămat de săgeată.

Întristarea sufletului se naște din ceea ce este neplăcut (necazuri, nevoi, amărăciuni), din întristare vine așezarea cea mohorâtă a duhului, iar din amândouă împreună ia naștere nemulțumirea față de tot ce se întâmplă.

De vrei să sugrumi întristarea și așezarea cea întunecată a duhului, îmbrățișează dragostea senină și îmbracă-te întru bucuria fără de răutate.

Cuptorul încins curăță argintul, iar întristarea cea după Dumnezeu — inima ce este în păcate.

Cine a biruit poftele a biruit patimile, iar cine a biruit patimile nu-i stăpânit de întristare.
Trândăvia se vindecă prin răbdare și prin săvârșirea lucrării noastre cu toată silirea de sine (chiar când nu avem nici un chef), din frică de Dumnezeu.

În tot lucrul rânduiește-ți ție măsură și nu o părăsi înainte s-o termini; de asemenea, roagă-te cu înțelegere și tărie, și duhul trândăviei va fugi de la tine (Cuviosul Nil Sinaitul).

Să nu crezi că tu singur rabzi necazuri mai mari decât ale oricui. Cel care viețuiește pe pământ nu poate să nu tragă în piept văzduhul; nici omul trăitor în această lume nu poate să nu fie ispitit prin necazuri și suferințe. Cei ce se îndeletnicesc cu cele pământești de la acestea suferă dureri, iar cei ce năzuiesc spre duhovnicie de la cele duhovnicești pătimesc dureri — dar cei din urmă fericiți vor fi, căci roada lor este îmbelșugată întru Domnul.

Dumnezeu nu îngăduie ca sufletul care nădăjduiește în El și rabdă să fie în așa măsură, încât să ajungă la deznădejde, adică să cadă în ispite și necazuri pe care nu poate să le ducă (I Cor. 10, 13). Și cel viclean nu ispitește sufletul și nu-l îngreunează cu necazul în măsura în care ar vrea el, ci în măsura îngăduită lui de Dumnezeu. Sufletul să îndure toate cu bărbăție, ținându-se de nădejdea cea potrivită credinței și așteptând ajutor de la Dumnezeu: atunci va fi cu neputință ca el să fie părăsit. Dimpotrivă, cu cât se nevoiește mai mult sufletul alergând la Dumnezeu cu credință și cu nădejde și așteptând de la El ajutor și izbăvire, cu atât mai repede îl izbăvește Domnul de tot necazul care îl cuprinde. Fiindcă El știe cât trebuie să fie supus sufletul încercării și ispitirii, pe atât și îngăduie. Dacă olarul, după ce a făcut vasele, nu le pune în cuptor ca arse fiind să se întărească, aceste nu sunt bune să fie întrebuințate de către oameni — dar punându-le în cuptor știe cât timp trebuie lăsate în foc ca să se facă bune de folosință și nu le lasă în cuptor mai mult decât răstimpul cuvenit, ca nu cumva, arzându-se peste măsură, să crape; nici nu le scoate înainte de vreme, ca să nu rămână neterminate și netrebnice. Așadar, dacă oamenii au atâta dreaptă socotință și știință, cu atât mai mult știe Dumnezeu câtă nevoie au de ispitiri și încercări sufletele care doresc să-I placă Lui și poftesc să aibă parte de viața veșnică (Cuviosul Efrem Sirul).

Cel ce iubește a primi necinstiri își tămăduiește puterea mânioasă, iar cântarea psalmilor, milostivirea și neagonisirea sunt ucigașele întristării.

Cel ce plânge pentru sufletul său nu știe de trândăvie.

Trândăvia se naște uneori din gustarea îndulcirii simțurilor, iar alteori din lipsa fricii de Dumnezeu (Sfântul Ioan Scărarul).

Așadar, întristarea sufletului care se va transforma până la urmă în fericire este întristarea pentru Dumnezeu.

Dmitri Avdeev; Nervozitatea – cauze, manifestări, remedii duhovnicești