Sfântul Martin făcătorul de minuni, prăznuit pe 11 noiembrie, era conducător de oști. S-a lepădat de rangurile lumești, de slavă și bogăție, și s-a făcut monah. Pentru marea sa virtute, a fost cinstit cu treapta arhierească și a fost așezat păstor al cetății Constantina, astăzi Tours, din Franța.
Într-o zi, Sfântul umbla prin cetate. Ajungând în piață, a întâlnit o mulțime de oameni agitați. Bărbați, femei și copii erau adunați în jurul unui tânăr, care zăcea la pământ, mort. După cum i s-a spus, se sinucisese cu puțin timp înainte. Se spânzurase!…
Ierarhul, după ce a privit în tăcere trupul neînsuflețit al tânărului, a spus cu convingere:
— Răul acesta se datorează lucrării demonice.
După aceea, întorcându-se spre răsărit, a îngenuncheat și s-a rugat vreme îndelungată. Când s-a ridicat, și-a țintuit iarăși privirea asupra mortului și a strigat poruncitor:
— Duh viclean și necurat, care l-ai îndemnat pe acest tânăr să se spânzure, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, arată-te aici, în fața noastră, ca să te vedem!
într-adevăr, în aceeași clipă, demonul a apărut în fața ochilor uimiți ai mulțimii. Era negricios și urât. Ochii îi erau roșii ca focul, iar buzele vinete. Limba îi atârna afară ca la un câine turbat și în mâinile sale lungi ținea o frânghie.
— Spune-ne, duh necurat, care este lucrarea ta? l-a întrebat Sfântul.
— Eu îi îndemn pe oameni la sinucidere, a răspuns demonul. Această lucrarea mi-a fost încredințată de căpetenia mea, satana.
— Și pe tânărul acesta de ce l-ai pus să se sinucidă?
— Iată, mai întâi era idolatru și după aceea a devenit creștin. Dar nu ținea poruncile lui Hristos. Nu se gândea la viața veșnică. Trăia după voia sa vicleană. Cădea cu voia lui în păcate grele. Și la urmă și-a pierdut cu totul nădejdea în mântuire. Aflându-l așadar deznădăjduit, n-am scăpat prilejul. I-am sădit cugetul de a se spânzura, ca să-l am tovarăș în iadul cel veșnic.
— Răufăcătorule! a strigat ierarhul. Nu ajunge că l-ai împins la pierzanie pe acest sărman, acum spui că el e de vină? În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc să te duci să locuiești în pustie! Iar la sfârșitul veacurilor să te spânzuri cu tovarășii tăi în iad, în focul cel nestins care a fost pregătit pentru voi.
Îndată demonul s-a făcut nevăzut. Atunci fericitul Martin s-a rugat fierbinte deasupra mortului.
— Dumnezeul și Domnul meu, a spus, îndurarea Ta este nemăsurată și iubirea Ta de oameni negrăită. Nu nesocoti, așadar, făptura Ta. Aruncă-Ți privirea cea milostivă peste robul Tău și înviază-l, ca să se sfințească Preasfânt Numele Tău.
După cuvintele acestea de rugăciune, mortul și-a deschis ochii și s-a ridicat în picioare. Și, privind în jurul său cu cutremurare, a căzut plângând la picioarele ierarhului.
— Îți mulțumesc, Sfinte al lui Dumnezeu, a zis cu recunoștință, pentru că nu m-ai lăsat în locul acela înfricoșător și amar al iadului! Te rog acum, călăuzește-mă pe calea mântuirii…
— Astăzi, fiule, ai gustat chinurile iadului. Ai văzut cât de mare este răul provocat omului de păcate. Pocăiește-te, deci, și urăște-le pe acestea.
Episcopul iubitor de Dumnezeu i-a dat tânărului multe asemenea povețe, înainte de a-l lăsa să plece cu pace.
din cartea: Demonii și lucrările lor