Ioachim se trăgea din Bethleem, din neamul lui David, seminția lui Iuda. Din același neam și din aceeași seminție se trăgea și Ana. Era fiica preotului Matan și a soției sale, Mariam.
La 30 de ani, Ioachim s-a însurat cu Ana, care avea 20 ani. Proaspăta familie s-a așezat în Ierusalim, așteptând cu nerăbdare un copil.
Au trecut și doi, și trei ani, dar copilul nu venea. Trebuie să menționăm că pe atunci era o rușine ca o familie tânără să nu aibă copii. Cei fără copii erau jigniți și desconsiderați peste tot, și la adunările de familie, și între prieteni, și în public, și chiar la templu. Se înțelege deci cu ce durere și rușine trăiau Ioachim și Ana, neavând copii.
Au mai trecut 10, 20 de ani, dar copilul nu a apărut. Ce rușine! „Ioachim și Ana chinuiți erau întru nenaștere” (Condac, 8 septembrie). Cu toate acestea, nu au deznădăjduit niciodată, deoarece se rugau neîncetat. Au mai trecut încă 10 ani, apoi încă 20 de ani, așa încât Ana a ajuns la 60 de ani, iar Ioachim la 70 de ani. Și erau tot fără copil.
Smerenia lor. „Drepții Ioachim și Ana, daruri aducând preoților și neprimindu-le, s-au întristat amarnic, rugăciune înălțând Dătătorului a toate” (Catisma a 3-a din Cântarea din 9 decembrie).
În octombrie era sărbătoarea corturilor la evrei, iar bătrânul Ioachim a mers la templu, la Ierusalim, pentru a aduce daruri bogate, doar-doar ÎI va îndupleca pe Dumnezeu să-Și arate minunea Sa. În spatele lui veneau și alți închinători cu daruri în mâini. Se formase o „coadă” în toată regula.
A apărut vestitul preot Rubeim pentru a primi darurile lor. Primul era bătrânul Ioachim, însă Rubeim îi spune: „Stai! Tu nu ai copii și de aceea nu îți este îngăduit să aduci primul darurile tale lui Dumnezeu. Mergi în spate, stai ultimul la coadă!” Durere mare pe Ioachim!
Ioachim, rănit, a ascultat și, fără nici un cuvânt, din capul rândului s-a dus ultimul, sub privirile tuturor. A dat darurile la sfârșit preotului și s-a întors cu inima frântă acasă.
„Grea cruce lipsa copiilor — îi spuse Anei. Trebuie să adâncim postul și rugăciunea, poate ne va auzi Domnul. Tu stai aici, acasă, și fă-ți rânduiala ta, eu voi urca în munte și mă voi nevoi acoIo, și, dacă Domnul ne va dărui copil, nu-l vom ține pentru noi, ci-l vom oferi Lui. Al Lui să fie!”
Și Ioachim, în ciuda celor 70 de ani ai săi, a urcat și s-a așezat în munte: „Întru rugăciune în munte sălășluind” (Icos, 8 septembrie). „Nu voi mânca, își spuse, și nu voi bea, de nu mă va auzi Domnul. Hrana și băutura mea va fi rugăciunea.” Așa a zis și așa a făcut.
Ana, de 60 de ani, se ruga în casă, își spunea rugăciunile plângând: „Doamne, și pământul aduce roadă, și păsările fac pui, și fiarele nasc. Eu cu cine mă asemăn, Doamne?”
Și, minune mare! Înfruntarea publică cu care preotul l-a întâmpinat pe Ioachim, în loc să-l stârnească împotriva lui Dumnezeu și a preotului, l-a adus pe acesta mai aproape de Dumnezeu. Mai aproape de Dumnezeu a ajuns și Ana, soția sa. Iată ce smerenie aveau părinții Maicii Domnului!
Credința lor. Ana era de 60 de ani și Ioachim de 70 de ani. Și la o așa vârstă înaintată încă Îl rugau pe Dumnezeu să le dăruiască un copil. Închipuiți-vă între vecini o familie fără copii, bărbatul să fie de 70 de ani și soția de 60 de ani, și să-l auziți pe soț rugându-L pe Domnul să-i dăruiască un copil. Și pe soție s-o auziți Ia fel.
Pentru cei puțin credincioși, asta ar fi o nebunie, din pricină că nu au credință. Și totuși aceasta este credința adevărată. „Credința nu este doar când spui: Cred că la Domnul toate sunt cu putință!, ci atunci când zici: Cred că tot ceea ce cer voi primi!” (Scara, Cuvântul 27, B 33).
Ioachim și Ana credeau și spuneau: „Pentru noi, oamenii, poate fi cu neputință să mai avem un copil, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință. Și asta contează.” Pe această credință s-au sprijinit și au cerut în rugăciunile lor ceea ce omenește era imposibil. Și rugăciunea lor a fost ascultată.
Minunea. Au trecut 40 de zile de rugăciune intensă, de post aspru și de multe închinăciuni. Preabunul Dumnezeu a fost mișcat văzându-i pe acești bătrânei având bunătatea copiilor mici, credința nezdruncinată în El și rugăciunea cu osteneală și durere. Și-a ascultat cererea lor nebunească pentru alții. A trimis îngerul să le vestească. Acesta l-a vizitat în munte pe Ioachim, zicându-i: Bucură-te, Ioachime, Dumnezeu a auzit rugăciunea ta, mergi acasă! Iar pe Ana a vizitat-o în casă, zicându-i: Bucură-te, Domnul a auzit rugăciunea ta, vel naște un copil ce va fi slăvit pe fața întregului pământ! Iată, și bărbatul tău Ioachim vine!
Bătrânul Ioachim parcă prinsese aripi cu care a zburat spre casă. Ana îl aștepta în poartă și, alergând, s-au îmbrățișat: „Domnul ne-a binecuvântat!” Și au exclamat: „Slavă lui Dumnezeu!”
Mai apoi, Ana a luat în pântece și a rămas însărcinată, eveniment pe care Biserica îl prăznuiește cu multă bucurie în data de 9 decembrie, deoarece din ea s-a născut dulcele rod.
Așteptare în rugăciune. Ana se căsătorise la 20 de ani și dobândise copilul la 60 de ani, după 40 de ani de așteptare. Atâția ani s-a rugat lui Dumnezeu pentru a primi un copil, în timp ce noi așteptăm răspuns de la Dumnezeu pe loc și, dacă nu-l primim, ne împotrivim Lui, căci pentru noi întârzie minunea. Starea noastră ne amintește de o întâmplare: Un om bolnav a coborât dintr-un sat de munte în oraș, pentru a merge la medic. Doctorul i-a spus: „Trebuie să faci 20 de zile baie în mare!” însă bolnavul nu voia să-și părăsească satul, deși căuta și sănătate. Se găsea într-o situație grea. Și, tot gândindu-se, a găsit soluția. A coborât până la mare și într-o singură zi a intrat de 20 de ori în apă. S-a întors în sat și a așteptat să se vindece. Dar nu s-a vindecat și, cu siguranță, s-a supărat rău pe doctor.
Așa facem și noi. Când ne rugăm pentru vreo pricină de-a noastră, încercăm să grăbim lucrurile cât de tare. Și așteptăm de la Dumnezeu ca pe loc să facă minunea pentru noi. Iar dacă nu o face, noi — puțin credincioșii — ne răzvrătim împotriva Lui.
Însă unei astfel de inimi Dumnezeu nu-i răspunde. El așteaptă să răbdăm și să insistăm în rugăciune (v. Luca 18, 1-7). Cu cât insistăm și răbdăm mai mult, cu atât și nădăjduim. Dumnezeu mai întârzie, dar nu trece pe nimeni cu vederea.
din cartea: Viața Maicii Domnului
[…] Domnul a mers sub cruce spre Golgota. Am plecat din Ghetsimani în sus. Am trecut pe la casa lui Ioachim şi a Anei, născătorii Născătoarei. Ne-am gândit la Ea, Maica marii dureri. Ea a fost, oare, în acel […]
👍