Ispitele îi vin omului de la diavol, de la lume şi de la propria sa fire

Definind ispita sau momeala (προσβολι), “o mişcare fără imagini a inimii”, Sfântul Marcu Ascetul arată că aceasta este universală, întrucât “a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii neschimbabile, nu celei omeneşti”.

Cu toate acestea, Sfântul Isaac Sirul nuanţează, referindu-se la diferite grade, nuanţe sau intensităţi ale ispitei diavoleşti şi subliniază că diavolul are putere de ispitire numai asupra celor pe care îi îngăduie Dumnezeu.

Motivele acestei îngăduinţe sunt lenevirea, mândria, îndoiala şi risipirea minţii omeneşti. Lucrând cu îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolii ispitesc numai pe măsura puterii celor ispitiţi, nu “după pofta lui”.

Alături de acestea, Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază că Dumnezeu îngăduie ca diavolul să “tâlhărească” sufletul nostru pentru ca omul să facă experienţa răului şi să-l urască şi totodată pentru a-şi cunoaşte mai bine dispoziţia sufletului şi a conştiinţei sale.

Ispitele îi vin omului de la diavol, de la lume şi de la propria sa fire, iar cauzele generale ale acestei ispite sunt, potrivit aceluiaşi Sfânt Părinte, cinci:

a) Pentru ca omul, prin încercare, să dobândească puterea de a deosebi virtutea de păcat;

b) Pentru a dobândi prin luptă şi durere, virtutea şi a o avea sigură şi nestrămutată;

c) Pentru ca, înaintând în dobândirea şi lucrarea virtuţii, să dobândească şi smerita cugetare;

d) Pentru ca, din experienţa ispitelor, să urcâm păcatele pe care ele le declanşează, cu ură desăvârşită;

f) Pentru ca, odată ajunşi la nepătimire sau biruinţă asupra păcatelor, încă din faza de ispită; să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat.

Evagrie Monahul învaţă că diavolul ispiteşte pe om, ca om sau ca oricare animal, ca pe un dobitoc necuvântător. Ca om, încearcă să strecoare în mintea omului gânduri de slavă deşartă, de pizmă sau învinuire.

Pe cei cu o viaţă trupească exacerbată, diavolul îi ispiteşte trupeşte, cu patimi comune dobitoacelor: mânia şi pofta de fire.

Evagrie vorbeşte, la modul general, despre un drac, pe care el îl numeşte “rătăcitor” şi care “se înfăţişează mai ales în zorii zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din cetate în cetate, din sat în sat şi din casă în casă, prilejuindu-le simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi, care tulbură starea celor amăgiţi şi puţin câte puţin îi îndepărtează de cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi de făgăduinţă”.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că acest duh rătăcitor poate fi izgonit prin rugăciune, când ne culcăm, seara şi prin trezvie. În acest fel, când ne sculăm din somn, vom fi mângâiaţi în chip ascuns de sfinţii îngeri şi ne vom trezi paşnici, plini de bunătate şi iubire.