N.A. Motovilov, robul Iui Serafim de Sarov, cum îi plăcea lui să se numească, despre care a fost vorba mai sus, era un om cu inima curată și fierbinte. După ce s-a vindecat prin rugăciunile Părintelui Serafim de o grea suferință și după ce s-a învrednicit să vadă cu proprii lui ochi iluminarea chipului binefăcătorului său cu lumina taborică a harului Sfântului Duh, s-a hotărât, în amintirea Părintelui Serafim de Sarov, să plece personal la locul de naștere al marelui stareț de la Kursk, pentru a aduna unele date din copilăria și adolescența lui și să cerceteze Mănăstirea Nizvo-Florensky.
Această plecare a avut foarte grele urmări pentru N.A. Motovilov, întrucât cu voia lui Dumnezeu, el s-a îmbolnăvit, devenind victima vrăjmașului care s-a răzbunat cumplit asupra lui pentru faptul că a slujit la proslăvirea plăcutului lui Dumnezeu Serafim.
Împrejurările premergătoare îmbolnăvirii lui Motovilov, care lămuresc începuturile ei, sunt următoarele:
Odată, într-o convorbire întreținută cu Prea Cuviosul Serafim de Sarov, veni vorba despre atacurile pe care vrăjmașul le dă asupra omului. Motovilov care avusese o creștere lumească, n-a întârziat desigur să se îndoiască de realitatea puterilor rele. Atunci Prea Cuviosul i-a destăinuit lupta groaznică pe care a dus-o împotriva demonilor timp de o mie de zile și o mie de nopți.
Și prin puterea cuvântului său, prin autoritatea sfințeniei sale, în care nu putea încăpea nici o umbră de îndoială sau exagerare, l-a convins pe Motovilov de existența demonilor, care se arată nu numai în năluciri sau vise, ci chiar în realitatea cea mai crudă. Cum era aprins din fire, Motovilov se însuflețise în așa măsură de povestirea starețului, încât strigă din adâncul sufletului: „Părinte, am mare dorință să mă lupt cu dracii!”
Părintele Serafim de Sarov, plin de spaimă, l-a întrerupt, zicând: „Ce e cu dumneata, bucuria mea? Îți dai seama ce vorbești? Dacă ai ști că cel mai mic dintre demoni este în stare să răstoarne pământul numai cu o singură unghie (în măsura în care Dumnezeu Ie îngăduie), atunci nu te-ai mai apuca să te lupți cu ei„.
”Dar dracii au unghii? Hei, bucuria mea, bucuria mea! Ce vă mai învață pe voi profesorii pe la academii, nu știți oare că demonii nu au unghii? Ei sunt zugrăviți cu copite, cu coarne, cu coadă, pentru că închipuirea omenească nu poate născoci ceva mai respingător, mai grozav decât astfel de chipuri. Căci, într-adevăr, ei sunt neînchipuit de urâți, deoarece în urma căderii lor, din pricina împotrivirii lor voite (libere) la harul Duhului Sfânt, din îngeri luminați au devenit demoni atât de întunecați și de respingători, încât este cu neputință să-i înfățișezi prin vreo asemănare omenească. Și cu toate acestea este nevoie de o asemănare, care să exprime toată răutatea lor și atunci sunt înfățișați negri și urâți.
Întrucât au fost creați cu puteri și cu însușiri de îngeri (care nu li s-au luat după căderea lor), ei au față de oameni și de tot ce este pământesc o putere neobișnuită, așa încât cel mai mic dintre ei, după cum ți-am spus, este în stare să răstoarne întreg pământul numai cu o singură unghie (dacă Dumnezeu îi îngăduie). Numai harul Prea Sfântului Duh, care ni s-a dat în dar nouă, creștinilor ortodocși, numai el oprește cu desăvârșire și ni micește toate uneltirile și vicleșugurile vrăjmașului„.
Atunci Motovilov s-a îngrozit. Și atâta timp cât s-a aflat sub scutul de apărare al Prea Cuviosului, el a putut să nu se teamă de răutatea satanică. Dar această provocare îndrăzneață și nesocotită, cu îngăduința lui Dumnezeu, n-a rămas fără urmări. Când Motovilov, după adormirea Părintelui Serafim de Sarov, a plecat cu trăsura la Kursk, n-a putut aduna decât puțin știri despre copilăria și tinerețea Părintelui Serafim. Rudele mai apropiate își aminteau de Prea Cuviosul numai de când era tânăr, unele dintre ele muriseră, iar altele au spus că au uitat. Chiar casa în care s-a născut și a crescut copilul Prohor (Sfântul Serafim) era distrusă și în locul ei se ridicaseră alte clădiri.
Totuși, s-a găsit un unchi care era de aceeași vârstă cu Părintele Serafim și care a dat lui Motovilov anumite date ce s-au trecut în toate edițiile despre viața Prea Cuviosului Serafim de Sarov.
Așa încât călătoria la Kursk și rămânerea acolo a fost încununată de oarecare succes, cât despre vijelia potrivnicului nu s-a dezlănțuit asupra lui decât la întoarcerea spre Voronej.
La una din stațiile poștale care se află pe drumul dintre Kursk și Voronej, făcându-se noapte, Motovilov a fost nevoit să rămână pentru găzduire. Fiind singur în casa de oaspeți, și-a scos din cufăr manuscrisele sale și a început să le descifreze la lumina unei lumânări, care abia pâlpâia, într-o odaie largă. Cele dintâi însemnări care i-au căzut sub ochi vorbeau despre vindecarea unei fete de nobil, Hrapikin, la sicriul Sfântului Mitrofan de la Voronej.
În acel moment m-am gândit, scrie Motovilov, cum este cu putință ca o creștină ortodoxă, care se împărtășește cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos, să mai poată fi stăpânită de duhul diavolului și încă un timp așa de îndelungat de treizeci și mai bine de ani. Și am zis: „E o prostie, nu se poate una ca asta. Aș vrea și eu să văd cum ar îndrăzni necuratul să-și facă sălaș înlăuntrul meu dacă m-aș împărtăși cât se poate de des cu Trupul și Sângele Domnului…„.
Și în aceeași clipă un nor înfricoșător, rece și cu un miros urât l-a înconjurat și a început a se strecura prin gura lui închisă, cu toate că el se opunea din răsputeri, zbătându-se în spasme. Și în ciuda tuturor zvârcolirilor nenorocitului Motovilov, în ciuda tuturor încercărilor lui disperate de a se apăra de norul de gheață și de putoarea de care se vedea împresurat, norul puturos a intrat în întregime înlăuntrul lui, fără să țină seama de sforțările lui supraomenești.
Mâinile lui păreau că sunt paralizate și nu erau în stare să facă semnul Sfintei Cruci, iar mintea încremenită, întunecată de spaimă, nu-și putea aminti de numele Mântuitorului Hristos.
Se săvârșise ceva dezgustător și groaznic în momentul când pentru Motovilov a început perioada celor mai cumplite munci. Chinurile pe care el le-a suferit atunci au fost descrise astfel în însemnările făcute cu propria lui mână: „Domnul m-a învrednicit să cunosc prin proprie experiență, în deplină realitate, nu în stare de vis sau nălucire, trei din muncile iadului.
Prima a fost focul cel nestins (nematerialnic), care nu se poate stinge prin nimic altceva decât prin harul Sfântului Duh. Acest chin a durat trei zile și trei nopți, timp în care simțeam cum mă mistuie flăcările și cum, cu toate acestea, nu ard de tot. De 10 ori, iar altădată de 17 ori în timp de 24 de ceasuri, ștergeam de pe trupul meu un fel de funingine ca de gheenă pe care oricine o putea vedea. Și aceste munci nu s-au oprit decât după ce m-am spovedit și m-am împărtășit cu Sfintele Taine, prin rugăciunile Arhiepiscopului de Voronej, Antonie, și prin ecteniile de însănătoșire pe care acest vlădică le-a rânduit la 47 de biserici și mănăstiri din Voronej, pentru vindecarea robului lui Dumnezeu, Nicolae.
A doua muncă a durat două zile și două nopți. Aceasta a fost chipul tartarului celui neîmblânzit al gheenei care îmi băgase atâta răceală în oasele mele încât focul nu numai că nu mă ardea, dar nici nu mă putea încălzi. După dorința personală a Înalt Prea Sfințitului Antonie de Voronej, am ținut mâna timp de o jumătate de oră deasupra unei lumânări aprinse și cu toate că mâna s-a afumat cu desăvârșire, totuși nu m-am încălzit deloc.
Această experiență verificată de mulți martori am scris-o pe coală de hârtie pe care am semnat-o aplicând totodată pe ea și mâna mea plină de funinginea lumânării. Aceste chinuri nu se ușurau prin Sfânta Împărtășanie. Trupul și Sângele Domnului îmi dădea numai putința să mănânc, să beau și să dorm puțin.
Dar dacă aceste două munci erau vizibile pentru oricine, al treilea chin din gheenă, deși a fost mai scurt ca durată, căci n-a ținut decât 36 de ore, a fost îngrozitor, iar suferința era de nedescris și nepătruns. Mă mir eu singur cum de am putut să rămân în viață. Și de aceasta am scăpat tot prin spovedanie și prin împărtășirea cu Sfintele Taine ale Domnului. De data aceasta m-a împărtășit însuși Arhiepiscopul Antonie cu propriile sale mâini. Acest chin a fost pricinuit de viermele cel neadormit al gheenei, pe care nu l-a putut vedea nimeni afară de mine și de Arhiepiscopul Antonie.
Eu însă am fost copleșit peste tot de acest vierme atât de rău, care se târa prin toate mădularele mele și-mi rodea într-un chin nespus de îngrozitor toate mădularele dinlăuntrul meu, ieșind când prin gură, când prin urechi ori prin nas și apoi întorcându-se iar înăuntru. Dumnezeu mi-a dat putere asupra lui, așa încât puteam să-l iau în mână și să-l întind.
Eu declar toate acestea de nevoie, căci nu în zadar mi s-a dat de sus ca să suport toate acestea, ci ca să nu mai poată gândi cineva că eu îndrăznesc să chem numele lui Dumnezeu în deșert. Nu. În ziua înfricoșatei judecăți a Domnului, Însuși Dumnezeu, Ajutorul și Acoperitorul meu va mărturisi că eu n-am mințit împotriva Lui și împotriva Providenței Sale Dumnezeiești”.
Curând după această încercare groaznică și nepătrunsă de mintea omului, Motovilov a văzut într-o vedenie pe iubitul său protector, Prea Cuviosul Serafim de Sarov, care l-a mângâiat și i-a făgăduit că va primi vindecarea desăvârșită atunci când se vor descoperi Moaștele Sfântului Tihon din Zadonsk, iar până atunci demonul care s-a cuibărit în el nu-l va chinui cu atâta cruzime.
Și, într-adevăr, această făgăduință s-a împlinit peste 30 și mai bine de ani, când și așteptarea lui Motovilov s-a sfârșit, căci după marea lui credință s-a vindecat. In ziua când s-au descoperit Moaștele Sfântului Tihon din Zadonsk (1861), Motovilov ședea în Sfântul Altar și se ruga, plângând cu amar, că Domnul nu-i trimite vindecarea pe care sufletul lui necăjit o aștepta, potrivit cu făgăduința Prea Cuviosului Serafim din Sarov. În timpul când se cânta heruvicul, el și-a ridicat ochii în sus și a văzut pe Sfântul Tihon care l-a binecuvântat și apoi s-a făcut nevăzut. După aceea Motovilov s-a simțit deodată sănătos.
din cartea: Scopul vieții creștine