iubirea de sine
Distribuie

Iubirea de sine este iubirea nerațională față de trup și este cea mai grea și mai subțire dintre toate patimile care robesc firea omenească.

De aceea, acest lucru știindu-L Ziditorul nostru Dumnezeu, ne sfătuiește, zicând: Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.


Acest păcat îl mai numesc oamenii „egoism”, sau „eu”, alții „folosință de sine”, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul numește iubirea de sine „iubire nesocotită față de trup”.


Ai voie să îngrijești de trupul tău, să-l hrănești, să-l îmbraci, să-l odihnești, dar să nu faci alte fapte rele care-ți spune el, că te duci în fundul iadului. De aceea Mântuitorul, când a spus că urmăm Lui, această condiție a pus: Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine…


Lepădarea de sine este cea mai mare virtute care-l duce pe om la sfințenie și la Rai. Ia să vă arăt eu, căci aveți dinți de lapte la înțelegere, cum lucrează iubirea de sine.


Glasul lui Dumnezeu în om este conștiința. Conștiința îți spune: „Citește la Psaltire, fă rugăciuni din Ceaslov, fă Paraclisul Maicii Domnului, fă metanii și închinăciuni”. Dar iubirea de sine zice: „Eu am muncit azi; sunt obosit!” Faci o cruce și te culci.

N-ați pățit aceasta? Credeți că vă ocărăsc? Vă aduc aminte ce-ați pățit! Îți spune conștiința: „Măi, azi îi luni, nu mânca de frupt!”, că noi trebuie să trecem cu o zi peste postul evreilor, că Mântuitorul a spus: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a fariseilor… care se laudă că postesc de două ori pe săptămână: Mulțumescu-Ți Ție Doamne, că nu-s ca ceilalți oameni; postesc de două ori pe săptămână – postul evreiesc, lunea și joia; că luni a plecat Moise pe Muntele Sinai și a postit patruzeci de zile, și joi s-a pogorât cu tablele Legii.


Noi postim lunea pentru sănătate și pentru paza îngerilor, că-i de mare folos. Miercurea, în amintirea vânzării Domnului, iar Vinerea postim în cinstea înfricoșătoarelor și mântuitoarelor patimi ale Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.


Și-ți zice cugetul: „Postește astăzi! Să nu mănânci carne, să nu mănânci brânză, să nu mănânci lapte; cel mult dacă dezlegi la untdelemn, sau nici la acela”.


Dar hoitul zice: „Măi femeie, ce spui tu de post? Taie un pui! Fă un scrob!” N-ați pățit de acestea? Lunea n-ați mâncat de frupt? Ce credeți că eu nu știu? Chiar dacă nu spuneți. Dacă ai mâncat de frupt lunea sau mai ales miercurea și vinerea, n-ai voie să te împărtășești. Vezi „Dreptul Canonic”.


Îți zice conștiința: „Măi omule, a întins mâna un om necăjit. Dă-i ceva!” Și tu poate ai ceva să-i dai, cât de puțin; dar iubirea de sine zice: „Să dau bani la toți golanii: Să se ducă să muncească!” Și nu-i dai nimic. Aceasta este bucuria dracilor! Trebuie măcar cât de puțin să-l mângâi, să-i dai, că Evanghelia spune: Cine cere de la tine, dă-i! Dar tu, cu iubirea de sine, zici: „Lasă, că am copii, am femeie, am eu cui da!” Și nu-i dai.


Îți spune conștiința așa: „Măi, iată un sărac în sat! Cade casa pe el; are copii mulți! Du-te și-i du un car de lemne! Du-te și-i dă un val de carton, cumpără și-i dă, că plouă în casă! Sau du-te și-i du un ajutor!” Îngerul așa-ți spune, dar iubirea de sine zice: „Da! Să-i fac eu casă! Să-l acopăr! Eu am treburile mele!” Și nu faci. Vezi, îngerul îți spune; dar diavolul nu te lasă. Asta-i iubirea de sine!


Îți spune conștiința: „Măi, să stau un ceas la rugăciune seara, dimineața, să-mi fac o ață de închinăciuni sau câteva metanii, să citesc un acatist, o catismă la Psaltire. Măcar atât”. Dar iubirea de sine îți zice: „Nu! Mă culc!” Dar, dacă ar fi un film la televizor, sau la cărți, sau la jocuri, acolo stai! Bucuria dracilor! Acolo te duci să vezi toate spurcăciunile, toate lucrurile diavolului. Și iată așa iubirea de sine este maica și rădăcina și izvorul tuturor păcatelor.


Am să vă spun măcar câteva fiice care izvorăsc din iubirea de sine. Iată din iubirea de sine se nasc: mila de sine, cruțarea de sine, îndreptățirea de sine, mulțumirea de sine, trâmbițarea de sine, lauda de sine, plăcerea de sine, părerea de sine.


Din iubirea de sine se nasc: închipuirea de sine, simțirea de sine, îngâmfarea de sine, cinstea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, bizuirea pe sine, înălțarea de sine, cutezanța de sine și nesimțirea, care-i moartea minții și moartea sufletului mai înainte de moartea trupului.

Din iubirea de sine se nasc: vorbirea de rău, clevetirea, minciuna, gluma, râsul, șăguirea, vorba deșartă, osândirea.


Din iubirea de sine se nasc: mândria, trufia, semeția, ura, zavistia, pizma, invidia, răutatea, ținerea de minte a răului, dorința de răzbunare, lăcomia pântecelui, mâncare mai mult decât trebuie, mâncare a doua oară, un pahar mai mult decât trebuie, somn prea mult, întunecarea minții și beția.


Din iubirea de sine se nasc: păcatele cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea, închipuirea, înfumurarea, duplicitatea, rivalitatea, încăpățânarea, amărăciunea, ironia, ambiția, înșelătoria, cruzimea, neomenia, blasfemia, înfurierea năprasnică, lingușirea, împătimirea, obrăznicia, neastâmpărarea, iubirea de stăpânire, dorința de a porunci la alții, prefăcătoria, îngâmfarea, neevlavia, nepocăința, neluarea aminte, pregetarea, pierderea vremii în deșert, rătăcirea gândului, răutatea, akedia, adică moleșeala voinței.


Din iubirea de sine se nasc: iubirea de bani, iubirea de plăceri, iubirea de avere, iubirea de agoniseală, iubirea de slavă.


Din iubirea de sine se nasc: mâhnirea, întristarea, deznădejdea, descurajarea, împuținarea de suflet, îndoiala, nechibzuința, nesuferirea, nedreapta socoteală, iscodirea. Nu vă mai spun alaiul întunericului, că, dacă v-aș spune câte se nasc din iubirea de sine, mă apucă miezul nopții.


Și nu putem spune la mărturisire că n-am greșit, pentru că totdeauna greșim lui Dumnezeu, cu iubirea de sine, numai că nu cunoaștem în ce fel și în ce chip ne robește pe noi.


Iată de ce a pus Mântuitorul prima condiție pentru a putea să-I urmăm Lui, ca mai întâi de toate să ne lepădăm de sine, adică de patimile amintite mai înainte.


Deci, dacă iubirea de sine este izvorul a toată răutatea, lepădarea de sine este rădăcina tuturor virtuților.


Din lepădarea de sine izvorăsc alte virtuți care se împotrivesc și omoară iubirea de sine, ca de pildă: tăgăduirea de sine, însingurarea de sine, cunoștința de sine, desăvârșita neîncredere în sine, împotrivirea de sine, ura de sine și la urmă dragostea și înfrânarea.


Iar vârfurile răutății care se nasc din iubirea de sine, care sunt slava deșartă și mândria, le alungăm cu fapta bună făcută în ascuns, iar pe mândrie o surpăm atunci când punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu.

Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 6

Distribuie