Sămânța întregului rău moral este iubirea de sine. Iubirea de sine este rădăcina păcatului și zace chiar în străfundul inimii. Crescând și urcând mai aproape de suprafața inimii, această sămânță iese din inimă sub trei înfățișări, ca din trei trunchiuri, pătrunse de puterea ei și încărcate de viața ei: în înălțarea de sine, în lăcomie și în iubirea de desfătări. Prima îl obligă pe om să rostească în inima sa: „Cine este ca mine?!” ; cea de-a doua: „Pe toate vreau să le stăpânesc!„; iar a treia: „Vreau să trăiesc așa cum îmi place!”
„Cine este ca mine?!” Care suflet nu a simțit înlăuntrul său o atare mișcare? Nu numai cei care au fost înzestrați cu înalte desăvârșiri sau cei care, prin osteneala lor, au reușit să facă ceva important și folositor ajung să se înalțe cu gândul deasupra celorlalți. Mărirea de sine se întâlnește la toate vârstele, rangurile și stările sociale; ea urmărește omul pe toate treptele desăvârșirii lui mentale și morale; ea nu se supune nici unor relații exterioare și, chiar dacă omul ar trăi singur, necunoscut și departe de toți, el niciodată și nicăieri nu ar fi scutit de această ispită a preamăririi de sine.
Din clipa în care a pus la inimă prima lingușire a șarpelui: „veți fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5), din acel moment omul a început să se înalțe pe sine deasupra celorlalți, ca dumnezeu, a început să se ridice deasupra hotarului pe care a fost așezat de societate: aceasta este boala comună a tuturor și a fiecăruia în parte. În fond, ce-i așa rău să fiu încântat de gândul că sunt mai presus de unul sau de altul? Dar uitați-vă, de fapt, cât rău și câte consecințe negative decurg din acest gând, după părerea noastră, lipsit de însemnătate!
Cel ce s-a înălțat cu mintea și cu inima deasupra tuturor, dacă întreprinde ceva, o face nu la imboldul rațiunii și al conștiinței, nu la povețele înțelepților ori sub înrâurirea cuvântului lui Dumnezeu, ci, după considerațiile lui proprii, el întreprinde acel lucru pentru că așa vrea el: este samavolnic; dacă aduce la împlinire ceea ce a hotărât, se bazează numai pe sine: este încrezător în propriile puteri, îngâmfat; când împlinește ceva, pe toate și le atribuie sieși și, din cauza aceasta, este trufaș, mândru, pretențios, nerecunoscător; în relațiile cu ceilalți, dorește ca pretutindeni și în toate să se împlinească voia lui, ca toate să se miște la un semn dat de el: este dornic de stăpânire și înclinat spre violență; în atitudinea față de cei din jur, el nu le poate răbda influența, oricât ar fi ea de neînsemnată: este disprețuitor și refractar; dacă vede că îi este încălcată voința, își iese din fire, ofensat, și se aprinde de dorința de răzbunare; este însetat după cinstire și slavă, atunci când are un caracter puternic; și este prefăcut și trufaș, când este slab sufletește; este îndrăzneț, capricios, îngâmfat, înclinat către prejudecăți, atunci când este josnic. Iată în ce forme apare mărirea de sine, iată câte mișcări păcătoase îi sunt îndatorate pentru apariția lor! E foarte puțin probabil ca cineva să nu se descopere în acestea, într-o formă sau alta.
„Vreau ca toate să fie ale mele!„, gândește cel lacom — iată cea de-a doua ramură a răului moral înrădăcinat. Aici se descoperă cel mai vizibil duhul iubirii de sine. El se manifestă aici, într-un fel, de sine stătător: omul interesat nu va spune un cuvânt, nu va face un pas, o mișcare, fără ca din asta să nu aibă vreun câștig. Totul la el este astfel calculat, totul este astfel rânduit, tuturor li s-a dat un asemenea curs, încât și timpul, și locul, și lucrurile, și persoanele – toate de care se atinge mâna sau mintea lui — îi aduc un tribut pentru cămara lui proprie. Câștigul personal, interesul reprezintă pentru el un resort fundamental, care întotdeauna și oriunde îi pune în mișcare toată ființa, la impulsul acestuia el este gata să transforme totul într-un mijloc de împlinire a țelurilor sale: va căuta cele mai înalte trepte ale demnităților și onorurilor, dacă asta este avantajos pentru el; își va asuma cea mai grea sarcină, dacă e mai profitabilă decât altele; este în stare de orice: să nu mănânce, să nu bea — numai să rămână în câștig. El este ori lacom, ori strângător, ori zgârcit, și numai sub influența puternică a vanității poate iubi strălucirea și luxul. Tot ce îi aparține îi este mai scump decât propria persoană, decât oamenii și decât poruncile lui Dumnezeu. Sufletul îi este parcă înghițit de lucruri și nu trăiește prin el, ci prin aceste lucruri. Iată puterea și domeniul celei de-a doua ramuri a seminței celei rele — iubirea de sine! Dar cine nu are astfel de lucruri, de care îl doare tot atât de mult să se despartă, ca și cum și-ar pierde inima, ca și cum s-ar despărți de fericire
„Vreau să trăiesc așa cum îmi place!„, spune cel înrobit trupului și care trăiește după bunul său plac. Sufletul i sc înglodează în trup și în simțuri, La cer, la trebuințele sufletului, la cerințele conștiinței și ale datoriei el nu se gândește, nu vrea și nici nu poate să se gândească (v. Romani 8, 7). El a cunoscut doar felurite moduri de desfătare; numai cu ele știe să se descurce, doar despre ele știe să vorbească și să gândească. Câte bunătăți sunt pe pământ, câte trebuințe există în trupul său, câte domenii pline de satisfacții sunt pentru cel dedat senzualității — pentru fiecare dintre acestea se naște în el o înclinație aparte. De aici — lăcomia, multa mâncare, răsfățul, luxul, trândăvia, desfrâul, înclinații a căror forță este egală cu forța legii naturii, care constrânge libertatea.
Când vrea să-și desfete gustul, devine voluptuos; jocul culorilor îl învață prețiozitatea; varietatea sunetelor – vorbăria; nevoia de a se hrăni îl conduce la multa mâncare; nevoia de autoconservare la trândăvie; alte nevoi la desfrâu.
Aflându-se, prin trup, într-o vie legătură cu natura, cel cu totul robit trupului se adapă din ea cu satisfacții prin tot atâtea canale câte funcții sunt în trup și, împreună cu desfătările, el absoarbe si duhul fundamental al naturii — duhul acțiunilor mecanice involuntare. De aceea, cu cât cineva se dedă mai multor desfătări, cu atât mai strâmt este cercul libertății lui, iar cel ce s-a robit cu totul desfătărilor, am putea spune că este complet prins în mrejele trupului.
Iată cum crește în noi răul dintr-o sămânță mică, aproape neobservată. În adâncul inimii, cum am văzut, se află sămânța răului — iubirea de sine; de la aceasta pornesc trei ramificații ale răului, pătrunse de puterea ei — trei ipostaze ale ei: mărirea de sine, lăcomia, senzualitatea. Acestea trei nasc o mulțime nenumărată de patimi și de înclinații vicioase. Întocmai cum din ramurile principale ale unui pom se desprind o mulțime de alte ramuri și lăstari, așa sc formează și în noi un întreg pom al răului care, înrădăcinându-se în inimă, se răspândește apoi în toată ființa noastră, iese în afară și acoperă tot ce ne înconjoară. Putem spune că un astfel de pom există în orice om a cărui inimă iubește cât de cât păcatul, cu singura deosebire că la unii se arată mai dezvoltată o latură, în timp ce la alții — altă latură a copacului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Despre biruirea păcatului