Dumnezeu are două brațe. Pentru că pe noi ne-a creat după chipul și asemănarea Sa, noi avem două brațe, și El tot două brațe. Brațul drept al lui Dumnezeu se cheamă „iubire”, iar brațul stâng „milă”, adică Dumnezeu pe cei drepți îi iubește, iar pe cei păcătoși îi miluiește. Dintre toți câți sunteți prezenți aici, de ce avem noi mai mare nevoie: de iubire sau de milă? De milă, pentru că nu suntem drepți ca să avem pretenții la iubire. Dar, din milă, Dumnezeu ajunge la iubire. Nu numai atât: și cei drepți, pe care-i iubește, ajung la fericirea veșnică, dar si cei păcătoși, pe care-i miluiește și cărora le iartă păcatele, ajung tot la mântuire și la fericirea veșnică. Deci ambele mâini ale lui Dumnezeu au aceeași putere. Însă, e adevărat, El din milă ne-a făcut. Nu putea să iubească ceea ce nu exista. Pentru că El era existența din veșnicie, din milă ne-a creat și pe noi, să ne bucurăm și noi de existența Lui și de fericire. Și, când simți că Lui Îi datorezi existența, nu numai prezentul, ci și viitorul, atunci încerci să te interesezi: Cine e El? Și dacă spune chiar Evanghelistul cel mai iubit de Dumnezeu că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) la iubire trebuie să răspunzi cu iubire. Românul spune: cum e bună ziua, așa e și mulțumita.
Eu, ca student, duceam o viață de Heidelberg. Cântec, băutură, distracție. Abia când am fost rănit de moarte pe front și Dumnezeu mi-a salvat viața, când nici un medic nu mai spunea că e posibil să mai trăiesc — toți medicii și-au exprimat părerea că mai am cel mult două ceasuri de viață, cam cât se scurge sângele de la un curcan mare. Și Dumnezeu m-a salvat. În două ore, în loc să mor, eram dus de un avion la șase sute de kilometri, la un spital militar. Și erau medicii anunțați, mă așteptau toți în costum de operație. Nici nu m-au identificat măcar, m-au pus imediat pe masa de operație, pentru că știau că-i urgent. „Las’ că vedem noi cine-i, dacă-l salvăm!”. Și atunci, așa cum un om păcătos s-a gândit încă în avion: „Dacă Dumnezeu m-a salvat, să-mi închin și eu viața la ceea ce vrea Dumnezeu, nu la ce vreau eu”, după operație, când am primit un fel de învoire cu revenire la spital, m-am dus la Mănăstirea Putna și mi-am închinat viața lui Dumnezeu.
„JERTFIM VIȚELUL CEL GRAS”
Ia gândiți-vă puțin la un domnu’ Goe care a spus: „Tată, dă-mi partea mea de avere!”. Tatăl a trebuit să-i dea, că tatăl care nu ascultă de domnu’ Goe… nu? Acest domn Goe și-a luat averea, a plecat într-o țară străină de Dumnezeu, deci o țară unde domneau îndrăciții, și a ajuns slugă la porci. Diavolul l-a convins că e foarte greu să împlinești porunca lui Dumnezeu. Că Dumnezeu spune: „În sudoarea feței să-ți mănânci pâinea” (Facerea 3:19). În sudoarea feței să-ți câștigi nota la școală, în sudoarea feței să-ți câștigi diploma, salariul și tot ce ai. Numai cine muncește! Nu știu dacă v-am spus că a venit aici o profesoară cu elevele ei de la religie, și una avea trei cruciulițe. O întreb: De ce ai trei cruciulițe?”. „Mă duc la olimpiadă, și le port ca să iau nota cea mai mare!”. Dumnezeu nu-ți ajută dacă nu muncești! Dumnezeu îți ajută numai după ce ai citit și ai învățat, ca să răspunzi pentru notă mare. Nu dacă nu înveți, pentru trei tinichele să-ți dea notă mare! Cu cât ești mai pregătit, cu atât ești mai util altora — și ca medic, și ca inginer, și ca dulgher, și ca orice.
Pentru fiul pierdut — „mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat” (Luca 15; 24) când a primit iubirea adevărată de la Dumnezeu, iertarea păcatelor, aceasta a fost mai mare decât averea pe care a primit-o când a cerut el de la tatăl: „Tată, dă-mi partea mea de avere!, când el era ca domnu’ Goe și a cerut să-i dea Dumnezeu averea lui — „a lui”! Si Dumnezeu, după ce a spus: „Dați inel în dreapta lui!”, a spus: „Jertfim vițelul cel gras, să ne veselim!”. Dumnezeu de aceea îți dă mai mult decât meriți, ca să trezească în tine o recunoștință, să-L iubești și tu. Că n-a fost vrednicie ceea ce i-a dat Dumnezeu la fiul cel pierdut.
„BATE Șl ȚI SE VA DESCHIDE!”
Pe cel care se roagă doar pentru el nu-l va asculta Dumnezeu niciodată. Nu numai pe fariseu. Niciodată! Mântuitorul spune mai clar: „Cine vrea să se mântuiască numai el, nu se va mântui”. Capul familiei e acela care se jertfește pentru mântuirea tuturor din familia lui, de care răspunde el. Mântuitorul S-a jertfit pentru toți cei care sunt în Biserică, de aceea Mântuitorul e capul Bisericii, că S-a jertfit pentru toți; de aceea capul familiei e capul familiei, ca să se jertfească — întâi învățând pe soție, pe copii, pe părinți, pe frați ce trebuie să facă ca să se mântuiască; zi și noapte asta să fie prima lui grijă, cum un căpitan de corabie cu pânze nu are să-și salveze viața până ce nu-i salvează întâi pe toți.
Harul Duhului Sfânt îl dobândim numai prin cerere. „Bate și ți se va deschide, caută și vei afla” (Matei 7; 7). Dar asta trebuie să fie ceva permanent, nu din când în când. Harul e dar, nu-i o recompensă pentru vrednicia ta. Numai faptul că-l ceri, cum spune: „Fericiți cei săraci cu duhul” (Matei 5; 3) — înseamnă cei care-s săraci pentru a primi duh, nu că-s săraci cu duhul că-s proști. Cei care se simt prea săraci și vor să se îmbogățească în cele duhovnicești, nu? Dumnezeu nu-ți dă în dar dacă nu ceri. Deci insistența cu care ceri și nădejdea pe care o ai că Dumnezeu îți va împlini, aceea te ajută. Dar să nu aștepți să-ți dea Dumnezeu fără să bați și fără să ceri. De aceea, rugăciunea trebuie făcută permanent. Înainte de chibrituri, cu ce se aprindea focul? Frecai două lemne până se înfierbântau și luau foc. Asta înseamnă insistența în rugăciune. Tot timpul, tot timpul, nu când îți vine pe chelie numai!
Părintele Adrian Fâgețeanu; Viața mea, mărturia mea