Distribuie

Având să vorbesc despre lăcomia pântecelui, precum totdeauna, cu atât mai mult acum, mi-am propus să filosofez împotriva mea însumi, căci ar fi de mirare dacă cineva ar scăpa de această patimă înainte de a se coborî în mormânt.

Lăcomia este o prefăcătorie a pântecelui, căci el, fiind sătul, țipă: „Puțin!” și fiind plin și crăpând de umflat, strigă: „Mi-e foame!

Lăcomia este născocitoarea mâncărurilor drese și izvorul îndulcirilor. I-ai astupat o vână, ea țâșnește pe alta. De ai oprit-o și pe aceasta, prin alta izbucnește și te biruie.

Lăcomia este o înșelare a ochilor; deși nu putem cuprinde decât cu măsură, ea ne îndeamnă să înghițim toate deodată.

Săturarea este mama curviei, iar strâmtorarea pântecelui este pricinuitoarea curăției.

Cine mângâie pe un leu, acela adesea îl îmblânzește, dar cine face pe plac trupului, acela îl sălbăticește și mai tare.

Iudeul se bucură de sâmbăta sa și de sărbătoare, iar monahul lacom cu pântecele se veselește de sâmbătă și de duminică. În timpul postului socotește câte zile i-au mai rămas până la Paști, și cu multe zile înainte de Paști își pregătește mâncările. Robul pântecelui își face socoteală cu ce fel de mâncăruri va sărbători praznicul, iar robul lui Dumnezeu se gândește cu ce fel de daruri duhovnicești se va îmbogăți.

Când vine un străin, lacomul se pornește cu totul spre dragoste, asmuțit de turbarea pântecelui, și socotește că dezlegarea pentru sine este mângâiere a fratelui. Venirea altora el o socotește drept prilej pentru a bea vin și, punând drept pricină că astfel își ascunde virtutea, se face rob al patimii.

Adeseori slava deșartă dușmănește lăcomia pântecelui și aceste două patimi se ceartă între ele pentru bietul monah ca pentru un rob cumpărat. Lăcomia îl silește să dezlege, iar slava deșartă îl îndeamnă să-și arate virtutea. Însă monahul bine priceput scapă de amândouă, știind să alunge pe una prin cealaltă la timpul potrivit.

Câtă vreme trupul este în plină putere, să păzim înfrânarea în orice timp și în orice loc. Iar când el se va potoli (ceea ce nu cred că se va întâmpla înainte de moarte), atunci ne putem ascunde înfrânarea înaintea altora.

Am văzut preoți bătrâni batjocoriți de draci, care în vremea praznicelor dădeau binecuvântare unor tineri, care nu erau sub ascultarea lor, să dezlege la vin și la celelalte. Dacă ei (aceia care dau binecuvântare) au bună mărturie în Domnul, atunci putem să dezlegăm puțin cu încuviințarea lor, dar dacă ei sunt nepăsători, nu trebuie să luăm aminte la binecuvântarea lor, mai ales atunci când încă ne luptăm cu focul poftei trupești.

Evagrie cel împotrivitor lui Dumnezeu își închipuia că este cel mai înțelept dintre cei înțelepți, atât pentru vorbirea frumoasă, cât și pentru înălțimea gândurilor, însă se înșela, sărmanul, căci s-a dovedit a fi mai nebun decât cei nebuni în multe din părerile sale, precum și în următoarele. El zice: „Când sufletul nostru poftește mâncăruri felurite, atunci trebuie să-l strâmtorăm cu pâine și cu apă„. A rândui aceasta este ca și cum ai spune unui copil mic ca dintr-un pas să urce până în vârful unei scări. Așadar, spre răsturnarea acestei rânduieli vom spune: dacă sufletul poftește felurite mâncăruri, atunci el caută cele potrivite firii sale și, de aceea, trebuie și noi să întrebuințăm un vicleșug cu bună pricepere împotriva pântecelui nostru celui viclean. Deci, când nu avem un război trupesc prea greu și nu este prilej de cădere, atunci să curmăm mai întâi bucatele care îngrașă, pe urmă cele ce aduc aprindere, iar pe urmă și pe cele ce îndulcesc. Dacă se poate, dă-i pântecelui tău hrană care să îl sature și lesne mistuitoare, ca prin săturare să scăpăm de lăcomia lui cea nesățioasă și prin mistuirea grabnică să ne izbăvim de aprindere ca de un bici. Să luăm seama și vom vedea că cele mai multe dintre mâncările care umflă pântecele ațâță și mișcarea poftei.

Să râzi de vicleșugul dracului care după cină te povățuiește ca de acum înainte să mănânci mai târziu, căci a doua zi, când vei ajunge la ceasul al nouălea , el te va sili să-ți părăsești rânduiala ce ți-ai hotărât-o cu o zi înainte.

Una este înfrânarea potrivită celor neprihăniți, și alta a celor vinovați și care se pocăiesc. Pentru cei dintâi, mișcarea poftei în trup e un semn pentru a lua asupra lor o înfrânare deosebită, iar cei de pe urmă se înfruntă cu asemenea mișcări fără odihnă și neîncetat până la moarte. Cei dintâi vor să-și păstreze totdeauna buna așezare a minții, iar cei de pe urmă atrag milostivirea lui Dumnezeu asupra lor prin tânguirea sufletului și strâmtorarea trupului.

Vremea veseliei și a mângâierii prin hrană este lipsită de orice grijă pentru cel desăvârșit; pentru nevoitor este vreme de luptă, iar pentru cel pătimaș este praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor.

Inima lacomilor visează hrană și mâncăruri, și inima celor ce plâng visează judecată și chinuri.

Fii stăpân peste pântecele tău mai înainte de a te stăpâni el pe tine, căci atunci vei fi nevoit să te înfrânezi cu rușine. Cei ce au căzut în groapa fărădelegilor, despre care nu vreau să vorbesc, înțeleg ce am spus, dar cei întreg înțelepți (feciorelnici) n-au cunoscut aceasta prin cercare.

Să ne îmblânzim pântecele prin cugetarea la focul cel viitor. Ascultând de pântece unii și-au tăiat de tot mădularele lor cele ascunse și au murit cu îndoită moarte. Să luăm aminte și vom vedea că pântecele singur este pricina tuturor naufragiilor noastre.

Mintea celui ce postește se roagă cu trezvie, iar mintea celui neînfrânat e plină de idoli necurați. Săturarea pântecelui usucă izvoarele lacrimilor, iar pântecele uscat prin înfrânare naște apa acestora.

Cine slujește pântecelui său și în același timp vrea să învingă duhul curviei este asernenea celui ce vrea să stingă focul cu untdelemn.

Când pântecele e strâmtorat, inima se smerește, iar când i se face pe plac, gândul se îngâmfă.

Cercetează-te pe tine la ceasul cel dintâi al ziIei, apoi la amiază și cu un ceas înainte de mâncare, și astfel vei cunoaște folosul postului. Dimineața gândul zburdă și rătăcește; când vine ceasul al șaselea, el se mai domolește, iar la apusul soarelui se smerește cu desăvârșire.

Strâmtorează-ți pântecele prin înfrânare și vei putea să-ți păzești și gura, căci limba se întărește din mulțimea mâncărurilor. Cu toate puterile luptă-te împotriva acestui tiran și veghează cu luare aminte neslăbită asupra lui, căci dacă te vei osteni câtuși de puțin, atunci și Domnul îndată îți va ajuta.

Burdufurile de piele, când sunt înmuiate, se întind și se fac mai încăpătoare, iar lăsate în negrijă nu cuprind nici măsura de mai înainte. Cel ce își umple pântecele își lărgește măruntaiele, dar cel ce se luptă împotriva pântecelui le strâmtorează încetul cu încetul; însă acestea strâmtorându-se, nu vor mai primi multă mâncare și atunci vom deveni postitori din nevoia firii.

Setea foarte adesea se potolește tot prin sete, însă să alungi foamea cu foame e foarte greu și chiar cu neputință. Când te va birui trupul, îmblânzește-l prin osteneli, iar dacă din slăbiciune nu poți face acest lucru, atunci luptă-te cu el prin priveghere. Când ți s-au îngreuiat ochii, apucă-te de lucrul mâinilor, însă nu te atinge de acesta când somnul nu năvălește asupra ta, căci e cu neputință să ai mintea și la Dumnezeu și la mamona în același timp, adică și spre Dumnezeu și spre lucrul mâinilor.

Să știi că adesea dracul se așază în stomac și nu-l lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul și ar bea tot Nilul.

Iar după ce am mâncat, acest duh necurat pleacă și trimite asupra noastră duhul curviei, făcându-i cunoscut acestuia în ce stare ne-a lăsat și zicându-i: „Du-te și tulbură-l pe cutare, căci pântecele lui e plin și nu te vei osteni prea mult„. Acesta, venind, zâmbește și, legându-ne de mâini și de picioare cu somnul, face mai apoi cu noi tot ce vrea, întinându-ne sufletul prin visări urâte și trupul prin scurgeri.

E lucru de mirare cum mintea, fiind fără de trup, se spurcă și se întunecă de la trup; și, de asemenea, cum (sufletul) cel nematerial se subțiază și se curăță prin lut (adică prin trup).

Dacă te-ai făgăduit lui Hristos să mergi pe calea cea îngustă și strâmtă, atunci strâmtorează-ți pântecele tău, căci făcându-i pe plac și lărgindu-l, te lepezi de făgăduințele tale. Ia aminte și-l vei auzi pe cel ce zice: „Largă și lată este calea pântecelui, care duce la pierzarea curviei, și multi merg pe ea. Insă strâmtă este ușa și îngustă calea înfrânării, care duce la viața de curăție și puțini sunt cei ce intră pe ea” (Mat. 7, 13-14).

Căpetenia dracilor este luceafărul cel căzut, iar căpetenia patimilor este lăcomia pântecelui.

Când șezi la o masă plină de mâncăruri, să-ți închipui cu ochii minții tale moartea și judecata, căci și așa abia de vei putea măcar puțin să-ți domolești patima îmbuibării. Când bei, întotdeauna să-ți aduci aminte de oțetul și fierea Stăpânului tău, și fie vei petrece în hotarele înfrânării, sau, cel puțin, vei suspina și îți vei smeri cugetul tău.

Nu te înșela: nu vei putea scăpa de faraonul gândurilor, nici să vezi paștele cel de sus, dacă nu vei mânca pururea ierburi amare și azime. Ierburile amare sunt silirea și răbdarea postului, iar azimele — cugetarea ce nu se îngâmfă. Să se unească cu răsuflarea ta acest cuvânt al psalmistului: „iar eu, când mă supărau dracii, m-am îmbrăcat cu sac și am smerit cu post sufletul meu și rugăciunea mea în sânul sufletului meu s-a lipit” (PS. 34, 12).

Postul este silire a firii, lepădare de tot ce îndulcește gustul, stingere a aprinderii trupești, nimicire a gândurilor celor viclene, slobozire de visurile cele spurcate, curăție a rugăciunii, luminător al sufletului, pază a minții, pierzare a nesimțirii din inimă, ușă a străpungerii inimii, suspinare smerită, zdrobire plină de bucurie, încetare a multei vorbiri, pricină de liniștire, străjer al ascultării, ușurare a somnului, sănătate a trupului, pricinuitor al nepătimirii, dezlegare de păcate, ușă a raiului și desfătare cerească.

Să întrebăm deci și pe această vrăjmașă a noastră sau, mai bine zis, pe mai-marea căpetenie a vrăjmașilor noștri celor răi, ușa patimilor, adică lăcomia, această pricină a căderii lui Adam, a pierzării lui Isav, a pieirii israeliților, a dezgolirii lui Noe, a nimicirii gomorenilor, a amestecării de sânge a lui Lot, a pierzaniei fiilor lui Eli preotul și călăuzitoare către toate patimile și urâciunile; să o întrebăm de unde se naște și care sunt puii ei, cine o zdrobește pe ea și cine o pierde cu desăvârșire: „Spune-ne nouă, tirana tuturor oamenilor, care i-ai cumpărat pe toți cu aurul nesațiului: cum de ai aflat intrare în noi? Și intrând, ce obișnuiești a lucra? Și în ce fel ieși din noi?

Iar ea, întărâtându-se de aceste ocări, cu iuțime și cu mânie ne va răspunde: „De ce mă loviți cu defăimări, voi, care îmi sunteți mie supuși? Și cum de încercați să scăpați de mine, când eu prin fire sunt legată de voi? Ușa prin care intru este firea mâncărurilor, iar pricina nesăturării mele este obișnuința; temelia patimii mele este deprinderea îndelungată, nesimțirea sufletului și uitarea morții. Și de ce căutați voi numele puilor mei? Număra-voi pe ei și mai mult decât nisipul se vor înmulți (PS. 138, 17). Dar aflați cel puțin numele celor dintâi născuți ai mei și mai dragi. Fiul meu cel întâi născut este duhul curviei, al doilea după el e învârtoșarea inimii, iar al treilea — somnul. Din mine purced o mare de cugete rele, valuri de întinăciune, adânc de necurății necunoscute și negrăite. Fiicele mele sunt: lenevia, multa vorbire, îndrăzneala, comicăriile, glumele nepotrivite, grăirea împotrivă, îndărătnicia, neascultarea, nesimțirea, robirea minții, lauda de sine, obrăznicia, dragostea față de lume, după care urmează rugăciunea întinată, risipirea gândurilor și întâmplările rele cele negândite și năprasnice, iar după ele, deznădejdea — cea mai cumplită dintre toate patimile. Aducerea aminte a păcatelor luptă împotriva mea, dar nu mă biruiește. Cugetarea la moarte mă dușmănește cu putere, însă nu este nimic în oameni care ar putea să mă nimicească cu desăvârșire. Cine a dobândit pe Mângâietorul, acela se roagă Lui împotriva mea, iar El, fiind rugat, nu-mi îngăduie să lucrez cu patimă în om. Dar cei care n-au gustat din mângâierea Lui cea cerească, în tot chipul caută să se desfăteze de dulceața mea„.

Biruința (asupra acestei patimi) cere bărbăție, cel ce o poate cuceri, acela e limpede că se apropie cu grăbire de cea mai înaltă nepătimire și întreagă înțelepciune (neprihănire).

Sfântul Ioan Scărarul; Scara

Distribuie
2 comentarii la „Lăcomia pântecelui este căpetenia patimilor”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *