Vedem că oamenii spun despre multe că ar fi mărețe, dar pentru creștini mărețe sunt doar cele dumnezeiești și veșnice, deoarece ei văd și știu că toate cele pământești și vremelnice vor trece ca umbra. De aceea, toate acestea sunt, pentru ei, fără de preț. Și este o atitudine corectă! Acesta este un adevăr de netăgăduit!
● Oamenii consideră că este măreț să te naști dintr-un împărat, să fii sau să te numești fiu de împărat, dar pentru creștini, un lucru măreț este a fi născut de la Dumnezeu, a te numi și a fi fiu al lui Dumnezeu. De aceasta Sfântul Apostol spune uluit: Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, și suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaște, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. Iubiților, acum suntem fii ai lui Dumnezeu și ce vom fi nu s-a arătat până acum. Știm că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este (I Ioan 3, 1-2).
Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. (Ioan 1, 12-13)
Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus. Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. (Galateni 3, 26-27)
Și Domnul le spune Apostolilor și celorlalți credincioși ai Lui: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru (Ioan 20, 17). De aceea ne-a și poruncit să-L numim Tată pe Părintele Lui Cel ceresc și să ne rugăm așa: Tatăl nostru, care ești în ceruri… (Matei 6, 9).
Creștine, un lucru cu adevărat măreț pentru tine este cinstea și slava de a te numi și de a fi fiu al lui Dumnezeu, demnitate care întrece, incomparabil, orice slavă a acestei lumi. Totuși, aceasta este disprețuită de cei ce iubesc lumea aceasta.
Creștine, caută ceea ce este, cu adevărat, măreț și vei fi, cu adevărat, cinstit și slăvit! Fiii se nasc asemenea cu părinții lor, prin urmare și creștinii trebuie să se asemene cu Dumnezeu, dacă vor să fie fii ai lui Dumnezeu.
Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt (I Petru 1, 16; Leviticul 11, 44; 19, 2).
Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Fiți dar următori ai lui Dumnezeu, ca niște fii iubiți (Efeseni 5, 1).
● Oamenii consideră că este un lucru măreț ca un om simplu să vorbească cu un împărat, iar pentru creștini este un lucru măreț de a vorbi cu Dumnezeu, Împăratul Cel ceresc și veșnic. Într-adevăr, cum nu ar fi un lucru măreț pentru un om, care este pământ și cenușă, pe deasupra și păcătos, ca să se apropie de Dumnezeu, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Care petrece în lumina cea neapropiată? Și spun să se apropie, având în vedere să stea în fața Lui și să vorbească cu El. Or, cu aceasta s-a lăudat și Arhanghelul Gavriil: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu (Luca 1, 19).
Cu adevărat, și creștinul stă în fața lui Dumnezeu și vorbește cu El, atunci când I se roagă cu adevărat, din inimă și cântă (Psalmii 144, 1-8; 37, 10; 18, 15). Este o demnitate îngerească de a sta în fața lui Dumnezeu și de a-i cânta. Îngerii stau în fața lui Dumnezeu și Îi cântă: Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot (Isaia 6, 3). Oamenii îi imită pe îngeri atunci când I se roagă din inimă lui Dumnezeu și Îl laudă, după cum cântă și creștinii la Liturghie: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim, și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem…„
Vezi deci, creștine, ce lucru măreț este a te ruga și de a-L lăuda pe Dumnezeu! Din păcate, mulți sunt creștinii care disprețuiesc acest dar măreț, mulți îl abandonează sau și-l asumă, dar cu neatenție extremă. Căci se roagă și cântă fie în mare grabă, fie bolmojind, fie fără înțelegere și neștiind Cui nici pentru ce I se roagă, nici Cui și pentru ce Îi cântă. Unora ca aceștia li se potrivește cuvântul: Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Și zadarnic Mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor (Matei 15, 8-9). De aceea, și Prorocul le spune celor ce cântă: Cântați Dumnezeului nostru, cântați; cântați Împăratului nostru, cântați. Că Împărat a tot pământul este Dumnezeu; cântați cu înțelegere (Psalmii 46, 7-8).
Creștine, oare vrei să stai în fața lui Dumnezeu mereu și să vorbești cu El? Fii deci cu inima și cu mintea ta împreună cu Dumnezeul Cel preaiubit, cu inima și cu mintea ta închină-te Lui și roagă-te Lui, lăudându-L! Și vei sta mereu în fața Lui și vei vorbi cu El. Vei putea face acest lucru în orice loc și în orice timp, ziua și noaptea, dimineața și seara, oricând vei voi, fiind în mijlocul poporului sau în însingurare, în muncă sau odihnindu-te, pe cale sau acasă, stând, mergând, șezând sau dormind în patul tău.
Într-un cuvânt: pretutindeni și în orice timp vei putea să faci aceasta. Întrucât Dumnezeu este omniprezent, este gata să te asculte mereu și oriunde (Iov 19, 25; Psalmii 33, 16). Mereu și pretutindeni, ușile care duc la El sunt deschise. Dar omul care vrea să I se roage cu folos duhovnicesc lui Dumnezeu, să vorbească cu Dumnezeu și să-L laude, precum o fac cetele îngerești, acela trebuie să urmeze curăția și virtuțile îngerilor.
● Oamenii consideră că este un lucru măreț să-l vadă pe împăratul pământesc, de aceea, oriunde se duce împăratul, cu toții se grăbesc să-l vadă. Dar, pentru creștini, este un lucru măreț de a-L vedea pe împăratul ceresc Iisus Hristos, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Cel Care este de o Ființă și împreună pururea fiitor cu Dumnezeu Tatăl, este
Cuvântul Tatălui și Fiul Său Cel Unul-Născut, Împăratul și Fiul Împăratului, Care petrece în sânurile părintești și a binevoit să Se întrupeze, să viețuiască pe pământ cu oamenii, să pătimească, să moară pentru oameni, să învieze din morți, să Se înalțe la ceruri și să stea de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl în slava părintească – pentru creștini este un lucru măreț să-L vadă pe Acest Împărat!
Căci a-L vedea pe Acesta este fericirea deplină și viața cea veșnică, bucuria oricărei bucurii, dulceața oricărei dulceți. A-L vedea pe Domnul Hristos este hrană îngerească și băutură preadulce a aleșilor lui Dumnezeu.
Când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu? (Psalmii 41, 3) Când voi veni și-L voi vedea pe Cel Care, de dragul meu, al bietului păcătos, a venit în lume, a suferit, a pătimit și a murit, răscumpărându-mă din ghearele morții, ale iadului și ale diavolului? Când voi veni și-L voi vedea pe Cel Care m-a iubit atât de mult, pe Binefăcătorul, Răscumpărătorul și Mântuitorul meu? Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Și afară de Tine, ce am dorit pe pământ? Stinsu-s-a inima mea și trupul meu, Dumnezeul inimii mele și partea mea, Dumnezeule, în veac. (Psalmii 72, 24-25)
Nu vreau și nu cer nimic nici în ceruri, nici pe pământ, în afară de Tine Singur, Cuvântul lui Dumnezeu și Fiul Fecioarei, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Dumnezeul dumnezeilor și Domnul!
Creștine, să ne dorim să-L vedem pe Acest Împărat, să ne curățim cu pocăință și să ne înălbim hainele în sângele Mielului, ca să intrăm în cămara preaslăvită a Lui și să-L vedem pe Împăratul slavei, Împărăția Căruia nu va avea sfârșit.
● Oamenii consideră că este o mare cinste de a primi în casele lor pe împăratul pământesc, iar, pentru creștini, o cinste măreață este numai de a-L primi în casa inimilor lor pe Împăratul cerurilor, Iisus Hristos. Și, cu adevărat, așa este! Ce slavă, cinste și bucurie este aceasta! Și veselie mare se va face în casa aceea, in care Oaspetele Acesta ceresc și preaminunat va veni – este cu neputință de spus. Pacea și bucuria cerească vor fi acolo, și Împărăția cerurilor va fi acolo. Acolo unde este Hristos Dumnezeu, acolo este și Împărăția lui Dumnezeu și fericirea Lui.
Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide așa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine. (Apocalipsa 3, 20)
O, ce bunătate! O, iubirea Ta de oameni, Doamne! Ce folos ai Tu, Cel ce stai pe tronul slavei Tale și trăiești în lumina cea neapropiată, că vrei să intre în casa Ta sufletele noastre smerite? Oare nu-ți este de ajuns biserica slavei Tale? Împărăția Ta este împărăția tuturor veacurilor, iar stăpânirea Ta din neam în neam. (Psalmii 144, 13)
Dar Domnul Cel iubitor de oameni spune: Iată, stau la uși și bat și celelalte. Căci, El, ca un bun și iubitor de oameni, vrea și caută folosul nostru duhovnicesc, nu folosul Său, și fericirea noastră, nu pe a Sa. Mântuirea și fericirea noastră reprezintă grijile Lui preaiubite.
Împăratul cel pământesc, la rugăminte, intră în casa supusului său și gustă din bunătățile pregătite de gazdă. Iar Împăratul Cel ceresc, Iisus Hristos, nu este așa. El vine Singur la ușile inimilor noastre, bate la uși și vrea să intre la noi. Iar, intrând, nu ne cere hrană, căci El Însuși ne aduce hrană, și hrană preadulce și cerească. El nu se hrănește din bunătățile noastre, ci ne îndestulează pe noi cu bunătățile Sale nevăzute și cerești.
Laudă, suflete al meu, pe Domnul! Numai sărăcia și ticăloșia duhovnicească a omului sunt cauzele din pricina cărora Acest Oaspete măreț și scump nu este simțit de om. El vine și bate la ușa fiecăruia, dar bietul suflet, asurzit fiind de iubirea acestei lumi și de diverse pofte trupești, nu-I aude preadulcele glas. Și astfel, iubitorul de oameni Iisus, stând în fața ușilor și nereușind nimic, pleacă fără izbândă.
Omule, dacă este un lucru rușinos să nu lăsăm să intre în casa noastră pe împăratul pământesc sau pe vreun alt om de viță nobilă, cu atât mai rușinos este să nu-L lăsăm să intre pe Împăratul ceresc. Vai de sufletul care nu-l are pe Hristos! Acesta se aseamănă cu casa fără de stăpân; se aseamănă unei cetăți tâlhărite și pustiite de dușmani; se aseamănă cu o corabie care plutește în largul mării fără cârmaci; se aseamănă cu o oaie care rătăcește prin pustie fără păstor; se aseamănă omului care s-a abătut de la calea sa și rătăcește; se aseamănă cu un bolnav abandonat de doctor și de ceilalți. Numai sufletul este singur de vină că nu-L are pe Hristos în sine.
Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el. (Ioan 14, 23)
Iubite creștine, să-L iubim pe Hristos și unii pe alții, și va veni acest Oaspete ceresc și preaiubit, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh la noi, ca să facă locaș. Atunci vom fi cu adevărat fericiți, chiar dacă lumea întreagă ne va urî!
● Oamenii consideră că este un lucru mare de a birui mulțime multă de popor și de a cuceri cetăți puternice, dar, pentru creștini, un lucru măreț este a se birui pe ei înșiși, adică poftele lor, iubirea de sine, iubirea de arginți, necurăția, invidia, mânia, iubirea de slavă și celelalte rele care se ascund in inima omului sau, precum a scris Apostolul, să-și răstignească trupul, împreună cu patimile și cu poftele (cf. Galateni 5, 24). Aceasta este o biruință preaslăvită! Preaslăvit este și biruitorul ostaș al lui Hristos! Mulți sunt cei care biruie popor numeros și cuceresc cetăți puternice, dar aceștia nu sunt în stare să se biruie pe ei înșiși, făcându-se robii propriilor lor patimi.
Cel încet la mânie e mai de preț decât un viteaz, iar ceI ce își stăpânește duhul este mai grețuit decât cuceritorul unei cetăți. (Solomon 16, 32)
Creștine, să ne îngrijim a ne birui pe noi înșine și să dobândim această victorie. Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în Raiul lui Dumnezeu; Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă. (Apocalipsa 2, 7-17)
A Ta, Doamne, este biruința! A Ta este slava, căci Tu ești lauda puterii noastre! Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. (II Corinteni 12, 9)
● Oamenii consideră că este un lucru măreț de a avea sănătate puternică și trup înfloritor, iar pentru creștini este un lucru mare de a avea un suflet sănătos, puternic și înfloritor. Bună este și sănătatea trupească, dar ce folos are sănătatea trupului, dacă sufletul este neputincios și slăbit? Ce folos are creștinul, dacă-și vede trupul în stare bună, iar sufletul este orb în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, cunoașterea voii Lui și a persoanei Sale. Trupul lui aude bine, dar sufletul lui este surd și nu aude cuvântul lui Dumnezeu; trupul este drept, dar sufletul este gârbovit; trupul nu șchiopătează, iar sufletul da; trupul este puternic și se mișcă, iar sufletul este slăbit și incapabil la vreo faptă bună; trupul nu tremură de friguri, iar sufletul tremură și se arde cu mânie și furie; trupul nu se chinuie din pricina atacurilor demonice, iar sufletul se demonizează prin patimi și păcate? Patima și păcatul au demoni fioroși! Ce folos avem dacă trupul ne este curat, iar sufletul este lepros și are un miros greu, din pricina rănilor păcatului; dacă trupul este frumos și bine armonizat, iar sufletul este urât și neplăcut? Căci trupul este muritor, iar sufletul nemuritor. Sănătatea trupească ne slujește numai până la moarte, iar după moarte se transformă în praf, ca una care e neputincioasă.
Deci, ia aminte, omule, și vezi ce înseamnă frumusețea și armonia trupească! Cu adevărat, nu vei înțelege după moartea omului dacă a avut un trup sănătos sau neputincios. Or, sănătatea sufletească rămâne împreună cu sufletul, cu ea sufletul pleacă în veșnicie și aceasta o însoțește atunci când se arată În fața lui Dumnezeu, bineplăcută fiind ochilor sfinți ai Domnului. Căci Dumnezeu iubește un suflet sănătos și sfânt.
Neputința și slăbănogirea trupului ne amenință cu moarte vremelnică, iar neputința și slăbănogirea sufletului ne duc la moartea veșnică. Rar se întâmplă ca într-un trup sănătos să trăiască un suflet sănătos, căci, în mare parte și aproape întotdeauna, sufletul sănătos petrece într-un trup neputincios (II Corinteni 12, 10). Sănătatea trupească îi deschide omului ușile spre multe pofte și păcate, iar neputința trupească îl însănătoșește sufletește. Calul cel fioros și nestăpânit zburdă, adesea îndreptându-se la pieirea lui, dar dacă este stăpânit cu căpăstru, este bătut, chinuit și pus la muncă, se face blând. Trupul nostru, fără boli și neputințe, este ca un cal nestăpânit, care aleargă la toate patimile cele păgubitoare, dar stăpânit fiind cu neputință și boli, asemenea unui căpăstru, se îmblânzește și se supune duhului.
O, cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu față de cei cărora le trimite boli! Chiar dacă le slăbește trupul, dar sufletul își dobândește sănătatea; dă trupul în mâinile neputinței, dar duhul se va mântui în ziua Domnului nostru Iisus Hristos (I Corinteni 5, 5).
Toți cei bolnavi cunosc și recunosc veridicitatea acestui adevăr, mai ales din rândul celor care trăiesc în feciorie.
Bogatul din Evanghelie a fost sănătos, se îmbrăca în fiecare zi în porfiră și în vison și s-a veselit în toate zilele vieții sale minunate, dar după moartea sa a ajuns în focul gheenei, și din petrecerile vremelnice, la chinurile veșnice. Iar Lazăr sărac a fost și plin de răni, stând în fața porților lui, dar după moartea sa a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 19-25).
Astfel, unul a fost rânduit la odihna cea veșnică, după suferințe vremelnice, iar al doilea la chinurile cele veșnice, după veselia vremelnică. Același lucru se întâmplă și în ziua de astăzi: mulți și acum își primesc cele bune în viața lor, dar acolo vor suferi; și mulți suferă în lumea aceasta, dar în lumea viitoare vor fi mângâiați. Ce-i folosește omului să aibă trup sănătos, dar suflet slăbit și neputincios? Un lucru măreț este să ai sănătate sufletească, căci sufletul este nemuritor și a fost creat după chipul Iui Dumnezeu, chiar dacă trupul este neputincios și stricăcios.
Cu adevărat, toți ne dorim să avem un trup sănătos, dar nu-l putem stăpâni. Așa că e mai bine să fim slăbiți și bolnavi cu trupul, atunci când binevoiește Dumnezeu și este folositor ori chiar necesar pentru noi, ca numai sufletul să-și dobândească sănătatea duhovnicească.
Cuvântul lui Dumnezeu și sfânta noastră credință ne învață că trupul se va uni cândva cu sufletul sănătos și va fi și el sănătos, puternic, frumos, duhovnicesc, nestricăcios, nemuritor și înfloritor, în vecii vecilor.
Și dacă omul cel dinafară este supus stricăciunii, cel dinăuntru se înnoiește în toate zilele. (cf. I Corinteni 15, 42-53; Filipeni 3, 21; 11 Corinteni 4, 16)
● Oamenii consideră că este un lucru măreț să deții bogățiile acestei lumi, iar pentru creștini este un lucru măreț să aibă bogăția sufletească înăuntrul lor, adică credință vie, harul lui Dumnezeu și roadele duhovnicești: Dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția (Galateni 5, 22-23). Sufletele creștine consideră că este un lucru măreț să ai această comoară. Bogăția acestei lumi îl ajută pe om numai până la moarte, iar după moarte o pierde și pleacă în veacul viitor ca unul dintre cei săraci și sărmani.
Să nu te temi când se îmbogățește omul și când se înmulțește slava casei lui. Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui. (Psalmii 48, 17-18)
Or, omul poartă înăuntrul lui comoara sufletească încă de pe aici, iar atunci când se mută în veacul viitor, se arată cu aceasta în fața Tatălui ceresc, arătându-i mărturia lui și dovedind că și cu numele, și cu faptele este creștin. Iar bogatul care are multe bogății materiale, dar îi lipsesc cele sufletești. Cu ce va pleca acela în veșnicie? Ce mărturie va putea da pentru sine că a fost în lumea aceasta creștin? Oare numai faptul că a avut multe lucruri materiale? Pe acestea le au și turcii, și păgânii. Or, vor putea să dovedească că au mărturisit numele lui Dumnezeu? Și demonii cred și se cutremură. (cf. Iacov 2, 19)
Ce-i folosește să aibă cufere întregi, pline de comori materiale, dar sufletul să le fie deșert? Sărac este bogatul care nu are nimic în cufărul sufletului lui, chiar dacă în afara lui le are pe toate. Oamenii îl fericesc, căci văd că are multe, dar în fața lui Dumnezeu este sărman, căci Dumnezeu nu vede nimic în el, în afara sărăciei. (Apocalipsa 3, 17)
Creștine, să ne îngrijim să avem înăuntrul nostru comoară duhovnicească și vom fi cu adevărat bogați. Să recunoaștem sărăcia noastră, ca Însuși Dumnezeu să ne îmbogățească cu harul Lui. Cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți. (II Corinteni 8, 9)
O, sărăcie minunată care ne îmbogățește! O, minunată este și bogăția care vine din sărăcie! Aceasta este lucrarea lui Hristos, Care bogat fiind, a sărăcit de dragul nostru. Numai El le poate pe toate. Dar și aceasta este scris: toate sunt cu putință celui care crede (cf. Matei 17, 20; Marcu 9, 23).
● Oamenii consideră că e un lucru măreț să fii om liber, să fii de viță nobilă, să nu muncești pentru nimeni, ci să le poruncești altora. Dar, pentru creștini, este un lucru măreț să fie liberi de păcat, să aibă un suflet nobil și să nu slujească niciunui păcat. Aceasta este libertatea cea minunată! Iată noblețea adevărată! Orice noblețe și libertate exterioară îl ajută pe om numai până la mormânt, iar după aceea nu mai au valoare, iar omul este ca toți ceilalți. În mormânt nu mai poți să cunoști unde stă robul, și unde stă stăpânul, nici nu se vede cine a fost robul și cine a fost stăpânul. Ci numai că într-un trup nobil a viețuit un suflet păcătos și că cel căruia i-au slujit oamenii a slujit păcatului, fiindcă oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului (Ioan 8, 34)! Cu ce se va arăta unul ca acesta la Înfricoșătoarea Judecată a toată lumea? Cu păcatele lui? Este înfiorător!
Acolo nu va fi așa precum este aici: nimeni nu va căuta la fața omului; cei de viță nobilă și oamenii simpli, domnii și robii lor vor sta alături în fața Judecătorului.
Nu stau la fel lucrurile și cu libertatea sufletească. Ea rămâne cu omul, chiar și după ce acesta se mută în viața viitoare. Îl însoțește acolo, închizând gura clevetitorilor și se arată cu omul în fața lui Dumnezeu, mijlocind pentru el. Iată cât de măreață este libertatea și noblețea sufletească! Chiar dacă creștinii nu sunt fără de păcat, totuși, nu se lipsesc de libertatea și noblețea lor, câtă vreme, simțindu-și și văzându-și neputințele, suspină neîncetat în fața Tatălui ceresc, recunoscându-și păcatele și înălțându-și glasul către El, spunându-i: Părinte, iartă-ne nouă greșelile noastre; primesc ceea ce au cerut, și astfel nu se lipsesc de libertatea lor.
Vezi, creștine, care este diferența dintre libertatea exterioară omenească și libertatea interioară, dintre noblețea acestei lumi și noblețea creștină. Gândește-te singur, la ce ne folosește să fim liberi la exterior, iar înăuntru să fim de viță joasă și robi? Să fim slujiți, cu trupul, de oameni, dar cu sufletul să lucrăm păcatele? Sufletul nobil are calitatea de a sta împotriva oricărui păcat și de a se nevoi împotriva lor, neîngăduind ca acesta să pună stăpânire pe el. Mai bine ar fi pentru om să-i slujească unui alt om, decât să fie rob al păcatului și prin păcat, al diavolului.
Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr. (Ioan 8, 36)
Aceasta este preaslăvita libertate, adevărata noastră noblețe, demnitatea noastră, cinstea, slava, frumusețea, bunătatea și fericirea noastră veșnică! Întoarce, Doamne, robia noastră, cum întorci pâraiele spre miazăzi. Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Mergând mergeau și plângeau, aruncând semințele lor, dar venind vor veni cu bucurie, ridicând snopii lor. (Ioan 8, 36)
Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. (Psalmii 50, 1-2)
● Oamenii mai consideră a fi lucruri mărețe și pe acestea și pe altele, dar pentru creștini un singur lucru este măreț, ceea ce este nevăzut, duhovnicesc, dumnezeiesc și veșnic. În funcție de ce consideră fiecare că este măreț, pe acelea le dorește și le caută cu sârguință. Numai credința este călăuzitoarea în lumea nevăzută, duhovnicească și cerească. Iar credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. (Evrei 11, 1) Ea ni le arată pe cele nevăzute, de parcă ar fi văzute, și pe cele viitoare, de parcă ar fi prezente.
De aceea, sufletul credincios, care nutrește credință vie, le vede pe acelea și aleargă la ele, îngrijindu-se puțin sau aproape deloc de lucrurile lumii acesteia. Dar cine nu are această credință, acela consideră că sunt lucruri mărețe și prețioase numai cele pe care le vede, dorindu-le și căutându-le.
Creștinilor, să ne îngrijim să avem candela credinței în inimile noastre, căci aceasta ne va arăta toate bunătățile nevăzute, duhovnicești, dumnezeiești și veșnice. Atunci vom fi cu adevărat creștini, deoarece de credința vie depinde întreaga esență a fericirii creștine.
Sfântul Tihon din Zadonsk; Cuvinte alese
[…] Părinții ca o plasă de păianjen le-au socotit și deodată le-au lăsat și și-au agonisit vistieria cea făgăduită lor de Dumnezeu în ceruri, pe care ochiul nu a văzut-o, urechea nu a auzit-o și la inima omului nu s-a suit; pe care a […]