Ne gândim cum să terminăm mai repede rugăciunea și să prelungim cât mai mult timpul destinat mesei, televizorului, teatrului, petrecerilor, jocurilor de cărți și dansului! O, cât de mult iubim desfătările și deșertăciunea! Fugim de Dumnezeu ca niște oameni sălbatici, în timp ce ne alipim și împrietenim cu lumea: Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el (I Ioan 2, 15); Prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu (Iacov 4, 4).
O, cât suntem de nerecunoscători! Pe toate le avem de la Dumnezeu, dar nu vrem să avem și nici să arătăm iubire și recunoștință sinceră față de El!
Mintea omenească pervertită a inventat o știință specială – gastronomia – pentru ca hrana și băutura să-i înșele și să-i atragă mai mult pe oameni, iar aceștia să-și găsească desfătarea și fericirea în ele (și, în consecință) să mănânce mai mult, uitând de hrana duhovnicească, cu toate că, și în lipsa acestei științe, mulți își pregăteau mâncăruri și băutură în formele cele mai atractive; din această pricină hrana și băutura s-au transformat în patimi.
Mintea pervertită a lumii ne-a umplut de cărțile ei pline de deșertăciune lumească, în care se vorbește numai despre bunurile, întâmplările sau plăcerile lumești – informații care adesea nu ne hrănesc sufletește, ci doar ațâță foamea duhovnicească – voind să uităm de Cartea Vieții și luminătorul vieții noastre – Evanghelia.
Lumea a inventat teatrul și casele de cultură, pentru a-i îndepărta pe oameni de biserică. Oricine iubește teatrul, în acela evident nu există iubire de Dumnezeu: Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el (Ioan 2, 15).
În locul miresmei de tămâie din biserici, lumea a inventat propria mireasmă — fumul de tutun —, pe care o inspiră cu lăcomie, aproape că o „înfulecă”, afumându-și măruntaiele și locuințele. Adesea fumul de tutun generează la acești oameni repulsie față de mireasma tămâii, fapt din a cărui pricină multora le și este frică să mai vină la biserică.
Dar lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voii lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan 2, 17).
Sfântul Ioan de Kronstadt; Calea mântuitoare
[…] Cine dorește să aparțină acestei lumi, se chinuiește și în final, moare. Trăind conform rânduielilor lumești, supunându-se patimilor care alcătuiesc numim „lume” (iubirea de plăceri, iubirea de slavă, iubirea de arginți), omul trăiește în chip silit și urmările patimilor care sunt tristețea, depresia, necazul, îmbătrânirea, moartea sufletească. […]