Lupta împotriva diavolului

Cum îl putem recunoaște pe diavol? Firea diavolului este să facă zarvă, să provoace nebunie și să aducă mult întuneric, în timp ce firea lui Dumnezeu este să ne lumineze și să ne învețe cele ce se cuvine să facem, prin simboluri.

Nimic mai necurat ca diavolul Nimic nu este mai necurat decât diavolul. Pretutindeni, pe cei ce îl urmează îi împovărează cu osteneli din cele mai grele și mai zadarnice și îi prăpădește. Și, nu numai că nu-i lasă să ia premiul (v. I Cor. 9,24), dar îi și face răspunzători pentru osânda pe care o vor primi.

Șiretlicurile diavolului Sunt multe șiretlicurile diavolului, adică felurile în care încearcă să-i prindă pe cei nelucrători și trândavi. Trebuie să Ie cunoaștem foarte bine, ca să ne ferim de capcanele pe care ni le întinde și de prilejurile de-a cădea în ispită și să nu-i lăsăm nici o poartă deschisă. Limba noastră trebuie să fie neșovăitoare, privirea dreaptă și neclintită, iar sufletul curat și neprihănit; trebuie, de asemenea, să veghem așa cum am veghea dacă am ști că o fiară sălbatică stă gata să ne atace și e pornită să ne sfârtece.

Sfântul Apostol Pavel ne spune despre această luptă împotriva diavolului: ”Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcându-vă cu platoșa dreptății. Și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului. Luați și  coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6,14-17).

Ai văzut că vrea să ne apărăm fiecare mădular al trupului și să ne învețe ce trebuie să știe cei chemați să lupte în război?

Săgețile diavolului Care sunt săgețile diavolului? Dorințele și poftele amăgitoare, gândurile necurate, patimile pierzătoare, mânia, zavistia, pizma, iuțimea, ura, dorința de înavuțire și oricare altă asemenea întunecare a minții.

Pe toate acestea, ne spune Scriptura, le va putea stinge sabia Duhului. Dar ce spun eu, le va stinge? Va putea tăia chiar și capul necuratului.

Ai văzut cum i-a întărit pe ucenici? Cum i-a făcut mai puternici decât fierul, când ei erau mai slabi și mai moi decât ceara? Aceasta pentru că războiul nostru nu este împotriva oamenilor cu trup și sânge, ci împotriva puterilor netrupești. De aceea nici nu ne-a dat arme pentru trup, ci arme duhovnicești atât de strălucitoare, încât demonul cel viclean să nu poată nici măcar strălucirea să le-o privească si să fugă.

Înarmați, așadar, cu arme ca acestea, să nu ne temem de luptă, să nu dăm înapoi de la a-l înfrunta si nici să fim nepăsători. Când priveghem, diavolul niciodată nu ne va putea birui puterea armelor, dacă voim să-l facem neputincios si dacă voim să-i zădărnicim șiretlicurile. Dar atunci când suntem nepăsători, nu avem nici un folos, de vreme ce vrăjmașul mântuirii noastre stă mereu treaz și pe toate le face împotriva ei.

Vremea atacului Vrăjmașul nostru, diavolul, văzând comoara duhovnicească pe care am adunat-o, e cuprins de furie, își ascute dinții și pândește fără încetare momentul și prilejul potrivit ca să ne lipsească de orice, din cele ce păzim cu sfințenie înlăuntrul nostru. Și nici un prilej nu este mai potrivit pentru el decât nepăsarea noastră. De aceea trebuie să veghem mereu, să nu-i lăsăm nici o intrare. Pentru că, dacă vede că veghem și că necontenit luăm aminte la toate și observă că zadarnice sunt toate încercările de-a ne ispiti, va încerca o dată și încă o dată, dar se va depărta, apoi, umilit, știind că nici un câștig nu are dacă priveghem.

Cunoscând, așadar, că toată viața noastră suntem datori să luptăm, trebuie să ne înarmăm ca și când am avea un dușman ce ne urmărește și ne pândește fără încetare, sperând el că, poate, într-o zi îi vom lăsa un prilej, cât de mic, să ne atace. Un asemenea prilej poate fi nepăsarea fie și de-o clipă.

Nu-i vezi pe cei plini de bani cât se ostenesc să și-i păzească când se așteaptă să-i atace vreun dușman? Unii îi pun bine la adăpost, închizându-i în cămări ferecate cu lacăte si zăvoare, iar alții îi ascund în pământ, unde să nu știe nimeni de ei.

În același chip și noi, după ce vom fi adunat comorile virtuții, să le păzim cu strășnicie și să nu le arătăm tuturor, ci să Ie ascundem în tainița minții noastre si să-i închidem toate drumurile aceluia ce se va strădui să ne lipsească de ele ca, păstrându-le neatinse, să avem merinde pentru trecerea în lumea cealaltă.

Diavolul ne războiește și cu virtutea Când diavolul se încredințează că nu primim lesne păcatul însuși, ci vede că ne păzim de desfrânare, alegând cumpătarea, și că întoarcem spatele lăcomiei, că urâm nedreptatea, că ocolim desfătările necuviincioase, că postim si ne rugăm, și că ne îngrijim să facem milostenie, atunci plănuiește alte și alte șiretlicuri cu care să ne piardă întreaga comoară duhovnicească și să ne împiedice să ne folosim de toate virtuțile noastre. Pe cei ce cu mari nevoințe îi biruie vicleșugurile, îi face să se mândrească cu faptele lor bune și cu izbânzile lor si să caute la slava cea lumească, ca să-i facă să piardă adevărata slavă dumnezeiască.

Atrage prin înșelăciune și convingere Diavolul nu cu sila te atrage, nici cu tirania, ci convingându-te. Păcatul a fost numit neascultare, tot atât de bine cum s-ar fi putut chema și înșelăciune, fiindcă pe toți îi atrage înșelându-i și convingându-i.

Nu ne biruie și nu ne poate stăpâni Dumnezeu a făcut și aceasta, ca diavolul să nu ne biruie și să nu ne stăpânească, pentru că adevărat este că nimeni n-ar putea rezista puterii sale. Dacă nu găsește pe cineva gol și pustiu hălăduind prin ascunzătorile sale, nu cutează să-l atace. Dacă nu ne vede umblând în „pustie”, nu are curaj să se apropie de noi.

Pustia și locul diavolului nu sunt altele decât păcatul. Avem nevoie de pavăza mântuirii și de sabia Sfântului Duh ca să nu avem de pătimit, dar și ca să-i tăiem capul fiarei, dacă ar voi să ne atace. Trebuie să ne rugăm necontenit ca să-l strivim în picioare, chiar dacă el luptă de jos, ca un nerușinat și un netrebnic. Totuși luptând de jos învinge, fiindcă noi nu ne străduim să ne ridicăm deasupra loviturilor lui. El nu se poate ridica de la  pământ, ci se târăște, de aceea chipul diavolului este șarpele.

Ne războiește cu cele pământești Dacă nu știi ce înseamnă că ne războiește de jos, mă voi strădui să fiu limpede si să-ți explic cum se duce războiul acesta.

Ce înseamnă că diavolul luptă de jos? Înseamnă că loviturile pe care. ni le dă vin prin lucrurile pământești. Vin din plăceri, din bogăție și din toate grijile lumești. De aceea, dacă vede pe cineva înaripat și purtat de duhul său spre cer, nu va putea sări până la el. Chiar dacă va încerca s-o facă, va cădea repede. Nu are picioare, nu te teme. Nu are aripi, nu te spăimânta. Se târăște pe pământ și printre lucrurile pământești.

Să nu fii părtaș la nimic pământesc și nu vei avea nevoie să-l înfrunți. El nu cunoaște lupta față-n față, ci se ascunde ca șarpele în mărăcini, de unde pândește mereu ca să-l piardă, ispitindu-l, pe cel bogat duhovnicește. Dacă tai mărăcinii, va fugi repede, fiindcă e laș.

Pe toate le imită Diavolul, dacă nu știe el sigur ce va imita sau împotriva cui va unelti, nici nu încearcă s-o facă si nici nu știe cum.

Pe toate le amestecă și le răstoarnă O, voi, care pe toate le răsturnați! Care vă împreunați bărbați cu bărbați, de parcă ar fi femei și pe femei le trimiteți să lupte în război, de parcă ar fi bărbați.

Lucrarea diavolului este să le amestece și să le pervertească pe toate, să strice și să mute hotarele dintâi început puse, pe care Dumnezeu le-a așezat firii. Pe femeie Dumnezeu a lăsat-o să îngrijească casa, iar pe bărbat să se ocupe de cele ale lumii. Tu însă, diavole, capul l-ai pus unde sunt picioarele, iar picioarele unde este capul.

Diavolul încearcă de mai multe ori De ce spune: „și după îmbucătură a intrat atunci satana în el„? (Ioan 13, 27). Pentru că diavolul nu intră dintr-o dată și nici la prima încercare, ci numai după ce te încearcă de mai multe ori, așa cum s-a întâmplat si cu Iuda. Mai întâi a bătut la poartă, apoi l-a împresurat pe nesimțite si numai când a văzut că e gata să-l primească, a intrat întreg într-însul și l-a stăpânit cu totul.

Nu lucrează dintr-o dată, ci treptat Atunci când vor să ademenească pe cineva, demonii nu se grăbesc. Nu-l îndepărtează de la litera Evangheliei, ci de la duhul ei. În acest chip ne duc ei în rătăcire și ne întind capcane ascunse.

Dacă le-ar spune oamenilor ”fuți de Hristos”, oamenii s-ar păzi de ei ca de niște rătăcitori si pierzători de suflete, dar dacă îi lasă în pace în credința lor, încercând să-i rătăcească în numele Evangheliei, lesne încep să surpe construcția. Șarlatanii se folosesc de numele Evangheliei ca să-și ascundă planurile viclene.

Nu știe dacă va birui Diavolul ispitește, dar nu știe dacă va birui. Și totuși, atacă. De      ce noi, dar, care știm că ne vom ridica deasupra lui, nu priveghem

Una dintre pilde este Iov. Vicleanul Îi spunea lui Dumnezeu: „N-ai făcut Tu gard în jurul lui și în jurul casei lui și în jurul a tot ce este al lui, în toate părțile și ai binecuvântat lucrul mâinilor lui… Dar ia întinde mâna Ta și atinge-Te de tot ce este al lui să vedem dacă nu Te va blestema în față!” (Iov 1,10-11). Diavolul ispitește. Dacă vede că cineva e slab, va încerca, dar dacă vede că e puternic, va pleca.

Diavolul îl umilește pe om Ce este mai înjositor pentru un om decât a cădea de la mântuire si a-L socoti vrăjmaș pe Dumnezeul tuturor, supunându-se și închinându-se celor neînsuflețite și adorând pietre? Căci Dumnezeu ne-a înălțat la o prea mare cinste, iar diavolul a avut grijă să-i coboare pe cei ce cred în el într-atât încât să-i facă mai nesimțitori decât cele nesimțitoare.

Ura diavolilor pentru oameni Dacă ar întreba cineva „De ce Hristos a făcut ce I-au cerut demonii?”, de ce, adică, le-a îngăduit să intre în turma de porci (Luca 8, 32), i-am putea răspunde că n-a făcut-o ascultând de demoni, ci voind să ne arate multe cu această lucrare a Sa.

Mai întâi, a voit să le arate celor ce s-au izbăvit de acei tirani înspăimântători ce mare pieire pot aduce și cu ce înverșunare le doreau răul.

Apoi, ca să cunoască toți că nici în porci nu cutează să intre, dacă nu le îngăduie Domnul.

În al treilea rând, ca să le arate că demonii le-ar fi putut pricinui rele mult mai îngrozitoare decât răul pe care l-au făcut porcilor, dar numai dacă n-ar fi fost păziți prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci Dumnezeu îi păzea pe acei nefericiți, chiar posedați fiind de duhurile rele.

Este limpede pentru fiecare că demonii ne urăsc pe noi, oamenii, mult mai mult decât pe dobitoacele necuvântătoare. Prin urmare, dacă nu le-a fost milă de porci, cu atât mai mult, ce le-au făcut lor le-ar fi făcut și oamenilor stăpâniți de ei, pe care i-au colindat prin toată pustia; aceasta, însă, numai dacă nu s-ar fi arătat pronia lui Dumnezeu chiar și pentru acești robi ai diavolului, căci numai ea le-a potolit și le-a înfrânat mânia neîmpăcată. De aici se vede limpede că nu este om care să nu se bucure de purtarea de grijă și de ocrotirea lui Dumnezeu.

Diavolul se bucură întotdeauna când duce oamenii la pierzare De ce demonii i-au făcut pe porci să se arunce în adânc? Pentru că, cu mare zel, se străduiesc să-i facă pe oameni să-și piardă curajul și să-i afunde în deznădejde și pentru că se bucură întotdeauna de pieirea oamenilor.

Așa a făcut diavolul si cu Iov, dar tot cu îngăduința lui Dumnezeu. Domnul nici aici n-a ascultat de el, ci a voit a-l face și mai plin de slavă pe robul Său. A voit a-i tăia diavolului nerușinarea și a arunca asupra sa toate câte a pătimit dreptul Său.

Acum Domnul a făcut exact ce nu voiau demonii, fiindcă puterea lui Hristos s-a vestit după această minune pretutindeni, iar viclenia diavolului, de care i-a scăpat pe cei aflați în stăpânirea lui, S-a arătat în toată hidoșenia ei. Domnul a arătat, astfel, că duhurile necurate nici de porci nu s-ar fi putut atinge dacă n-ar fi îngăduit-o Dumnezeu, Care pe toate le stăpânește.

Diavolul nu se satură niciodată de relele omenești și e nesătul de necazurile noastre.

Când se înfurie diavolul cel mai tare Diavolul se supără cel mai tare și se face mai rău ca o fiară turbată, atunci când ne vede că luăm seama la noi înșine si că ne păzim.

Când vede că mari și multe sunt la noi lucrările virtuții, atunci se îngrijește să facă naufragiul cât mai înspăimântător.

Dacă dușmanii sunt mulți, și acesta este un semn că Evanghelia lucrează în oameni, pentru că furia vicleanului niciodată nu devine mai sălbatică decât atunci când vede că, pe mulți dintre cei ce se făcuseră uneltele lui, cuvântul Domnului îi răpește de la el.

Când se bucură și când se smerește diavolul Așa cum se bucură și simte mulțumire și plăcere când ne mâniem, când ne păruim și ne înfruntăm între noi, tot așa se face mic și se smerește când între noi e pace și înțelegere și ne înfrânăm mânia, ca unul care e dușmanul păcii și al înțelegerii între oameni și tată al pizmei.

Diavolul suferă când sufletul omului se depărtează de păcat Diavolul suferă cumplit când e alungat din trupul omului. Cel mai mult, însă, se întristează când sufletul se depărtează de păcat, fiindcă păcatul este marea lui putere. Pentru aceasta S-a jertfit Hristos, ca să se desființeze păcatul care a adus moartea în lume. Din pricina păcatului, cele de sus s-au coborât jos. Dacă l-ai lepădat, ai tăiat tăria diavolului și i-ai spart capul, i-ai zdrobit toată puterea, i-ai risipit oștirea și ai făcut o minune mai mare decât toate minunile.

Lucrarea diavolului este credința în mai mulți dumnezei și închinarea la idoli Demonii duc pe oamenii la idoli, îi depărtează de Dumnezeu și îi conving să nu creadă în viața veșnică. Diavolul, când e ocărât, nu face bine, dar și când nu e ocărât îi vatămă pe cei ce cred în el și-l cinstesc.

Era un obicei la neamuri să-i socotească pe oameni dumnezei. De aceea, când te întreabă cineva de unde vine închinarea la idoli, să știi care a fost începutul.

Chiar si pe apostoli, deși erau oameni, îi socoteau dumnezei (Fapte 14, 11).

În același chip, și diavolul s-a străduit, la început, din răsputeri, să le zdruncine oamenilor cucernicia, căci a zis: ”Veți fi ca Dumnezeu” (Fac. 3, 5). Pentru că n-a reușit, a încercat s-o facă mai târziu, străduindu-se mereu să-i determine pe oameni să creadă în zei.

Viclenia diavolului Aceasta este viclenia fără seamăn a diavolului. Se străduiește să-și răspândească învățăturile pierzătoare fie adăugând ceva, fie scoțând ceva, fie denaturând, fie interpretând greșit textul Scripturii. (Aceasta este explicația apariției sectelor).

Metoda înșelăciunii Aceasta este metoda diavolului. Îi scoate pe cei ce i se supun și ascultă de el din hotarele ce ne-au fost date de Dumnezeu, pentru unele mai înalte, spune el.

Ne momește cu speranțe deșarte si ne scoate din harul lui Dumnezeu.

Nu numai că nu ne mai dăruiește nimic în plus față de ce ne-a dăruit Dumnezeu (cum ar putea, doar e diavol) și nu ne mai lasă să ne întoarcem unde viețuiam mai înainte (unde eram ocrotiți, lipsiți de orice grijă și unde nu duceam lipsă de nimic), dar ne poartă dintr-un loc în altul, fără a ne lăsa să ne statornicim în vreunul.

Așa l-a făcut pe părintele nostru, Adam, să piardă traiul binecuvântat din Rai. După ce l-a amăgit, promițându-i o cunoaștere și o treaptă mai mare, lesne l-a despuiat apoi și de cele ce avea. Fiindcă strămoșul nostru nu numai că n-a devenit egal cu Dumnezeu, precum îi făgăduise vrăjmașul, ci, dimpotrivă, a intrat sub stăpânirea morții. Și nu numai că n-a mai căpătat nimic altceva mâncând din pomul vieții, ci a pierdut si mare parte din știința pe care o avea, amăgindu-se că va dobândi mai multă.

Nu ne duce la căință Vezi când s-a pocăit Iuda? După săvârșirea păcatului. Acesta este diavolul. Pe cei ce nu priveghează nu-i lasă să vadă răul decât atunci când s-a împlinit, pentru ca, astfel câștigați fiind de el, să nu apuce a se căi și a se întoarce de la păcat.

Deși Iisus i-a spus multe, Iuda nu s-a lăsat înduplecat și nu s-a îndreptat. Mintea i s-a deschis și s-a căit numai după ce căzuse fără întoarcere în greșeală, însă nu i-a fost de folos.

Căința lui, faptul că a aruncat arginții și că nu s-a rușinat de mulțimea evreilor, pe toate le putem îngădui, dar de neiertat rămâne faptul că s-a spânzurat. Aceasta este lucrarea celui viclean care l-a depărtat mai întâi de căință, ca să nu aibă vreun folos din ea, și l-a omorât apoi cu o moarte nevrednică, de care au aflat toți, convingându-l să se sinucidă.

Arma cea mai puternică a diavolului este deznădejdea Nici o armă nu este mai puternică în mâna diavolului decât deznădejdea. De aceea nici nu se simte prea mulțumit când păcătuim, ci cel mai mult se bucură când ne lăsăm cuprinși de disperare.

Căderea lui Iuda Ce i-a făcut diavolul lui Iuda? Iuda s-a căit, căci a spus: ”Am greșit vânzând sânge nevinovat”. Diavolul a auzit această mărturisire și a înțeles că Iuda începuse să se îndrepte și să se întoarcă spre mântuire sq1i s-a temut că se va căi.

Are un Stăpân iubitor de oameni, își zicea el, Stăpân Care, atunci când acest ucenic era pregătit să-L trădeze, a plâns pentru el și l-a rugat de multe ori. De aceea, cu atât mai vârtos acum, îndreptat prin căință, nu-l va primi din nou la Sine?

Dacă Domnul îl chema să se alipească de El chiar și atunci când nu mai părea a se îndrepta, cu atât mai mult nu l-ar fi chemat acum, când s-a îndreptat și când și-a înțeles păcatul? Doar pentru aceasta a venit Domnul în lume, ca să fie răstignit.

Ce a făcut, așadar, diavolul? I-a strecurat în suflet neliniște Si i l-a întunecat cu o durere prea mare. L-a prigonit, l-a depărtat și l-a dus până la spânzurătoare, luându-i, în acest fel, viața prezentă și lipsindu-l de prilejul de-a se pocăi.

Diavolul ne ia nădejdea la Dumnezeu Diavolul tocmai de aceea ne trimite gânduri de deznădejde, ca să ne lipsească de nădejdea la Domnul, adică de această ancoră și temelie a vieții noastre, de această călăuză care ne arată drumul drept ce duce la cer, ca și de mântuirea  sufletelor, pe care omul ar pierde-o. „Căci prin nădejde ne-am mântuit” (Romani 8, 24).

Nădejdea, precum o sfoară tare ce atârnă de cer, ne ține sufletele și îi trage încet, încet, în sus, pe aceia care se țin strâns de ea, ridicându-i deasupra valurilor necazurilor și suferințelor vieții.

Dacă puterile cuiva scad și el slăbește în nădejde, lăsând să-i scape această ancoră sfântă, va cădea și se va îneca în adâncul răutății și al păcatului.

Știind bine aceasta, vicleanul, cum simte că faptele noastre cele rele ne apasă conștiința, vine si el și ne îngreuiază și mai mult cugetul, trimițându-ne gândul deznădejdii, care este mai greu și decât plumbul. Dacă-l primim și nu-l alungăm pe dată, greutatea pe care o simțim de la păcatele noastre ne va trage în jos, vom scăpa din mâini frânghia ce ne ține legați de cer și ne vom afunda în abisul relelor.

Cel mai mult ne vatămă prin limbă Diavolul ne vatămă prin orice mădular, dar înainte de toate, slujindu-se de limbă și de gură ( Iac. 3, 5-12). Nici o unealtă nu e mai potrivită pentru el ca să ne înșele și să ne piardă decât limba neînfrânată și gura neferecată. Ele ne pricinuiesc cele mai multe căderi, mai multe chiar decât fărădelegile înfricoșate.

Ne dăruiește lut ca să ne răpească cerul Vai nouă pentru multa noastră nesimțire, fiindcă, în vreme ce așteptăm bunătățile cele cerești, rămânem la cele prezente având gura slobodă. Nu băgăm de seamă răutatea diavolului  care, îmbiindu-ne cu cele mici și vremelnice, izbutește să ne lipsească de cele mari, dăruindu-ne lut ca să ne răpească cerul. Ne arată doar umbra ca să ne scoată din adevăr.

În afară de aceasta ne face să trăim lucruri minunate în vise (căci aceasta este bogăția prezentă) ca să ne facă apoi cei mai săraci din lume, când va veni ziua.

Întotdeauna îi prigonește pe oamenii lui Dumnezeu ”Vrăjmașul prigonește sufletul meu” (Psalmul 142, 3) pentru că diavolul nu încetează niciodată a-i prigoni pe oamenii lui Dumnezeu cum am putea să scăpăm de prigonirea lui? Găsind un loc unde nu va putea intra. Unde? Unde altundeva decât în cer. Dar cum putem urca la cer? Ascultă-l pe Pavel care ne arată că putem trăi în cer chiar si în trup fiind, căci zice: „… căutați cele de sus, unde Se află Hristos, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ” (Coloseni 3, 1-2).

Cel mai mult îi războiește pe monahi Fraților, hoțul nu vine acolo unde sunt paie, fân sau lemne, ci unde se găsește aur, argint sau mărgăritare. Cu alte cuvinte, diavolul nu intră acolo unde sunt desfrânații, pângăritorii și prădătorii de cele sfinte, răpitorii sau lacomii, ci acolo unde viețuiesc monahii.

Îi prigonește pe cei bine-credincioși Diavolul vine acolo unde vede prisos de credință și evlavie. Acolo își pune capcanele și își urzește planurile. Dar dacă cei pe care-i războiește priveghează, nu numai că nu vor fi vătămați și păgubiți cu nimic, ci mai multă bogăție de virtute vor aduna.

Se teme de rugăciune Sufletul din care lipsește rugăciunea este precum o cetate neîntărită și neapărată pe care lesne o poate supune orice vrăjmaș, dat fiind că nu întâmpină nici o împotrivire. Acest suflet neîntărit de rugăciuni lesne va fi supus de diavol care-l va umple fără nici cea mai mică greutate de păcate.

La început, desigur, dacă va vedea că sufletul poartă platoșa rugăciunii, nu va îndrăzni să se apropie, temându-se de puterea și de tăria pe care o dau rugăciunile, căci ele hrănesc sufletul mai mult decât o face hrana trupul.

Apoi toți cei ce se roagă cu credință nu rabdă nimic nevrednic de rugăciune, ci sfiindu-se de Dumnezeu, cu Care tocmai au vorbit, alungă fără zăbavă orice viclenie a celui rău.

Viclenia diavolului la vremea rugăciunii Să nu disprețuim rugăciunea, căci mai mare câștig au și cu mai multă înlesnire trăiesc aceia care se apropie de Dumnezeu. Pentru că atunci te vei împăca și vei vorbi mai adânc cu El și atunci mai lesne îți va da ceea ce Ii ceri, când tu însuți Îl rogi, când inima ta este curată, când gândurile tale sunt izvorâte din înțelepciune și când nu-L rogi cu nepăsare, lucru pe care-l fac mulți rostind cuvintele rugăciunii numai cu buzele, în vreme ce mintea lor rătăcește prin casă, prin piață, pe drumuri sau în multe alte părți.

Aceasta este cursa pe care a născocit-o diavolul. Știind că Ia ceasul rugăciunii putem primi iertarea păcatelor noastre și voind să ne închidă acest liman, se întărâtă si ne depărtează gândul de la cuvintele rugăciunii, ca să plecăm păgubiți mai degrabă decât câștigați.

Îi atacă pe cei singuri Fii atent și la ce-ți voi spune acum. Unde L-a luat și unde  L-a purtat Duhul pe Hristos? Nu în cetate, nici în piață, ci în pustie, voind a-l atrage pe diavol și a-i da prilej să-L ispitească  pe Domnul nu numai prin foame, ci și prin pustietatea locului.

Diavolul se năpustește asupra noastră atunci când ne vede singuri și îndepărtați de lume, avându-ne numai pe noi înșine.

La sfârșit se năpustește cu mai multă furie Profetul strigă, zicând „să nu te pierzi la sfârșit„, deșteptând sufletul nostru când trândăvește și ținându-l și sprijinindu-l când e gata să cadă.

La început, bineînțeles, n-avem nevoie de multă întărire. De ce oare? Pentru că un om, fie el și cel mai trândav dintre toți, când se apucă de un lucru arată, la început, multă tragere de inimă. Râvna fiindu-i mare și puterea de asemenea, căci e tânăr, avansează repede și ușor spre țelul dorit. După ce am parcurs însă, cea mai mare parte din drumul vieții și râvna noastră s-a vestejit, puterile ne-au secat și suntem aproape gata să cădem, atunci dar, la ceasul cel mai potrivit, dinaintea noastră se înfățișează profetul dându-ne drept toiag acest stih: „să nu te pierzi la sfârșit„.

Într-adevăr, diavolul atunci atacă mai vârtos. Așa cum pirații care bat mările nu lovesc corăbiile când ies din port (la ce le-ar folosi să scufunde o corabie goală?), ci când se întorc cu căinările pline, tot așa si cel viclean; când vede că am adunat multe — post, rugăciuni, milostenie, cumințenie și toate celelalte virtuți —  când vede corabia noastră plină cu nestematele credinței și ale cucerniciei, atunci o atacă, lovind-o din toate părțile ca s-o spargă, să ne fure comoara și s-o scufunde la intrarea în port, iar pe noi să ne trimită goi pe uscat.

De aceea, profetul îi îndeamnă pe toți, spunând „să nu te pierzi la sfârșit”, fiindcă după o asemenea cădere e greu să ne ridicăm.

Dușmănia neîmpăcată și războiul cel greu Nimeni nu poate avea, nici față de cei mai răi dușmani, o ură atât de neîmpăcată ca aceea pe care o are cel viclean față de oameni. Dacă stăm să cercetăm râvna cu care se luptă, vom vedea că e neîntrecută în comparație cu aceea a oamenilor. Dacă, iarăși, alegem fiarele cele mai sălbatice si cele mai crude si le comparăm sălbăticia cu furia diavolului, vom vedea că fiarele sunt cu mult mai blânde. Așa de mare și de neîmblânzită îi e mânia când ne atacă sufletele.

În războiul cu diavolul nimeni nu poate lăsa armele nici o clipă. Cine voiește să fie nebiruit nu poate dormi. Neapărat se va întâmpla una din două: fie va lepăda armele, și atunci va cădea și va pieri, fie va rămâne mereu îmbrăcat în armele sale, în picioare, neadormit și veghetor. Pentru că diavolul, cu toată oștirea sa, nu doarme niciodată, ci e veșnic treaz si ne pândește momentele de nepăsare. El se îngrijește să ne piardă mai mult decât ne îngrijim noi de propria noastră mântuire. Faptul că nu-l vedem și că ne poate ataca oricând pe neașteptate (lucru care le pricinuiește nenumărate rele celor ce nu priveghează) ne arată că războiul cu el este mult mai greu decât un război între oameni.

Scump este darul, lung este războiul De ce acum ne lovește cu și mai multă îndârjire? Pentru că, cu cât darul este mai mare, cu atât mai lung este războiul cu diavolul. Un singur om a văzut în rai si n-a răbdat.

Cum va răbda el, spune-mi, să vadă atât de mulți în cer? Ai stârnit fiara, dar nu te teme. Ai primit o putere mai mare și o sabie mai ascuțită. Lovește cu ea șarpele!

Dumnezeu l-a lăsat pe diavol să se năpustească asupra ta ca o fiară sălbatică ca să-i cunoști puterea și trăind-o.

Hristos se poartă cu noi cum ar face-o cel mai bun antrenor de palestră. Acesta ia mai întâi în primire un luptător începător, neexersat, slab și nepăsător. ÎI pregătește și-i întărește trupul pentru luptă, dar apoi nu-l mai lasă să se odihnească, ci îl trimite mereu în arenă, să lupte cu cât mai mulți, ca să-i arate și în practică câtă putere i-a dat.

Diavolul acoperă păcatul cu plăceri Așa cum copiii acoperă cu pământ capcanele, tot așa și diavolul acoperă păcatele cu plăcerile lumești. Dar tu învață să nu te amăgești și cercetează bine, când întâlnești vreun câștig, să nu-l vezi numai pe el, ci caută bine, ca nu cumva acolo să se ascundă moartea și păcatul. Dacă le vezi, nu-l primi.

Iarăși, în desfătarea și în dulceața negrăită pe care o vei simți cândva cuprinzându-te să nu vezi numai plăcerea, ci veghează ca nu cumva, în adâncul ei, să fie ascunsă vreo necuviință și călcare a legilor dumnezeiești. Dacă așa este, fugi repede, departe.

Dacă cineva ne sfătuiește sau ne lingușește, dacă ne înconjoară cu atenții și se poartă cu mare grijă, dacă ne promite cinstiri și orice altceva, pe toate să le cercetăm bine, să privim în toate părțile și să ne încredințăm că nu ne paște nici o primejdie nici din sfatul lui, nici din cinstea pe care ne-o făgăduiește și nici din grija pe care ne-o arată. În nici un caz să nu alergăm la ele fără a ne gândi mai întâi dacă e bine ce facem.

Pilda pe care ne-o dau păsările Păsările, atâta timp cât zboară la înălțime, nu se pot prinde ușor. Așa si tu, cu cât privești mai mult în sus la Dumnezeu, cu atât mai greu poți cădea pradă capcanelor sau uneltirilor diavolului. El este un țivlitor. Zboară, deci, mai sus de vergile lui unse cu clei.

Cel ce se înalță spre Dumnezeu nu mai admiră și nu mai râvnește nimic din cele ale vieții. Când te ridici până la gândirea înaltă a filosofiei creștine, nimic din cele de pe pământ nu te va mai putea uimi, ci toate ți se vor părea mici: și bogăția, si slava, si puterea, și celelalte asemenea, odată ce le-ai cunoscut pe cele cerești.

Sus? Ce înțelegi prin sus? Spune-mi. Acolo unde se află soarele și luna? Nu, desigur. Dar unde? Unde se află îngerii și Arhanghelii și Heruvimii și Serafimii? Nu, spune. Dar atunci unde? ”Unde se află Hristos, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1).

Să ascultăm, așadar, și într-acolo să ne îndreptăm neîncetat gândul. Pentru că, așa cum unei păsări prinse într-o capcană nu-i sunt de nici un folos aripile și în zadar le mișcă, vrând să scape, tot așa și tu, nu vei avea nici un câștig de la rațiune, dacă te lași stăpânit în întregime de dorința înșelătoare.

Cu cât te vei zbate si te vei strădui mai mult să scapi, cu atât mai vârtos te prinde și devii robul ei. De aceea au păsările aripi, ca să evite capcanele. De aceea i s-a dat omului rațiune, ca să se păzească de păcate.

Când se lasă biruit diavolul? Când diavolul va vedea o schimbare atât de mare și va vedea că aceia care mai înainte se aflau sub stăpânirea lui s-au ridicat atât de sus și s-au învrednicit de necuprinsa iubire de oameni a Domnului, se depărtează prearușinat și preasmerit si nici privirea nu mai cutează a o ridica asupra lor. Aceasta pentru că nu rabdă strălucirea și lumina care iese din ei si care-l orbește. Atunci le întoarce spatele luând-o la fugă.

Cu armele cu care îi războiește pe robii lui Dumnezeu își pierde și propria-i putere
Diavolul își pierde propria-i putere și se biruie cu aceleași arme cu care-i războiește pe robii lui Dumnezeu. Acest lucru nu se întâmplă cu voia lui, ci este lucrarea înțeleptului și știutorului Dumnezeu Care întoarce si armele și înșelăciunile diavolului asupra capului lui.

Dumnezeu are acest obicei să întoarcă, încă de la început și din primul ceas, împotriva diavolului, toate vicleșugurile cu care încearcă să ne piardă. Le întoarce asupra capului lui si le preschimbă în așa fel încât să slujească mântuirii noastre.

Sfântul Ioan Gură de Aur; Diavolul și magia