Demonul trufiei aduce sufletului căderea cea mai grea, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii fără minte pentru că nu știu toți despre el acest lucru.
Mai bine este să fii păcătos cu smerenie decât drept mândru. Că de vei săvârși toate faptele bune și dacă te înalți cu mintea, te osândești în iad, precum poți să te încredințezi de adevăr din această pildă despre mândrie:
În cartea ce se numește „Livada înflorită”, se povestește, că la o mănăstire era un călugăr foarte vorbăreț, pe care s-a supărat într-o zi egumenul și i-a zis să tacă, si să nu mai facă de aici înainte vorbărie. Iar el rușinând-se a tăcut, și din acel ceas n-a mai grăit nici un cuvânt. Și atât a sporit în fapta bună a tăcerii, încât s-a învrednicit să știe gândurile ascunse ale fraților. Și Dumnezeu i-a descoperit lui taine multe.
În hotarele acestei mănăstiri, era oarecare pustnic cunoscut și vestit, care îmbolnăvindu-se de moarte, a trimis la mănăstire ca să vie un duhovnic să-l cuminece cu Sfintele Taine. Deci a pornit egumenul cu fratele acela care nu vorbea, și mergând ei au întâlnit un tâlhar, ce mergea și el la acel pustnic pentru evlavie, ca să primească de la el blagoslovenie.
Când se împărtășea pustnicul, era acolo și tâlharul, cu frică și cu mult cutremur judecându-se pe sine nevrednic a sta înaintea unui sfânt ca acesta. Atunci zise cu lacrimi către Avva: Sfinte al lui Dumnezeu, ferice de tine! O, de ar fi fost și sufletul păcătosului de mine în măsurile faptelor tale bune!
Atunci acel nesocotit pustnic, nu s-a smerit să zică: Frate și eu sunt păcătos ca si tine, sau altele ca aceste — sau să tacă cu durere de inimă la acea laudă, dar a zis către tâlhar: Fiecare, binele poftește. Acestea auzind fratele cel tăcut a plâns cu amar. Apoi întorcându-se spre mănăstire, urma după ei și tâlharul cu multă vărsare de lacrimi, încât era minune neașteptată. Și plângând din toată inima, cerea să se mărturisească, având hotărâre adevărată și statornică să nu mai păcătuiască de i s-ar lua și viața, să petreacă viața ca un sihastru. Si așa urmând cu acea pocăință și zdrobire de inimă, a murit. Aceasta văzând călugărul cel tăcut, a râs și s-a bucurat mult. Și după ce au sosit la mănăstire l-a întrebat egumenul pricina pentru care a plâns când s-a împărtășit pustnicul, și a râs, când a murit tâlharul? Iar el i-a zis: Când se împărtășea pustnicul, și tâlharul i-a zis că de ar fi și el ca dânsul, el s-a mândrit bizuindu-se în postirea și nevoința Iui, și s-a osândit, ticălosul! Căci Domnul urăște pe cei mândri și se depărtează de ei. Iar tâlharul venea pe urmă, cu multă zdrobire de inimă să se mărturisească, și avea hotărâre să meargă la pustnicie ca să facă mare pocăință și osteneală până la moarte. Și săvârșindu-se în această plăcută lui Dumnezeu voință, s-a mântuit.
fragment din cartea: Mântuirea păcătoșilor