Pe la anul 537, după venirea cea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, se afla în Eparhia Ciliciei un episcop, iconom al episcopului Cetății Adaneilor, Teofil cu numele. El era om cinstitor de Dumnezeu, cu fapte bune și care avea bună cunoștință în slujba sa, chivernisind treburile bisericești cu atâta dragoste de Dumnezeu, încât toți erau mulțumiți. Iar după ce a murit Episcopul, a alergat tot poporul la Mitropolit, cerându-i să le hirotonisească pe Teofil, care era bărbat vrednic și cu fapte bune, după cum am arătat.
Acesta însă ca un om smerit ce era, auzind de cererea poporului, n-a voit să primească nicidecum. Atunci Mitropolitul, văzând hotărârea lui cea nestrămutată, a hirotonit pe un altul, căruia i-a zis să-l iubească pe Teofil și să-l aibă tot pe el ca epitrop. Și a petrecut Teofil astfel în slujba sa multă vreme, cu fapte bune și frumoase.
Însă vrăjmașul adevărului zavistuind fapta lui cea bună, a uneltit să-l arunce într-o mare prăpastie, după cum i-a și făcut; căci lucrând cu meșteșugurile lui, a zavistuit prin oarecare oameni cu rele năravuri până într-atât asupra lui, încât noul Episcop l-a urât foarte și în cele din urmă l-a izgonit pe nedrept din dregătoria pe care o avea în biserică, punând pe altul în locul lui. Nedreptatea aceasta la început a răbdat-o Teofil și nu s-a supărat, dar mai pe urmă diavolul l-a adus într-o stare de grozavă amărăciune, întărâtare și mânie, aducându-i aminte de dregătoria în care a fost și din care a fost scos pe nedrept de către nerecunoscătorul Episcop, care ocupa acest loc de mare demnitate, numai datorită faptului că el – Teofil – nu voise să-l primească.
Acestea, cum și multe altele punându-le vrăjmașul în mintea lui Teofil, i-a dat așa de mare război, încât l-a biruit, înduplecându-l să facă Episcopului o vrăjitorie, ca să-l primească iar în slujba lui cea de dinainte.
Fiind în acea țară un oarecare vrăjitor mare, s-a dus Teofil la dânsul și arătându-i scopul lui, l-a întrebat dacă ar putea să-l ajute. Iar acela i-a răspuns: „Eu aș putea să te pun iarăși în boieria pe care ai avut-o; ba pot face ca să ai încă și mai multă cinste decât înainte, dacă te vei închina învățătorului meu și vei face orice îți va zice el. Și mai ales să te păzești ca de foc să nu faci Cruce, orice vei vedea, că atunci în zadar va fi toată osteneala mea„. Teofil, fiind biruit de mânie, a primit ca un ticălos. Urcându-se într-un loc pustiu, vrăjitorul a început a face vrăjile lui, strigând pe draci, care îndată s-au adunat, mulțime nenumărată. Și venind mai-marele lor a stat în mijloc cu multă îngâmfare.
Atunci a zis vrăjitorul, către Teofil: „Închină-te domnului nostru„. Și închinându-se el, a zis vrăjitorul către diavol: „Stăpâne al nostru, omul acesta a fost dat afară din slujba lui de către Episcopul său și l-am adus la tine ca să-l ajuți„. Diavolul a răspuns: „Dacă se va lepăda de Hristos și se va face rob al meu, voi face ca să fie primit iarăși în slujba lui și să aibă mult mai mare cinste și desfătare decât mai-nainte, căci tu cunoști puterea mea. Dar pentru aceasta trebuie să-mi facă scrisoare cu mâna sa, cum că se leapădă de Fiul Mariei și să iscălească pentru ca să nu mă batjocorească mai pe urmă„.
Atunci Teofil, îngâmfat de slava deșartă a lumii acesteia, sau mai bine zis, îndemnat de acel duh începător al mândriei, a primit, și ca un fără de minte a scris că se leapădă de Mântuitorul și se împreunează cu diavolul. Și iscălind scrisoarea, a dat-o vrăjmașului, care l-a îmbrățișat și l-a sărutat, zicându-i: „De acum vei cunoaște puterea mea”. Și zicând acestea s-a făcut nevăzut cu toate duhurile rele.
A doua zi, chemându-l Episcopul la sine, l-a pus iconom și cerându-i iertare pentru necinstea ce i s-a făcut, i s-a închinat făcându-i metanie până la pământ, încât s-au minunat toți cei ce erau de față. Însă aceasta s-a făcut prin lucrarea diavolului care, ducându-se noaptea la Episcop, l-a îngrozit și l-a amenințat până într-atât, încât de frică a primit ca să facă a sa voie! Înălțându-se Teofil la o cinste mai mare decât înainte, nu mai era smerit ca atunci, ci foarte mândru. Și se temeau toți de el, și-l respectau, iar mai mult decât toți îl cinstea Episcopul.
Și venea vrăjitorul acela deseori la el de-l sfătuia ca să păzească făgăduința ce a făcut aceluia care i-a dat cinstea; și nici să nu-i treacă cumva prin minte ca să se lepede de el și să se facă astfel nemulțumitor către binefăcătorul său. Iar el, ca un stricat de minte, întâi i-a mulțumit pentru sfaturile date, dar mai pe urmă, venindu-și în sine și socotind adâncul pierzării în care s-a cufundat, a început a-l urî. Și aducându-și aminte de munca cea veșnică, zicea întru sine acestea: Vai mie! Cum m-am rătăcit, ticălosul, și ca un nebun m-am făcut rob al diavolului, pentru cinstea aceasta vremelnică! N-am putut suferi lipsa dregătoriei în care am fost, dar oare cum nu am socotit paguba fericirii celei veșnice de care m-am lipsit și nu m-am gândit la Înfricoșata Judecată a Împăratului Ceresc, Care mă va arunca în focul cel veșnic. O! nebunia mea! Și cine nu mă va plânge pe mine cel prea fără de minte!
Acestea gândind, se tânguia ziua și noaptea și ca un nevrednic se temea să facă rugăciune, ci numai plângea cu amar, zicând: Vai ție, ticălosule Teofile! Cum ai înnebunit de te-ai lepădat de Stăpânul și Ziditorul tău? cine mai poate acum să ia zapisul cel scris de mâna mea din ghearele diavolului? Vai mie, ticălosul! Mai bine s-ar fi despicat pământul ca să mă înghită, sau să fi căzut văpaie de foc din cer ca să mă ardă, decât să mă lepăd de Ziditorul și Mântuitorul meu!
Acestea și mai multe altele zicând, i-a venit puțină îndrăzneală și nădejde din dumnezeiasca milă și ducându-se la o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a căzut înaintea Icoanei sale plângând cu amar și suspinând din adâncul inimii. Mărturisindu-și cu glas mare fărădelegea Iui, se ruga și zicea că nu se va ridica de la pământ până ce nu va vedea un mic semn de milostivire de la Maica milei.
A petrecut 40 de zile acolo, rugându-se, cu ajutorul Preasfintei care l-a împuternicit de a putut posti atâta vreme, și pe diavoli nu i-a lăsat ca să-i facă vreo supărare. Și după 40 de zile, adormind puțin, văzu în vis pe Doamna lumii, scăparea păcătoșilor și izvorul milei, care îi zise lui: „Tu te-ai lepădat de Fiul Meu, cum dar să mă rog eu pentru tine?” Iar acela cu lacrimi i-a răspuns: „Doamnă și Stăpână, Mântuitoarea lumii! Cunosc cum că mare este fărădelegea mea; am greșit Stăpânului meu, însă cunosc și milostivirea Lui cea nemărginită și nemăsurata iubire de oameni; că pentru păcătoși a pătimit și pe tâlhari și pe vameși i-a mântuit. Și măcar că fărădelegea mea este mai mare și mai grea decât a tuturor, totuși la acoperământul și ajutorul Tău alerg și în noianul milostivirii Atotînduratului Fiului tău arunc deznădăjduirea sufletului meu, nădăjduind să aflu puțină milostivire. Cred cu tărie că mica mea pocăință și marele tău ajutor vor îndupleca nemărginita milă a Făcătorului și Mântuitorului meu. Rogu-te dar, Stăpâna mea, chezașa celor ce se pocăiesc, fă-mi parte de o mică mângâiere, nu te îngrețoșa de mine cel desfrânat, nici nu-ți întoarce fața Ta de la mine cel întinat. Mă făgăduiesc ție, Doamna mea, cum că prin pocăința mea cea bună, să amărăsc pe diavolul cel pe care l-am veselit cu făgăduința și împreunarea mea cea fără de pricepere și nebunească, și după cum am supărat pe sfinții îngeri, iarăși să-i veselesc cu lucrurile pocăinței mele, care deși nu va ajunge ca să fie atât de mare cât este fărădelegea mea, ceea ce va lipsi va împlini milostivirea Preabunului Stăpân, Care pentru păcătoși și-a vărsat sângele Său cel prea scump. Și de Acela de Care, ca un nebun m-am lepădat, pe Acela din toată inima Îl mărturisesc și Îl cred Dumnezeul și Mântuitorul lumii, fiind gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea Lui, ca să se încredințeze de mărturisirea mea. Pe vrăjmașul îl anatematizez și hulesc și mă lepăd de el, iar pe Tine, cinstită Împărăteasă a întregii zidiri, Te cinstesc, mă închin și mă rog Ție, să-mi dai ajutorul Tău.
Acestea zicând, i-a răspuns Stăpâna: „Fiindcă iarăși din tot sufletul mărturisești Dumnezeu adevărat pe Fiul meu, voi face rugăciune pentru tine, ca să-ți primească pocăința„. Și îndată deșteptându-se Teofil, din dumnezeiasca milă i-a venit îndrăzneală și nădejde de mântuirea lui, și vărsând lacrimi peste lacrimi, după trei zile, iar a văzut pe Stăpâna, care cu strălucită și senină față i-a zis lui: „Bucură-te, că Fiul meu a primit pocăința ta și îți iartă fărădelegea; sârguiește-te până la sfârșitul vieții tale ca să dai lupta și nevoința cea cuviincioasă, și să-ți aduci aminte totdeauna de o facere de bine ca aceasta„.
Iar Teofil, mulțumind, a răspuns: „Deoarece mi-ai luat întristarea cea nemăsurată, rogu-mă Ție, atotputernică Stăpână, fă ca să-mi iau înapoi de la diavolul, zapisul meu cel nebunesc, spre încredințarea iertării mele. Că acest zapis mă întristează și mă necăjește când îmi aduc aminte că se află în ghearele vicleanului vrăjmaș și cu totul mă împuținez la suflet„. Răspunsu-i-a lui preacurata: „Teme-te de Dumnezeu, căci scris este: „Voia celor ce se tem de El va face„.
Trezindu-se plin de bucurie Teofil și rugându-se încă trei zile ca și mai înainte, i s-a arătat din nou Prealăudata în vedenie, zicându-i: „Pentru ca să te încredințezi cum că ți-a primit Domnul pocăința ta și te-a izbăvit din robia diavolului, primește și zapisul cel scris cu însăți mâna ta„. După care îndată deșteptându-se a văzut (O! Minune! ) că zapisul cel scris și iscălit de el, era în mâinile lui!
Și cine va putea povesti oare bucuria și veselia de care s-a umplut? Slăvind pe Dumnezeu și mulțumind Preacuratei Fecioare, a propovăduit tuturor mila Ei cea nemărginită și puterea cea neasemănată. De aceasta înștiințându-se Episcopul și toți ai cetății, au slăvit pe Dumnezeu cel ce a făcut o minune ca aceasta. Iar Teofil, urând toate voile trupului și lepădându-se de toată slava cea deșartă și cinstea cea vremelnică, a murit desăvârșit pentru lume și a slujit Bisericii aceleia a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu toată viața lui, cu multă sârguință și smerenie.
Mutându-se din această viață și-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu și a fost îngropat în biserică, chiar înaintea Icoanei preasfinte a Preacuratei Fecioare, în locul unde a făcut mărturisirea păcatului său. și pentru marea lui nevoință și pocăință cum și pentru faptele lui bune pe care le-a săvârșit, bună mireasmă a izvorât din trupul lui și multe minuni s-au săvârșit întru slava lui Dumnezeu și a Maicii Lui de către cinstitele lui moaște. Această mărturisire a fost scrisă de un ucenic al lui Teofil, Eftihian cu numele, care la toate cele arătate mai sus a fost de față și a mărturisit pentru ca să știm noi păcătoșii, cât poate Stăpâna Îngerilor, folositoarea și mijlocitoarea noastră. Pentru ale cărei Rugăciuni, o, de ne-am învrednici fericirii celei cerești. Amin.
din cartea: Minunile Maicii Domnului