Cei ce nu au cârmuire, cad ca frunzele! și Mântuirea stă întru mult sfat, zice Sfânta Scriptură. Întotdeauna, când vrem să facem ceva, să întrebăm. Oare când mergem pe un drum pe care nu-l cunoaștem, nu întrebăm? „Măi, dacă eu o iau la stânga sau la dreapta, nu mă rătăcesc? Încotro să apuc?” Și nu greșește omul, că întreabă. Iar dacă nu întreabă, atunci mai ales se rătăcește, că nu nimerește. Cu atât mai mult la cele duhovnicești.
Sfântul Efrem Sirul spune: „Din cele șapte lucrări ale monahului și ale creștinismului, cea din urmă este și aceasta, să întrebe pe bărbați iscusiți când nu știe un lucru; ca nu cumva altele în loc de altele înțelegând, să se rătăcească”. De aceea este bine ca la anumite nedumeriri să întrebe. Dacă întreabă, nu greșește.
Și să știți un lucru. Unde veți merge, să aveți pe Dumnezeu înaintea ochilor. Că Dumnezeu nu-i numai aici. El este și la voi acasă și în târg și în București și în Africa și în Asia și în lună și în stele, în toate este prezent. În toate. Că zice acolo: Eu sunt Care umplu cerul și pământul și cele dedesubt.
Nu este loc unde nu este prezența Lui. Sfântul Macarie cel Mare până acolo merge, că zice: „Dumnezeu este și în draci și în satana!” Cum este în draci, zic unii, dacă satana este împotriva lui Dumnezeu? Da, este. Că dacă n-ar fi Dumnezeu într-înșii, cât rău ar face! Dumnezeu este într-înșii cu puterea Sa cea atotțiitoare, una din însușirile Sale, să-i țină în frâu, ca pe câinele cel rău, să nu facă rău cât ar vrea ei oamenilor. Nici în porci n-au putut să intre, fiind ținuți de puterea atotțiitoare a lui Dumnezeu. Că puterea drăcească este îngrădită de puterea dumnezeirii. Că zice la Isaia: Se luptă cel puternic cu Cel atotputernic. Are el putere, dar nu este atotputernic, că Dumnezeu îl ține în frâu!
Toată puterea drăcească este circumscrisă împrejur; este îngrădită de puterea dumnezeirii. Că altfel, ai văzut când i-a dat voie să-l ispitească pe Iov, ce-a făcut într-un ceas? I-a ars turmele, i-a sfărâmat toate și i-a omorât fiii! Are mare putere satana, dacă Dumnezeu îi dă voie.
La Sfântul Serafim de Sarov a venit un boier mare, Motovilov. Și Sfântul Serafim de multă vreme îi spunea despre rugăciunea minții, că el avea rugăciunea asta în mare grad, rugăciunea inimii – cea mai înaltă rugăciune din lume -, ca să se învețe a se ruga omul, nu cu buzele, ci cu inima lui Dumnezeu. Și Motovilov cerea să-i dea darul acesta:
– Dă-mi, părinte, să învăț și eu rugăciunea minții și a inimii! Și spunea sfântul:
– Prea devreme pentru tine, că ai să te mândrești! Întâi trebuie să câștigi lucrarea Duhului Sfânt.
– Cum putem noi câștiga această lucrare în noi?
– Răceala credinței noastre în Domnul nostru Iisus Hristos este pricina că ne-am depărtat aproape cu totul de adevărata viață creștinească. Nouă ni se par ciudate unele cuvinte din Sfânta Scriptură, precum zice: Adam vedea pe Dumnezeu în Rai.
Și totuși, lipsa înțelegerii este urmare a depărtării noastre de sensul cel dintâi al creștinismului. Cu părerea că suntem învățați, ne-am cufundat într-un așa întuneric de neștiință, încât am ajuns să socotim cu neputință lucruri pe care cei vechi le găseau firești. De pildă arătarea lui Dumnezeu oamenilor!
Când Dumnezeu S-a arătat lui Moise în Muntele Sinai, iudeii nu-i puteau privi fața. Atât era de luminată. Când Domnul S-a schimbat la față pe Muntele Taborului, și fața Lui strălucea ca soarele, iar veșmintele Lui erau albe ca lumina, atunci ucenicii au căzut cu fețele la pământ. Așa se arată harul Preasfântului Duh tuturor celor ce se fac vrednici.
Sfântul Serafim de Sarov, văzând râvna lui Motovilov, a zis:
– Fiule, ia vino încoace! Pune mâinile tale pe umerii mei! Uită-te drept la mine!
Atunci sfântul a suflat asupra lui.
– Ce simți acum?
– Părintele meu, eu nu pot să privesc, căci din ochii sfinției tale ies fulgere de lumină! Fața ta este mai arzătoare decât soarele și mă dor ochii!
– Așa te văd și eu pe tine acum, pentru că Duhul lui Dumnezeu pe amândoi ne-a umbrit.
Duhul Sfânt s-a transmis din unul în altul. Închipuiți-vă fața unui om care vorbește în mijlocul soarelui. Îi vezi mișcarea buzelor, expresia ochilor; îi auzi glasul și în locul corpului vezi o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare. Poate cineva să-și închipuie starea aceasta?
– Cum te simți acum? l-a întrebat pe Motovilov.
– Simt în suflet o liniște și o pace, pe care nu o pot exprima în cuvinte.
– Această pace pe care o simți, este pacea de care zice Domnul ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă! Eu v-o dau, nu precum o dă lumea.
Și l-a întrebat: Ce mai simți?
– O dulceață extraordinară!
– Este dulceața de care dumnezeiasca Scriptură spune: Din râul dulceții Tale, le voi da lor să bea. În dulceața asta parcă ni se topesc inimile, și binele care ne umple atunci, cine poate să-l spună? Ce mai simți, fiule?
– Simt o negrăită bucurie în inimă!
– Când Duhul lui Dumnezeu pune deplin stăpânire pe ființa noastră, atunci sufletul se umple de o bucurie fără margini. Acum ce mai simți?
– O căldură copleșitoare.
Erau în pădure și afară ningea, iar ei se simțeau ca într-o baie. Aceasta-i căldura de care Dumnezeu ne cere să pomenim în rugăciune: Încălzește-mă, Doamne, cu căldura Duhului Tău cel Sfânt! Acum înțelegem noi cum stau pustnicii în munți și păduri și nu se tem de frigul cel aspru al iernii, pentru că ei sunt acoperiți de harul dumnezeiesc.
Duhul Sfânt este a treia persoană a Dumnezeirii, Căruia noi ne adresăm prin rugăciunea „Împărate ceresc…”; iar prin psalmul 50, unde zice: „Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine!”, ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, să nu ia harul Duhului Sfânt de la noi, pentru păcatele noastre.
Acest har îl are omul de la Sfântul Botez, dar îl întristează cu păcatele și se duce. Putea să-l aibă până în sfârșit, dar cu păcatele îl alungă de la el. Spune Sfântul Apostol Pavel: Nu întristați pe Duhul Sfânt, întru care ați fost pecetluiți în ziua izbăvirii! Numai păcatele îndepărtează pe Duhul Sfânt de la om. Acest Duh Sfânt îl ia omul la Botez. Dar pentru că s-a întinat cu păcate și fărădelegi, se duce. Și iată cât de greu se câștigă!
Apoi Sfântul Serafim zice ucenicului său:
– Ia seama! Ți-am dat duhul acesta, și de azi înainte inima ta nu va înceta să se roage.
Și a simțit Motovilov că se roagă cu inima. Zicea „Doamne Iisuse…” permanent. Chiar dacă dormea, inima lui se ruga. Se întâmpla ceea ce spune în Biblie la Cântarea Cântărilor: Eu dorm și inima mea veghează! Și se ruga cu inima și avea mare mângâiere. Dar odată îi spune Sfântului Serafim:
– Părinte, diavolul nu mai are nici o putere asupra mea!
Fiind înconjurat și umbrit de darul lui Dumnezeu, nu cunoștea ispitele.
– Nu zi așa, frate! i-a zis Sfântul Serafim. Asta-i mândrie! Să știi că diavolul a fost înger, și nu înger ci heruvim, cum spune la Isaia: Erai un heruvim ocrotitor și te plimbai în mijlocul pietrelor celor scânteietoare din ceruri. Deci, dacă i-ar da voie Dumnezeu, cu o unghie întoarce pământul pe cealaltă parte. Nu vezi ce spune la Iov? Fierbe adâncul ca o căldare înaintea lui și cine va spune armura puterii lui.
Are mare putere, dar puterea lui este îngrădită de puterea dumnezeirii, că-l ține în loc să nu poată face rău mai mult decât îngăduie Dumnezeu. Cum spune Apostolul Petru: Credincios este Dumnezeu să nu vă lase pe voi să fiți ispitiți mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita trimite și ajutorul.
Deci, tu nu zice că diavolul nu are putere! Are, dar Dumnezeu nu-i dă voie să facă el rău omului cât vrea. Că dacă i-ar da Dumnezeu voie, ai vedea tu ce ar face! Ai văzut la Iov într-un ceas ce-a făcut!
De aceea să nu ne rugăm: „Doamne, să-mi dai darul minunilor!”, sau altceva. Ci să zicem: „Doamne dă-mi iertarea păcatelor, dă-mi smerenie, dă-mi răbdare, dă-mi frica Ta, dă-mi îndoită răbdare în necazuri, să-ți mulțumesc Ție pentru toate!” Asta să cerem, nu daruri mari. Că dacă darurile cele mari le ia omul mai înainte de vreme, îl duc la mândrie. Cum ai da la un copil mic o bijuterie mare, ceva scump; el nu știe să o păstreze și o aruncă. De aceea omul câștigă foarte încet darul Duhului Sfânt, pentru că nu știe să-l prețuiască mai târziu. Să ne mulțumim cu neputința noastră. Așa este.
La Dumnezeu este mult mai bun un păcătos smerit, decât un drept mândru. Ai văzut cum se ruga fariseul în biserică. Ne arată Evanghelia. Fariseul nu se lăuda, el spunea drept, dar se mândrea cu faptele bune: Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, că nu-s ca ceilalți oameni. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din câte câștig… Dar nu s-a săturat cu mândria lui, cu lauda faptelor lui, ci mai și judeca …nu sunt ca acest vameș – ca preceptorul acesta care stă la ușă. Vezi că mândria l-a defăimat pe celălalt!
Vameșul, stând în biserică, când a auzit că-l mai arată și-n fața lumii, și știa că a făcut multe nedreptăți, se bătea în piept, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!” Amin, zic vouă, mai îndreptat s-a întors vameșul cel păcătos din biserică, și mai înainte a fost decât fariseul.
Aici arată că un drept mândru se pierde și un păcătos smerit se mântuiește. Ce spune Sfântul Efrem Sirul? „Fă-ți ție două care, omule! Înjugă la unul dreptatea cu mândria și la celălalt, smerenia cu păcatul, și vei vedea că mai înainte merge smerenia cu păcatul întru împărăția cerurilor, decât fapta bună cu mândria”. Cel mândru cade și cel smerit se înalță. Da, smeritu-m-am și m-a mântuit!
Astăzi, când nu mai trăiesc călugării în pustie și când tot mai mulți credincioși vin la mănăstiri pentru a se ruga, pentru a se mângâia duhovnicește și a primi cuvinte de învățătură, să unim liniștea cu dragostea evanghelică.
Să le păstrăm pe amândouă, că nu se contrazic una pe alta. Însă cu multă luare aminte și cu smerenie. Cel mai bun lucru este astăzi, ca și întotdeauna, să nu lăsăm rânduiala noastră de rugăciune, de tăcere, de ascultare, de înfrânare a simțurilor, de curăție și sărăcie pentru dragostea lui Hristos. Toate acestea ne ajută la despătimire și la mântuire, ne cresc duhovnicește și ne fac vrednici de cele sfinte și folositori credincioșilor care vin la mănăstiri.
Deci, călugării tineri, noii începători, cei iubitori de liniște, schimnicii și părinții bătrâni se cuvine să aleagă mai mult tăcerea, ascultarea, biserica, chilia și liniștea. Iar duhovnicii, părinții rânduiți să odihnească pe mireni, preoții slujitori care au o viață aleasă și au darul cuvântului, au datoria să stea înaintea credincioșilor cu toată dragostea, să le asculte necazurile, să-i sfătuiască, să se roage pentru ei și să-i mângâie duhovnicește, că acesta este rostul mănăstirilor noastre și numai așa ne-am menținut credința curată în Dumnezeu și unitatea neamului. Așa făceau și părinții noștri.
Însă rugăciunea, biserica și ascultarea să nu rămână, că atunci Dumnezeul dragostei va fi de-a pururi cu noi. Dar, satana are obicei ca, pe cei ce stau înaintea mirenilor, să-i lupte cu ispite mai grele ca pe ceilalți călugări, întrucât nu mai au timp de rugăciune și liniște destulă; mai ales cu răspândirea minții, cu gânduri de desfrânare, cu slavă deșartă, cu lăcomia pântecelui și cu iubirea de bani. Și dacă nu se mărturisesc curat și cât mai des, dacă nu iau aminte de ei și se îndulcesc cu gândurile cele rele, ușor cad în păcate de moarte.
Tocmai de aceea trebuie multă grijă în această privință, pentru cei care stau înaintea credincioșilor, să nu fie iubitori de laudă, nici de plăceri, nici de mâncări, nici de averi, că mulți păstori de suflete au căzut și s-au osândit din aceste pricini.
Sfântul Apostol Pavel, știind câtă întemeiere îi trebuie celui ce propovăduiește altora cuvântul Domnului, zice despre sine: În toate zilele îmi chinuiesc trupul și îl robesc, ca nu cumva, altora propovăduind, eu să ajung de sminteală. El își chinuia trupul cu post, cu privegherea de noapte, cu lucrul mâinilor cu rugăciunea, ca să nu cadă și să smintească pe cei întorși la Hristos.
La fel și Moise. Mai întâi se ruga și apoi învăța poporul. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise, ca sfeșnicul cel cu șapte lumini să fie turnat întreg și bătut cu ciocanul, ca să ne arate nouă că cel ce voiește să fie lumină altora, să fie desăvârșit și încercat prin loviturile de ciocan ale ispitelor. Numai așa, cel ce învață pe alții va putea ca „și celor ce se ispitesc să le ajute”, cum spune Sfântul Apostol Pavel.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 6