Marea Schismă dintre Bizanț și Roma a fost, negreșit, evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea creștină s-a rupt în două jumătăți, iar această sciziune, ce durează încă, a determinat în bună măsură destinul Răsăritului, ca și cel al Apusului. Biserica de Răsărit, care este esențialmente adevărata Biserică a lui Hristos, și-a văzut limitat câmpul cultural și geografic de acțiune; pe plan istoric ea s-a confundat doar cu lumea bizantină.
Cât despre Biserica de Apus, ea a pierdut echilibrul doctrinar și ecleziologic al creștinismului primar, iar acest dezechilibru a provocat Reforma din secolul al XVI-lea.
La originea schismei se găsesc, legate indisolubil, cauze sau motive teologice și neteologice, dar vom vedea că rațiunile propriu-zis teologice vor fi în final determinante, deoarece ele
vor împiedica soluționarea dificultăților și vor provoca eșecul tentativelor de unificare. Ele constituie, până în ziua de azi, obstacolul major de care se împiedică bunăvoința „ecumenică”.
Începând încă din secolul al IV-lea, între Răsăritul și Apusul creștin se făcea simțită o tensiune ecleziologică ce privea statutul papei de la Roma în Biserică. Această tensiune latentă a crescut de-a lungul timpului, transformându-se câteva secole mai târziu într-o opoziție deschisă.
Disputa va avea ca fundal politic apariția, în Occident, a Imperiului carolingian (franc), iar conflictele vor izbucni atunci când interesele politice ale Imperiului franc se vor uni cu pretențiile de jurisdicție universală ale papilor, lucru care nemulțumea pe bizantini
.
Spre sfârșitul secolului al VIII-lea, Carol cel Mare, regele franc, a început să emită pretenții la titlul de împărat roman. Neobținând recunoașterea din partea Bizanțului, el a decis să surpe autoritatea Constantinopolului. Unul din mijloacele la care a recurs a fost acuzația de erezie: împăratul Răsăritului nu putea să mai pretindă succesiunea împăraților creștini, deoarece „venera icoanele și mărturisea că Sfântul Duh purcede «de la Tatăl prin Fiul» și nu «de la Tatăl și de la Fiul»”. Aceste acuzații aduse de Carol în celebrele Cărți caroline adresate papei în 792, se opuneau în mod clar deciziilor celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) și deschideau interminabila controversă greco-latină asupra lui Filioque (adăugarea în Crez la formula „Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede” a expresiei „și de la Fiul”, care nu există în original). Mai mulți episcopi și teologi franci s-au lansat atunci într-o controversă antigreacă sub patronajul curții de la Aix-la-Chapelle.
Din fericire, Biserica Romei, acceptând patronajul politic pe care Carol i-l oferea, s-a opus cu fermitate atacurilor sale doctrinare împotriva Răsăritului. Papa Adrian I (772-795) și Leon al III lea (795-816) au luat apărarea Sinodului de la Niceea și au respins cu tărie introducerea lui Filioque în Simbolul de credință. Totuși, în noaptea de Crăciun a anului 800, Papa Leon al III-lea l-a încoronat la Roma ca «împărat roman al Apusului» pe Carol cel Mare, ceea ce a dus la o schismă politică între Apus și Răsărit.
În secolul al VIII-lea și mai ales în secolele al X-lea și al XI-lea, episcopii Romei sunt aproape în întregime dominați de împărații franci; papi îndrăzneți vor reuși totuși să se împotrivească. Dar, deși marii papi reformatori căutau independența Bisericii, ei erau moștenitorii unei civilizații carolingiene care se definise pe sine prin opoziție cu Răsăritul și se dezvolta în afara tradiției Sfinților Părinți ai Bisericii; doar latină și occidentală, această civilizație era comună papilor și împăraților Apusului.
Papa Nicolae I (858-867) a fost un astfel de luptător hotărât. El a vrut să întemeieze un imperiu spiritual mondial, în fruntea căruia să troneze „urmașul Sfântului Petru”. El susținea că deținătorul „Scaunului apostolic” ar fi primit de la Iisus Hristos dreptul de a păstori pe toți credincioșii, ca unicul legiuitor al Bisericii, ca judecătorul suprem care poate să judece și să cheme spre justificare în fața tronului său, nu numai pe clericii diferitelor dieceze, ci și pe episcopi, mitropoliți, ba chiar și pe patriarhi, dar nu poate fi judecat de nimeni, iar hotărârile sale aveau valoarea și puterea canoanelor. Acest punct de vedere a fost afirmat de sinodul roman de la 863. Se mai preciza și că orice abatere de la o dispoziție papală atrage după sine lovirea cu anatema.
Deși a căutat să separe puterea spirituală de cea lumească, el s-a simțit judecătorul și duhovnicul suprem și nediscutat al principilor lumești, în chestiuni de natură bisericească. El a împins pretențiile jurisdicționale și împotriva titularului Scaunului de la Constantinopol, amenințând cu depunerea pe Patriarhul Fotie.
Desigur că aceste pretenții ale papilor au creat tensiuni între Apus și Răsărit. Dar nu erau numai acestea. Grecii îi acuzau pe apuseni pe de altă parte și de unele practici necanonice: celibatul clericilor, consumarea de animale sugrumate și de sânge, postul de sâmbătă, mâncarea de ouă și brânză în sâmbetele și duminicile Păresimilor, introducerea «missei» romane, mai scurtă, în locul Liturghiei ortodoxe, pictarea Mântuitorului sub forma unui miel, și mai ales învățătura că Sfântul Duh purcede «de la Tatăl și de la Fiul» – învățătură ce fusese impusă în tot imperiul carolingian.
Totodată exista și disputa privind provinciile Iliricului Occidental, Italia de Sud (Calabria), Sicilia și Creta, ce fuseseră trecute de împăratul Leon III Isaurul sub jurisdicția Constantinopolului, pentru că fusese acuzat de papă ca eretic, și asupra cărora papa emitea pretenții permanent.
Un alt focar de conflict dintre Răsărit și Apus era faptul că cea mai mare parte a țărilor slave, fiind pe punctul de a adopta religia creștină, ezitau în fața presiunilor politice și religioase venite din partea celor două imperii rivale: Bizanțul și Imperiul franc. Pe rând, țarii bulgarilor au primit sau au alungat clerul bizantin sau german (ce impunea noilor convertiți latina ca limbă liturgică, și un ritual apusean care avea în Liturghie cântarea simbolului de credință cu Filioque), supunându-se jurisdicțional fie Constantinopolului, fie Romei (unde Filioque nu fusese încă admis).
Papa Ioan al VIII-lea a înțeles pericolul ce-l reprezenta pentru unitatea creștină atitudinea predecesorilor săi imediați și a dat dreptate grecilor în problema limbilor liturgice și în cea a lui Filioque. Trimișii săi la Constantinopol au condamnat laolaltă cu întreaga Biserică a Răsăritului faimosul adaos „și de la Fiul” la simbol. Sinodul din 879-880 reprezintă un model al felului în care Biserica Ortodoxă înțelege unitatea creștinilor: o unitate în credință, căreia primatul roman îi poate fi o mărturie.
Totuși cele două popoare, grecii și romanii, cu predispoziții și înclinații diferite, deosebiți prin limbă, cultură și civilizație, ajung în secolul al IX-lea să nu se mai înțeleagă, să se privească chiar cu răceală și resentimente.
Papalitatea s-a amestecat și în disputele ivite la Constantinopol în jurul ocupării Scaunului patriarhal, mărind astfel ura Răsăritului contra Apusului. Împăratul Roman I Lekapenos a ridicat în 933 la patriarhie pe fiul său Teofilact, înlăturând pe venerabilul Patriarh Trifon. Pentru ca acțiunea lui să fie canonică, a crezut potrivit să se adreseze Bisericii Romei, rugând pe Papa Ioan al XI-lea să recunoască pe noul patriarh. Papa s-a grăbit să satisfacă dorința împăratului. După moartea nevrednicului Teofilact, patriarhii următori n-au voit să se supună Romei, așa încât dezacordul dintre Roma și Constantinopol a devenit și mai pronunțat.
În 1014 împăratul Henric al II-lea al germanilor a venit la Roma pentru a fi încoronat de papa Benedict al VIII-lea și a obținut ca la încoronare să fie adoptat un rit germanic, adică în Liturghie crezul să fie cântat cu Filioque. Ca urmare, din ordinul Patriarhului Serghie al II-lea, numele papei a fost șters din dipticele Bisericii din Constantinopol. Deci încă de la începutul secolului al XI-lea comuniunea în cele sfinte era efectiv ruptă între cele două „Rome”.
Această stare de puternică tensiune ce se instalase între Apus și Răsărit (mai ales disputele din Italia de Sud, apoi, pe lângă cele vechi, noile „inovații” ale latinilor, dintre care amintim introducerea unor obiceiuri mozaice în creștinism, întrebuințând azima în locul pâinii dospite la săvârșirea Sfintei Euharistii, și altele), l-au hotărât pe Împăratul Constantin Monomahul să convoace un sinod la Constantinopol.
Dar în secolul al XI-lea, spre deosebire de secolele anterioare, când tensiunile între Roma și Constantinopol se atenuaseră, situația avea această latură tragică, că, din pricina ignoranței reciproce, Apusul și Răsăritul pierduseră criteriul ecleziologic comun ce le permitea altădată să se înțeleagă. Pentru unii, Scaunul Romei era criteriul unic al adevărului, pentru ceilalți, Duhul Adevărului odihnea asupra întregii Biserici și se exprima în mod natural pe calea sinodală.
Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea împăratului Constantin Monomahul și a trimis la începutul lui ianuarie 1054 o delegație papală la Constantinopol, în frunte cu cardinalul Humbert. Nenorocirea a fost că acesta, un om mândru și încrezut, nu-i putea suferi pe greci – spre exemplu, epitetele injurioase «câine murdar, mușcă-ți limba» adresate lui Nichita Pectoratul, starețul Mănăstirii Studion, care scrisese câteva scrisori împotriva latinilor, arată îndestul ura lui față de greci; chiar cercetătorii și istoricii catolici se miră cum de a putut papa trimite în delegație la Constantinopol niște soli atât de aroganți, violenți și mândri.
Împăratul i-a primit cu onoruri, ceea ce a mărit și mai mult orgoliul delegaților. Humbert și ceilalți au fost găzduiți la Mănăstirea Studion din Constantinopol. Patriarhul Mihail Cerularie, știind că nu se poate aștepta la nimic bun din partea delegaților latini, le-a comunicat că toate chestiunile și neînțelegerile bisericești vor fi discutate în sinod (totodată el punea și la îndoială autenticitatea scrisorilor oficiale ale delegaților, deoarece papa era în acel moment prizonier al normanzilor (și nu putea, se pare, să semneze scrisori oficiale).
În fața reticențelor Patriarhiei bizantine, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a pus pe Sfânta Masă din Biserica Sfânta Sofia, prin care se aduceau grecilor acuzațiile cele mai grave, învinuirea cea mai absurdă fiind aceea că grecii ar fi scos (!) din Simbolul Credinței învățătura că «Duhul Sfânt purcede și de la Fiul» – Filioque -, când oricine știe că Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și Sinoadele ecumenice vorbesc lămurit numai de purcederea dintr-un singur izvor, din Dumnezeu-Tatăl, iar nu din două izvoare, din Tatăl și din Fiul.
Din faptul că au adus învinuiri neîntemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054, se vede clar că delegații papali nu veniseră la Constantinopol să trateze frățește într-un sinod, ci să impună. În fond învinuirile aduse erau simple pretexte, căci dincolo de diferențele dogmatice, rituale și disciplinar-canonice, dincolo de răceala sufletească, dincolo de patimile politice și slăbiciunile omenești, adevăratul motiv al dezbinării religioase din 16 iulie 1054 îl constituie concepția ecleziologică greșită a catolicilor despre primatul papal, prin care episcopul de Roma se situează deasupra tuturor episcopilor și credincioșilor, această concepție fiind susținută cu tărie în continuare de către papă.
Patriarhul Constantinopolului convocând sinodul, acesta a anatematizat la 24 iulie pe cardinalul Humbert, delegația romană, pe papa Leon al IX-lea și Biserica romană.
Este drept, cum spun mulți cercetători, că contemporanii n-au socotit atât de grave evenimentele din 1054, ci că abia mai târziu, prin cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, când cavalerii occidentali ai Cruciadei a IV-a au jefuit și pângărit Bizanțul, despărțirea creată s-a adâncit tot mai mult.
În secolele XIII-XV, sub presiunea crescândă a islamului, care amenința din ce în ce mai mult Imperiul Bizantin, s-au făcut unele încercări de unire între Constantinopol și Roma, deoarece papa impunea, ca primă condiție pentru a se primi un ajutor militar din Apus, unirea cu Roma.
Astfel, cea mai importantă încercare a avut loc la Sinodul de la Ferrara-Florența, din 1438-1439, unde răsăritenii au fost nevoiți să accepte cele „patru puncte florentine” (1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Săvârșirea Sfintei Împărtășanii se face și cu pâine nedospită (azimă); 3. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, «Filioque»; 4. Purgatoriu – în afară de rai și iad mai există un loc curățitor). Dar, deși din cauza presiunilor politice, majoritatea participanților au semnat un act de unire, Biserica Ortodoxă nu l-a recunoscut niciodată.
Așadar, toate încercările de unire între Apus și Răsărit au fost și sunt sortite eșecului, câtă vreme nu se va reveni în Apus la tradiția Sfinților Părinți. Căci, în ceea ce privește primatul papal, critica antiromană nu se referă la Apostolul Petru însuși și la poziția sa personală în grupul celor doisprezece și în Biserica primară, ci la natura succesiunii sale. De ce Biserica Romană ar fi putut poseda privilegiul exclusiv al acestei succesiuni, atunci când Noul Testament nu dădea nici o informație despre sacerdoțiul lui Petru la Roma? Oare Antiohia și mai ales Ierusalimul, unde Petru, conform cărții Faptelor Apostolilor, a jucat un rol de prim plan, nu ar fi avut mai mult decât Roma dreptul de a se numi „Scaunul lui Petru”?
Desigur, bizantinii recunoșteau Romei un primat onorific, dar acest primat nu avea, ca unică origine, faptul morții lui Petru la Roma, ci un ansamblu de factori, între care cei mai importanți erau aceia că Roma era o Biserică „foarte mare, foarte veche și cunoscută de toți”, după expresia Sfântului Irineu din Lyon; că în ea se păstrau mormintele a doi apostoli „corifei”, Petru și Pavel, și mai ales faptul că era capitala Imperiului Roman: faimosul canon 28 al Sinodului IV ecumenic din Calcedon insista tocmai asupra acestui din urmă punct.
În alți termeni, primatul roman nu era un privilegiu exclusiv și divin, o putere pe care episcopul Romei o posedă în virtutea unei porunci exprese a lui Dumnezeu, ci o autoritate formală, recunoscută de Biserică prin sinoade.
Fără îndoială că papa nu putea, în aceste condiții, să se bucure de un privilegiu de infailibilitate; dacă prezența sa, sau cea a trimișilor săi, era considerată necesară pentru ca un sinod să fie „ecumenic”, adică să fie cu adevărat reprezentativ pentru episcopatul întregului imperiu – prezența altor mari Biserici era de altfel considerată ca la fel de necesară -, opinia sa nu era niciodată socotită ca adevărată de la sine.
Bisericile Răsăritului puteau trăi veacuri la rând în afara comuniunii romane fără să se îngrijoreze prea mult de această situație, iar al VI-lea Sinod ecumenic nu a avut nici o reținere în a condamna memoria papei Honorius pentru susținerea pe care acesta o acordase ereziei monotelite.
Pentru bizantini nu se putea pune problema de a considera cuvintele lui Hristos, adresate lui Petru – Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18); Paște oile Mele (Ioan 21, 15-17) etc. – ca putându-se raporta doar la episcopii Romei și numai la ei. Interpretarea romană nu poate fi întâlnită, într-adevăr, în nici un comentariu patristic al Sfintei Scripturi, Sfinții Părinții văzând în aceste cuvinte mai ales recunoașterea de către Hristos a credinței în Iisus, Fiul lui Dumnezeu, mărturisită pe drumul Cezareei. Petru este piatra Bisericii în măsura în care el mărturisește această credință. Iar toți cei ce-l au ca model pe Petru și mărturisirea sa, sunt și ei moştenitori ai făgăduinței: pe ei, pe credincioși, este clădită Biserica.
Această interpretare generală, pe care o întâlnim la Sfinții Părinți, primește totuși o corecție ecleziologică în literatura patristică: episcopii – toți episcopii – sunt într-adevăr investiți cu un har special al învățăturii. Însăși funcția lor constă în a proclama adevărata credință. Ei sunt deci ex officio succesorii lui Petru. Această concepție, pe care o găsim exprimată cu claritate de Sfântul Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea) și pe care o regăsim de-a lungul întregii istorii a tradiției Bisericii, a fost reluată de teologii bizantini.
Deci în conflictul ce opunea Apusul și Răsăritul era în cauză o profundă divergență ecleziologică. Această divergență privea natura puterii în Biserică și, în fond, natura Bisericii însăși.
Pentru Răsărit, Biserica este, înainte de toate, o comunitate în care Dumnezeu este prezent sacramental; Sfintele Taine sunt modalitatea prin care sunt comemorate moartea și învierea Domnului și prin care a doua Sa venire este anunțată și anticipată. Or, plenitudinea acestei realități – deci, totodată, plenitudinea adevărului și a slujirii – este prezentă în fiecare Biserică locală, în fiecare comunitate creștină reunită în jurul mesei euharistice și având în fruntea sa un episcop, succesor al lui Petru și al celorlalți apostoli.
Într-adevăr, un episcop nu este succesorul unui singur apostol și are puțină importanță faptul că Biserica sa a fost întemeiată de Ioan, Pavel sau Petru, sau că are o origine mai recentă și mai modestă. Funcția pe care o ocupă presupune că învățătura sa este conformă propovăduirii comune a apostolilor cărora Petru le era purtător de cuvânt, că el ocupă la masa euharistică însuși locul Domnului, că este, după cum scria în secolul I Sfântul Ignatie al Antiohiei, „icoană a Domnului” în comunitatea pe care o conduce. Aceste sarcini episcopale sunt esențialmente aceleași la Ierusalim, la Constantinopol sau la București, iar Dumnezeu nu ar putea acorda unei Biserici privilegii aparte, pentru că El le dăruiește tuturor plenitudinea.
Bisericile locale nu sunt totuși comunități izolate unele de altele; ele sunt unite prin identitatea lor de credință și mărturisire. Această identitate se manifestă mai cu seamă cu ocazia sfințirilor episcopale ce necesită reunirea mai multor episcopi. Pentru a face mai eficace mărturia Bisericilor, pentru a rezolva problemele comune, sinoadele locale s-au reunit periodic începând cu secolul al III-lea și treptat s-a stabilit între Biserici o „ordine” de fapt.
Această „ordine” ce comporta un primat onorific – cel al Romei, apoi cel al Constantinopolului – și primate locale (mitropoliți, azi conducători ai Bisericilor „autocefale”) este totuși susceptibilă de modificări; ea nu este de esență ontologică, nu încalcă identitatea fundamentală a Bisericilor locale și este supusă formal mărturisirii unanime a unei unice credințe ortodoxe. Altfel spus, un primat eretic va pierde în mod necesar orice drept al primatului.
Se vede astfel unde se afla rădăcina însăși a schismei dintre Răsărit și Apus. În Apus, papalitatea, la capătul unei lungi evoluții de-a lungul timpului, pretinde, conform hotărârilor din 1870, o infailibilitate doctrinară și, în același timp, o jurisdicție „imediată” asupra credincioșilor. Episcopul Romei susține deci că este criteriul vizibil al adevărului și conducător unic al Bisericii universale, fără ca totuși să posede puteri sacramentale diferite de cele ale altor episcopi.
În Biserica Ortodoxă, nici o putere de drept divin nu ar putea exista în afara și deasupra comunității euharistice locale constituită de ceea ce numim azi o „dieceză”. Ierarhia episcopilor și relațiile dintre ei sunt reglate de canoane și nu au un caracter absolut. Nu există deci nici un criteriu vizibil al adevărului, în afara consensului Bisericilor, care își găsește cea mai naturală expresie în sinodul ecumenic. Totuși chiar acest sinod – am văzut aceasta mai sus – nu are o autoritate de la sine, în afara și deasupra Bisericilor locale, și nu este decât expresia și mărturia acordului comun. O adunare formal „ecumenică” poate chiar să fie respinsă de Biserică (exemple: Efes 449, Florența 1439). Permanența adevărului în Biserică este deci un fapt de ordin supranatural, asemănător în toate privințele realității Sfintelor Taine. Eficacitatea sa este accesibilă experienței religioase, însă nu examenului rațional, și nu ar putea fi supusă normelor de drept.
Unitatea Bisericii este înainte de toate o unitate în credință și nu o unitate de administrație; într-adevăr, unitatea administrativă nu poate fi decât expresia unei comune fidelități față de adevăr. Dacă unitatea de credință ar fi putut fi determinată de un organism vizibil și permanent, controversele dogmatice ale primelor secole, sinoadele și luptele Părinților nu ar fi avut nici un sens. Încă și azi, orice realipire la Biserică a comunităților separate de ea presupune în mod unic și inevitabil acordul lor asupra credinței.
Între Roma și Ortodoxie, orice viitor dialog va trebui deci în mod necesar să fie purtat asupra rolului pe care îl acordă încă ecleziologia romană Bisericii locale și episcopatului.
După Conciliul Vatican I, papa este judecătorul ultim în materie doctrinară și, pe de altă parte, exercită o jurisdicție „imediată” asupra tuturor catolicilor. Iar după Conciliul Vatican II – în ciuda speranțelor care erau cu privire la acest conciliu, și cu toate că afirmației categorice din 1870 i se aduce o oarecare corectivă (aducând o definiție a episcopatului care, în unele privințe, coincide cu principiile ecleziologiei ortodoxe) -, papa Paul al VI-lea a subordonat colegialitatea episcopală autorității primatului papal, ceea ce nu se întâmplase la Conciliul I Vatican, zicând că „Colegiul sau corpul episcopal – se subliniază în acea hotărâre de la Conciliul II – nu are autoritate decât numai împreună cu pontiful roman, succesorul lui Petru, iar puterea primatului acestuia rămâne întreagă asupra tuturor, fie păstori, fie credincioși”.
Biserica Catolică învață greșit următoarele puncte doctrinare mai importante:
a) Filioque. Catolicii zic că Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul. Această greșeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și este trimis în lume prin Fiul (Ioan 15, 26);
b) Purgatoriul. Între rai și iad zic că ar fi un foc curățitor numit purgatoriu, în care merg sufletele celor ce nu și-au ispășit pe pământ anumite păcate, apoi se duc în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură și nici Sfânta Tradiție nu vorbește despre așa ceva;
c) Supremația papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii creștine, mai mare decât toți patriarhii, adică locțiitorul lui Hristos pe pământ, numindu-se urmașul Sfântului Petru – poziție nerecunoscută de Biserica Universală;
d) Infailibilitatea papală. Conciliul I Vatican din 1870 a recunoscut „infailibilitatea papală”, zicând că papa nu poate greși ca om, în materie de credință, când predică, făcându-l egal cu Dumnezeu, ceea ce iarăși este o dogmă nouă, respinsă de Biserica Ortodoxă
e) Azimile. Săvârșirea Sfintei Euharistii cu azimă, ca evreii, în loc de pâine dospită;
f) Imaculata concepție. Ei spun că Maica Domnului este născută de la Duhul Sfânt, fără păcat strămoșesc;
g) Transsubstanțierea. La sfințirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfințesc singure, când se zice: Luați mâncați… și celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt peste Daruri;
h) Celibatul preoților. Preoții catolici nu se căsătoresc. Sunt celibatari, împotriva hotărârilor Sinoadelor ecumenice, care au decis ca preoții de mir să aibă familie. Iar hirotoniile lor se fac în alt chip, nu prin punerea mâinilor – cum au predanisit Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți -, ci prin ungere, ca în Legea Veche;
i) Indulgențele papale. Învățătura despre indulgențe, care arată că prin cumpărarea unor bilețele, date de papă, se iartă păcatele. Ei afirmă că sfinții lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune;
j) Mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la șapte-opt ani și numai arhiereii au dreptul acesta.
Totodată mai greșesc și cu următoarele:
– împărtășania pruncilor nu o dau îndată după botez, ci o amână până ajung la un număr de ani, din care cauză mulți dintre copii mor neîmpărtășiți;
– împărtășirea credincioșilor fără ca să fie spovediți;
– împărtășirea laicilor numai cu Trupul, nu și cu Sângele Domnului;
– administrarea Botezului prin turnare și stropire cu apă, iar nu prin afundare;
– îngăduința de a se mânca lapte, ouă și brânză în Postul Mare și oricând carne de animale sugrumate;
– dezlegarea miercurii și a vinerii și a primelor două zile ale Postului Mare;
– nerespectarea pravilei și a tradiției bisericești cu privire la gradele de rudenie la săvârșirea căsătoriilor;
– săvârșesc mai multe liturghii într-o zi la același altar;
– preoții și diaconii lor nu se împărtășesc din același potir cu credincioșii ca la noi;
– se împărtășesc unii pentru alții;
– chipul călugăresc care după pravile este unul, ei l-au divizat într-o serie de ordine și congregații;
– din cauza celibatului clerului, moralitatea publică suferă.
Chiar şi în cult, ea a introdus unele inovații care o depărtează mult de Biserica primelor veacuri, ca de pildă: lipsa proscomidiei la «missa» romană, statuile, muzica instrumentală, adorarea inimii Domnului nostru Iisus Hristos, limba latină ca unică limbă de cult și altele
.
Așadar, pentru aceste abateri dogmatice, canonice, liturgice și tradiționale, noi numim pe catolici schismatici și nu putem să ne unim cu ei atâta vreme cât continuă să propovăduiască în continuare aceste erezii.
Ilie Cleopa, Călăuză în credința ortodoxă