Maria Egipteanca
Distribuie

Într-una din mănăstirile de pe malul Iordanului, trăia un cuvios părinte, anume Zosima, un om foarte îmbunătățit cu viața și desăvârșit în nevoința pustnicească. Într-un an sosind Sfântul și Marele Post al Paștelui, luând puțină hrană uscată, și având numai îmbrăcămintea de pe sine, a trecut râul Iordan și s-a cufundat în adâncul pustiei, dorind să petreacă această sfântă perioadă, în rugăciune curată și liniște desăvârșită. De asemeni dorea să întâlnească în aceste pustietăți, vreun rob al lui Dumnezeu, mult mai îmbunătățit decât dânsul, de la care să învețe desăvârșirea vieții pustnicești. Dumnezeu văzând râvna și dragostea lui, îi împlinește această dorință bună, într-un chip minunat.

După o călatorie în pustie, de 12 zile, a văzut în depărtare o umbră de om, ce era fără îmbrăcăminte pe sine, având părul capului alb ca lâna și scurt până la grumaji. La început, crezând că este nălucire diavolească, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, dar mai apoi s-a convins, spre marea lui bucurie, că este un rob al lui Dumnezeu. Cuviosul Zosima privind spre miazăzi, s-a îndreptat spre acea ființă, dar care înțelegând ce are de gând, a început să fugă de el. Atunci Cuviosul a început să fugă și el, și alergând mai repede a început să se apropie de acea persoană necunoscută. Când glasul i se putea auzi, a început a striga, implorând pe acea persoană să se oprească spre a vorbi cu el. Atunci, într-adevăr s-a oprit la rugămintea Iui, și s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Avva Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ție, căci sunt femeie goală, precum mă vezi, și rușinea trupească îmi este neacoperită. Dacă voiești să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea și binecuvântarea ta, aruncă-mi o haină cu care să-mi acopăr goliciunea și apoi întorcându-mă către tine, voi primi binecuvântarea ta„.

Cuviosul Zosima auzind că este chemat pe nume, a fost cuprins de frică și spaimă mare, dându-și seama că se află în fața unei persoane văzătoare cu duhul. Dezbrăcându-și o haină veche și ruptă, ce o avea pe deasupra, i-a aruncat-o, și întorcându-se, ea și-a acoperit goliciunea. Apoi apropiindu-se puțin de Zosima, a zis către el: „Pentru ce ai voit, Părinte Zosima, a vedea pe o femeie păcătoasă, sau ce voiești să înveți și să auzi de la mine, de te-ai sârguit a suferi atâta osteneală de drum?” Dar el aruncându-se cu fața Ia pământ, cerea binecuvântarea de la Cuvioasa. Amândoi fiind la pământ, cereau binecuvântare unul de la altul. Petrecând mai multă vreme în acea stare de umilință cucernică, femeia a zis către Zosima: „Părinte Zosima, ție ți se cade să mă binecuvintezi și să faci rugăciune, pentru că ești cinstit cu vrednicia preoției, și stând de mulți ani înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile Dumnezeieștilor Taine„.

Aceste cuvinte au pornit pe Cuviosul Zosima, spre mai mare frică, care tremurând suspina, udându-și fața sa cu lacrimi. Însă a grăit către dânsa cu multă liniște și așezată răsuflare: „O, Maică duhovnicească! Tu te-ai apropiat de Dumnezeu mai mult decât mine, prin omorârea și înstrăinarea față de lume. Și aceasta o arată, Dumnezeiasca dăruire care îți este dată ție mai mult decât altor oameni, căci m-ai chemat pe nume, și m-ai numit preot, pe mine care niciodată nu m-ai văzut; drept aceea, tu însuți să mă binecuvintezi pentru Domnul și să faci rugăciune pentru mine„. Văzând sârguința și dragostea bătrânului, Cuvioasa a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce voiește mântuirea oamenilor„; iar Zosima a răspuns: „Amin„, și s-au sculat amândoi de la pământ.

Apoi a zis către bătrân: „Pentru ce ai venit la mine păcătoasa, o, omule al lui Dumnezeu, pentru ce ai voit să vezi o femeie goală, care n-are nici o faptă bună? Ori darul Sfântului Duh te-a Povățuit aici, ca să săvârșești oarecare slujbă pentru mine, la vremea cea de trebuință? Spune-mi cum viețuiesc acum creștinii, cum sunt împărații și cum sunt Sfintele Biserici?” Zosima a răspuns: ”Prin rugăciunile voastre cele sfinte, Dumnezeu a dăruit pace Bisericii Sale; primește rugămintea mea, a nevrednicului bătrân și te roagă Domnului pentru toată lumea și pentru mine păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă, umblarea în această pustietate„. Ea a zis atunci către bătrân: „Ție se cuvine, Părinte Zosima, să te rogi pentru mine și pentru toți oamenii, mai ales având preoțeasca hirotonie și spre aceasta fiind rânduit. Însă deoarece suntem datori a face ascultare; ceea ce mi se poruncește prin tine, voi face„.

Zicând acestea s-a întors cu fața spre răsărit, și ridicându-și ochii în sus, și înălțându-și mâinile, a început a se ruga în șoaptă, fără ca Zosima să înțeleagă vreun cuvânt rostit de dânsa. În acest timp el sta de față tremurând, avându-și privirea îndreptată spre pământ. Mai apoi ridicându-și puțin privirea și uitându-se spre acea cuvioasă femeie, a văzut-o în timp ce se ruga, înălțată de la pământ ca de un cot.

Văzând aceasta, Zosima a fost cuprins de mare frică, și a căzut cu fața la pământ, udându-se cu lacrimi și zicând în taină: Doamne miluiește. În acest timp a fost cuprins de temerea, ca nu cumva ceea ce vede să fie nălucire și înșelăciune diavolească. Dar acest gând al lui, nu s-a putut ascunde de Cuvioasa, care l-a dojenit cu blândețe, zicându-i: „Părinte Zosima! Pentru ce te tulbură gândurile zicându-ți că sunt nălucire și duh, iar rugăciunea mea, prefăcătorie? Te rog să fii încredințat cu adevărat, fericite Părinte, că nu sunt duh și nălucire, ci femeie păcătoasă, cu trup pământesc din praf și cenușă, care nu gândesc nimic duhovnicesc. Îți mărturisesc, cum că din pruncie am fost luminată cu Sfântul Botez„. Zicând acestea s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, spre adeverirea celor mărturisite de dânsa.

După toate acestea, Cuviosul Zosima a jurat-o pe Numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, cel ce s-a născut din Sfânta Fecioară Maria, să-și destăinuie viața ei de mai-nainte, precum și ostenelile și nevoința pustnicească din acea pustie sălbatică, prin care a bineplăcut atât de mult lui Dumnezeu. La rugămintea lui, această Cuvioasă, cu multă greutate și rușine, pentru trecutul ei cel nespus de vinovat, a început să-și povestească propria-i viață.

Astfel, Cuviosul Zosima a aflat cum că ea s-a născut în Țara Egiptului, într-un sat din apropierea cetății Alexandria. La vârsta de 12 ani, părăsindu-și iubirea și casa părintească, a plecat la Alexandria, unde întinându-și fecioria, s-a dedat, timp de 17 ani, la o desfrânare ce depășea orice limită. Iar lucrul acesta îl făcea, nu pentru îmbogățire, ci numai din imboldurile și instinctul pasiunilor nesățioase, ce la dânsa se manifestau într-un mod cu totul ieșit din comun. Din această cauză ajunsese la atâta nerușinare, încât, rar de scăpa cineva dintre bărbați, nebatjocorit de dânsa. Și după cum înverșunarea și nerușinarea, duc la împietrire și la netemerea de Dumnezeu și defăimarea celor Sfinte, și din acest punct de vedere a depășit, de asemeni, orice limită. Din cele ce urmează se va vedea, până unde a putut ajunge cu această netemere de Dumnezeu.

Într-o zi de vară, a văzut pe mai mulți bărbați că se îndreptau spre mare. Apropiindu-se ea a întrebat pe unul dintre ei, unde merg și i s-a răspuns că, la Locurile Sfinte de la Ierusalim, pentru prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci. Atunci s-a oferit să meargă și ea cu ei pe corabie, nu pentru închinarea la Sfintele locuri, ci pentru a petrece și a batjocori, pe toți cei ce vor pleca în acea călătorie pe mare. Când povestea Cuvioasa, Părintelui Zosima de tot ce a făcut pe corabie și chiar și la Ierusalim, se cutremura de groază, și considera că spurcă văzduhul, prin rostirea unor cuvinte ce descriu asemenea fapte. Dar mila lui Dumnezeu care îndelung rabdă și așteaptă întoarcerea celui păcătos, îndelung a răbdat și pe această femeie, fără să o pedepsească, și a așteptat și economisit întoarcerea ei, cu multă bunătate.

De ziua praznicului Sfintei Înălțări a cinstitei Cruci, a văzut cum foarte de dimineață, mulțime de oameni alergau într-un gând către Sfânta Biserică, atunci a mers și dânsa împreună cu ceilalți, până în pridvorul bisericii. Apropiindu-se de ușa bisericii, se lupta să intre înăuntru, dar o putere nevăzută o împingea înapoi. Toți oamenii reușeau să intre înăuntru, numai ea rămânea în pridvor, reținută de o putere dumnezeiască. După ce a încercat de trei sau patru ori să intre, s-a retras într-un colț, plină de rușinare și deznădejde, gândindu-se la cauza pentru care ei nu i s-a dat voie a intra în Sfânta Biserică și a vedea cinstitul Lemn al Sfintei Cruci. Atunci darul lui Dumnezeu atingându-se de inima sa și de ochii minții sale și luminându-i, a început să-și dea seama că pentru grozăvia păcatelor sale, nu i s-a dat voie să intre înăuntru. Atunci a început a plânge cu amar, a se tângui și a bate în piept, scoțând suspinuri din adâncul inimii sale. Mai departe Cuvioasa povestește astfel:

Pe când plângeam în locul unde mă aflam, am văzut stând atârnată sus pe perete, Icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și am zis către ea, privindu-o fără de abatere, cu ochii și cu mintea: „O! Fecioară Stăpână, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Știu cu adevărat că nu este cu cuviință și cu plăcere Ție, ca să privesc eu desfrânata, și cea atât de necurată, spre Cinstită Icoana Ta. Preacurată și pururea Fecioară Marie, care ai trupul și sufletul curat, cu dreptate este ca eu desfrânata și prea necurata să fiu lepădată de la fecioreasca ta față; dar de vreme ce am auzit, că Dumnezeu pe care Tu l-ai născut cu trup, pentru aceasta s-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoși la pocăință, ajută-mi mie, care fiind singură n-am de la nimeni ajutor. Poruncește, ca să-mi fie și mie neoprită intrarea în Biserică, și nu mă lipsi a vedea cinstitul lemn al Crucii, pe care Dumnezeul cel născut din tine cu trupul, s-a pironit și și-a vărsat sângele său pentru a mea izbăvire; poruncește, o, Stăpână, ca și mie nevrednicei să mi se deschidă ușa, spre închinarea dumnezeieștii Cruci, și să-mi fii tu mie mijlocitoare preavrednică de credință, către Cel ce S-a născut din tine; căci de acum nu-mi voi mai întina trupul, cu nici un fel de faptă a necuratei desfrânări; iar după ce voi vedea lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume și de cele din ea, și îndată voi ieși, oriunde tu singură mă vei povățui pe mine, ca o chezășuitoare a mântuirii mele„.

După rostirea acestei rugăciuni, ea a putut intra în Sfânta Biserică, fără a mai fi oprită, închinându-se și sărutând cu frică și cu cutremur Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, vărsând mulțime de lacrimi de pocăință. După aceea întorcându-se înapoi, s-a oprit iarăși la locul cel dintâi, și plecându-și genunchii înaintea Icoanei pururea Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu, și închinându-se ei a rostit din inimă aceste cuvinte: „O! Fecioară pururea fericită, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, îți mulțumesc din toată ființa, deoarece ai arătat spre mine, a ta preabună iubire de oameni și de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngrețoșat, căci am văzut slava care pe dreptate, cu nevrednicie îmi era mie desfrânatei să o văd. Dau slavă lui Dumnezeu celui ce prin tine primește pocăința păcătoșilor. Și ce să gândesc, sau să zic mai mult eu păcătoasa? Acum este vremea, Stăpână, a împlini ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit. Acum povățuiește-mă ori unde voiești și Tu să-mi fii mie de aici înainte învățătoare spre mântuire, povățuindu-mă la calea pocăinței„. Acestea grăindu-le, a auzit un glas de departe, strigându-i: „De vei trece Iordanul, vei afla bună odihnă!

Auzind glasul acela, și crezând cum că a fost pentru sine, căutând spre Icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cu lacrimi a strigat către dânsa: „Stăpână, Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine păcătoasa„. După rostirea acestor cuvinte a plecat din pridvorul bisericii, cu grabnică alergare. Luând trei pâini cu sine, a trecut Iordanul, s-a afundat în pustia cea mare, unde a petrecut 47 de ani, fără să vadă față de om, hrănindu-se cu verdețurile sărace ale pustiei, și suferind ispitiri și lupte cumplite, din partea vechilor patimi, și a demonilor cumpliți și vicleni. Dar cu darul lui Dumnezeu și cu ajutorul Maicii Domnului, pe care o chema neîncetat în ajutor, a biruit toate ispitele, săvârșindu-și cu bine călătoria acestei vieți. Înainte de a-și da obștescul sfârșit, după 47 de ani, Dumnezeu i-a făcut parte iarăși de Sfânta Împărtășanie, prin Cuviosul Zosima, după care s-a săvârșit cu pace la întâi aprilie.

După un an de zile, Cuviosul Zosima a găsit pe Cuvioasa răposată, având scrisoare lăsată pe nisip, prin care îl ruga pe el, să o îngroape în acel loc, și să o pomenească în rugăciuni cu numele Maria. Cuviosul Zosima, spălând pe Cuvioasa Maria cu lacrimi în loc de apă, și rostind rugăciunile cele cuvenite acestui moment, a dat pământului trupul cel atât de pedepsit, așezându-l cu evlavie într-o groapă, ce a fost săpată de un leu trimis de Dumnezeu spre ajutor Cuviosului Zosima. Aceasta a fost viața și petrecerea Cuvioasei Maria Egipteanca, cea care a fost salvată din pierzare prin mijlocirea și sprijinul Maicii Domnului, care pentru păcatele și plăcerile tinereților, a trebuit să plătească atât de scump în această viață, printr-o chinuire și însingurare asemenea cu moartea, de care însingurare a avut parte și după moarte, căci chinuitul ei trup a rămas necunoscut și neștiut de nimeni în pământul uscat al acelui pustiu neumblat.

Distribuie
3 comentarii la „Maria Egipteanca, 47 de ani în pustiu”
  1. Binecuvântat fie numele Tau, Doamne, că prin cei ce Ți-au slujit cu dragoste și credință ne-ai făcut și pe noi moștenitori ai Raiului!

  2. Mulțumesc pentru frumoasele pilde publicate,care pilde îmi aduc multă bucurie indrepatandu-mi ființă spre cele folositoare sufletului. Doamne Ajuta 🙏❤️

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *