Ca răspuns la problema posibilității unui „dialog” între creștinismul ortodox și diferitele religii necreștine, Biserica Ortodoxă mărturisește dintotdeauna: faptul că ortodocșii nu au „același Dumnezeu” cu așa-zisele religii „monoteiste” care nu recunosc Sfânta Treime; că dumnezeii păgânilor sunt de fapt demoni; și că experiențele și puterile pe care le oferă acești „dumnezei” sunt de natură satanică. Toate acestea nu contrazic în nici un fel cuvântul Sfântului Apostol Petru, că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El și face dreptate este primit de El (Faptele Apostolilor 10, 34-35); și nici pe cel al Sfântului Apostol Pavel, care spune: Dumnezeu, în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă pe căile lor. Dar El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi și timpuri roditoare, umplând de hrană și de bucurie inimile voastre (Faptele Apostolilor 14, 16-17).
Cei care trăiesc în robia Iui Satan, stăpânitorul lumii acesteia, (Ioan 12, 31), în întunericul lipsit de lumina Evangheliei creștine, vor fi judecați potrivit acestei revelații naturale, care le este dată tuturor, chiar și celor robiți.
Pentru creștini, însă, cărora li s-a descoperit revelația dumnezeiască, nici un „dialog” nu este cu putință cu cei din afara adevăratei credințe. Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos și Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înțelegere este între templul lui Dumnezeu și idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: „Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu ”. De aceea: „ Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul” (II Corinteni 6, 14-17). Chemarea creștinilor este mai curând aceea de a duce ei lumina Ortodoxiei acestor necredincioși, așa cum a făcut Sfântul Apostol Petru cu casa temătorului de Dumnezeu Corneliu sutașul (Faptele Apostolilor I0, 34-48), pentru ca astfel să risipească întunericul necredinței și să îi aducă în turma Bisericii lui Hristos.
Toate acestea le sunt evidente creștinilor ortodocși, care sunt conștienți de adevărul descoperirii dumnezeiești și rămân credincioși acestui adevăr, în Biserica lui Hristos. Însă mulți dintre cei care se consideră creștini își dau prea puțin seama de radicala deosebire dintre creștinism și toate celelalte religii; și chiar unii dintre cei care sunt conștienți de această diferență nu au discernământul necesar în privința „experiențelor spirituale” — acea „dreaptă socoteală” dobândită de Sfinții Părinți și transmisă prin scrierile patristice și prin Viețile Sfinților, timp de aproape două mii de ani.
În lipsa acestei conștiințe și a acestui discernământ, prezența mereu mai puternică a mișcărilor religioase orientale în Occident, în special în ultimii ani, seamănă confuzie în mințile multor așa-numiți creștini. Cazul lui Thomas Merton este un exemplu grăitor: sincer convertit la romano-catolicism și intrat în monahism cu zeci de ani în urmă (cu mult înainte de reformele radicale introduse de Conciliul II Vatican), el și-a sfârșit zilele proclamând egalitatea dintre trăirile religioase creștine și cele ale budismului Zen și ale altor religii păgâne. Ceva a început să „plutească în aer” în ultimii douăzeci de ani , erodând și ultimele rămășițe ale credinței creștine sănătoase care se mai păstrau în protestantism și romano-catolicism, pentru a ataca acum adevărata Biserică, Sfânta Ortodoxie. „Dialogul cu religiile necreștine” este mai curând rezultatul, decât cauza, apariției acestui nou „spirit”.
În capitolul de față vom examina câteva dintre mișcările religioase orientale care au avut o mare influență în perioada anilor ’70, subliniind încercările de realizare a unui sincretism între creștinism și religiile orientale, manifestate cu precădere pe tărâmul „practicilor spirituale”. Asemenea încercări menționau de multe ori Filocalia și tradiția ortodoxă răsăriteană a rugăciunii contemplative, ca fiind mai apropiate de practicile spirituale orientale decât orice tradiții religioase ale Occidentului; este timpul, așadar, să arătăm clar ce diferență, ca de la cer la pământ, există între experiențele spirituale creștine și cele necreștine, și pentru ce filosofia religioasă care stă la baza acestui sincretism este falsă și primejdioasă.
Yoga „creștină”
Yoga hindusă este cunoscută în Apus de multe decenii, dând naștere — mai ales în America la nenumărate culte și secte, ca și unei forme populare de terapie care nu-și revendică nici un fel de scopuri religioase. Cu aproape douăzeci de ani în urmă (1960), un călugăr benedictin francez și-a consemnat în scris încercările de a face din Yoga o „practică creștină”; descrierile ce urmează sunt preluate din cartea sa.
Yoga hindusă este o practică ce presupune o viață disciplinată, chiar abstinență, și care include controlul respirației și anumite poziții ale corpului ce produc o stare de relaxare în care practicantul meditează, de obicei cu ajutorul intonării unei mantra sau a unei formule „sacre” care îl ajută să se concentreze. Esențială în yoga nu este disciplina în sine, ci meditația, care reprezintă scopul acesteia. Autorul nu se înșală, când spune: „Scopurile pe care le urmărește yoga hindusă sunt spirituale. A uita acest fapt și a reține doar aspectul fizic al acestei străvechi discipline, a nu vedea în ea nimic mai mult decât un mijloc prin care se dobândește sănătatea fizică sau frumusețea, echivalează cu o trădare” (p. 54). Aici ar trebui însă adăugat că și acela care utilizează yoga doar pentru bunăstarea sa fizică este deja predispus către anumite atitudini — și chiar experiențe — spirituale, chiar fără a fi conștient de acest lucru; voi reveni asupra acestui aspect.
Același autor spune mai departe: „Arta unui yoghin este aceea de a intra în starea de tăcere totală, de a se goli de toate gândurile și de toate iluziile, de a îndepărta și uita totul, în afară de o singură idee: și anume că sinele adevărat al omului este de natură divină, că el este Dumnezeu, și că restul e tăcere” (p. 63).
Această idee, desigur, nu este creștină, ci păgână. Scopul unei „yoga creștine” este însă acela de a utiliza tehnicile yoga cu un scop spiritual diferit: așa-zisa „meditație creștină”. În acest caz, tehnica yoga urmărește ca practicantul să devină relaxat, mulțumit, golit de gânduri, și pasiv sau receptiv față de ideile și experiențele „spirituale”. „De îndată ce veți lua postura, corpul vi se va relaxa, și vă va cuprinde o senzație generală de bine” (p. 158). Exercițiile produc „un calm extraordinar” (p. 6). „De la bun început, se instalează o relaxare generală, o stare durabilă de bine, chiar euforică. Dacă suntem tensionați, încordați, aceste exerciții vor calma nervii, iar oboseala va dispărea în scurt timp” (p. 49). „Scopul eforturilor yoghinului este acela de a alunga orice gând, închizând ochii în fața oricărui lucru care i-ar putea distrage atenția” (p. 55). Euforia produsă de yoga „s-ar putea numi foarte bine o «stare de sănătate» care ne permite să facem mai mult și mai bine — mai întâi pe plan fizic, iar apoi pe planul spiritual al religiei creștine. Cuvântul cel mai potrivit pentru a descrie această stare este mulțumire, o mulțumire deopotrivă trupească și sufletească, ce predispune … la o viață spirituală” (p. 31). Ca urmare, întreaga personalitate a practicantului se schimbă: „Hatha Yoga influențează caracterul în bine. După câteva săptămâni de practică, ornul mărturisește că nu se mai recunoaște, iar cei din jur constată și ei schimbările în modul său de a fi și de a reacționa. Devine mai blând și mai înțelegător. Primește cu calm orice i se întâmplă. Este mulțumit… Întreaga sa personalitate este alta, el însuși simte cum se liniștește și devine mai deschis; de aici se naște o stare aproape permanentă de euforie, de mulțumire” (p. 50).
Toate acestea nu constituie însă decât pregătirea în vederea atingerii scopului de natură „spirituală”, lucru care se face simțit foarte curând: „Devenind, în doar câteva săptămâni, foarte contemplativ, am simțit că rugăciunea mea căpăta un caracter cu totul nou” (p. 7). În noua sa stare extraordinară de calm, autorul observă „ușurința cu care intram în starea de rugăciune, cu care mă puteam concentra asupra oricărui subiect” (p. 6). Devenise „mai receptiv la impulsurile și la sugestiile venite din cer” (p. 13). „Practicile yoga sporesc receptivitatea și agerimea minții, și astfel omul devine mai deschis față de acele schimburi personale dintre Dumnezeu și suflet ce jalonează calea vieții mistice” (p. 31). Chiar și unui yoghin începător rugăciunea îi este „dulce” și „îi cuprinde întreaga ființă” (p. 183). Omul este relaxat, și „gata să vibreze la atingerea Duhului Sfânt, să primească cu bucurie experiențele pe care Dumnezeu, în bunătatea Lui, binevoiește să i le trimită” (p. 71). „Ne pregătim astfel ființa, pentru a fi gata să fim cuprinși, să fim răpiți –- iar aceasta este fără îndoială forma cea mai înaltă a contemplației creștine” (p. 72). „Zi de zi, exercițiile și întreaga disciplină ascetică yoga ușurează pătrunderea în mine a harului lui Hristos. Simt cum crește în mine foamea de Dumnezeu, setea de virtute, dorința de a fi creștin în toată puterea cuvântului” (p. 11).
Oricine înțelege natura înșelăciunii diavolești, prelest, va recunoaște în descrierea efectelor așa-zisei „yoga creștină” tocmai trăsăturile celui care rătăcește, din punct de vedere spiritual, fie în direcția religiilor păgâne, fie în cea a experiențelor „creștine” sectare. Aceeași căutare a unor simțăminte sfinte și dumnezeiești”, aceeași „deschidere” și dorință de a fi „cuprins” de un anume duh, aceeași năzuință nu spre Dumnezeu, ci spre „mângâiere spirituală”, aceeași auto-întoxicare care este luată drept „stare de har”, aceeași ușurință de necrezut cu care omul devine mistic” sau „contemplativ”, aceleași „revelații mistice” și aceleași stări pseudo-spirituale. Acestea sunt încercate de toți cei aflați în starea de înșelăciune diavolească. Însă autorul volumului Yoga creștină, un călugăr benedictin, adaugă câteva „meditații” proprii, perfect în spiritul „meditației” romano-catolice a ultimelor secole, care îngăduie jocul liber al fanteziilor pe teme creștine. Așa, de pildă, meditând pe tema slujbei din ajunul Crăciunului, el vede Pruncul în brațele Mamei Lui: „Contemplu: atâta tot. Imagini, idei (asociații de idei: Mântuitor — Împărat — Lumină — Nimb — Păstor — Prunc — din nou Lumină) se perindă unele după altele… Toate aceste frânturi ale unei scene sfinte, la un loc, îmi nasc în minte o idee… o viziune tăcută a întregii taine a Nașterii” (pp. 161-162). Oricine cunoaște cât de puțin trăirea duhovnicească ortodoxă, înțelege că acest biet „yoghin creștin” a căzut ușor în capcana unuia dintre demonii care îi pândesc pe căutătorii de „experiențe spirituale”: el nici măcar nu a văzut un „înger de lumină” înșelător, ci doar a căzut victimă propriilor închipuiri „religioase”, care sunt produsul unei minți și al unei inimi total nepregătite pentru a duce războiul nevăzut împotriva înșelăciunilor demonice. Asemenea „meditații” se practică astăzi într-un număr mare de mănăstiri romano-catolice.
Faptul că volumul de care am vorbit se încheie cu un articol semnat de traducătorul francez al Filocaliei și cu câteva fragmente din scrierile filocalice, demonstrează tocmai prăpastia care îi desparte pe acești diletanți de adevărata spiritualitate ortodoxă. Aceasta le rămâne străină „înțelepților” zilelor noastre, care nu îi mai înțeleg limbajul. Dovadă a neputinței autorului de a înțelege Filocalia stă faptul că el numește „rugăciune a inimii” (care în tradiția ortodoxă este cea mai înaltă formă de rugăciune, dobândită de foarte puțini, și numai după ani îndelungați de nevoințe ascetice și de ascultare, sub îndrumarea unui duhovnic încercat) gestul ușuratic de a recita silabe în ritmul bătăilor inimii (p. 196). Vom dezbate pe larg, în cele ce urmează, pericolul practicării acestei „yoga creștine”, arătând ce trăsături are ea în comun cu alte forme de „meditație orientală” care li se propun creștinilor astăzi.
Zen-ul „creștin”
O altă practică religioasă orientală este descrisă, spre popularizare, în cartea unui preot catolic irlandez, William Johnston: Christian Zen [Zen-ul creștin]. Autorul pornește practic din același punct ca și cel al volumului Yoga creștină: anume, de la un sentiment de nemulțumire față de creștinismul occidental, de la dorința de a-i adăuga dimensiunea contemplației și a meditației. „Mulți credincioși, nemultumiți de vechile forme de rugăciune, nemulțumiți de pietatea care odinioară le hrănea sufletele, caută ceva care să satisfacă aspirațiile omului modern” (p. 9). „Contactul cu spiritualitatea Zen… mi-a deschis noi perspective, descoperindu-mi că există în creștinism posibilități la care nici nu visasem„. Se poate „practica Zen-ul ca o modalitate de a adânci și de a întări credința creștină” (p. 2).
Tehnica Zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu Yoga indiană — din care și derivă, de fapt — deși este întrucâtva mai simplă. Este vorba, în esență, tot de așezarea într-o anumită postură (deși nu există varietatea pozițiilor din yoga), de o tehnică a respirației, uneori de repetarea unei formule „sacre”, ca și de alte câteva tehnici caracteristice Zen-ului. Scopul acestor tehnici este același cu cel urmărit de yoga: acela de a suprima gândirea rațională, și de a intra într-o stare de liniște și de meditație calmă. Poziția șezând „împiedică rațiunea și gândirea de tip discursiv” și permite practicantului să „se cufunde până în adâncul propriei ființe, într-o contemplare tăcută și lipsită de imagini” (p. 5), să pătrundă într-un „profund și minunat tărâm al vieții psihice” (p. 17), într-o „adâncă tăcere lăuntrică” (p. 16). Experiența aceasta este asemănătoare aceleia obținută prin consumul de droguri, căci „cei care au luat droguri înțeleg întrucâtva Zen-ul, fiindcă au înțeIes că în mintea omenească există adâncimi demne de explorat” (p. 35). Și totuși, această experiență ar deschide calea către „o nouă înțelegere a lui Hristos, o abordare mai puțin dualistă și mai apropiată de concepția orientală” (p. 48). Chiar și cei absolut începători în meditația Zen pot încerca „un sentiment de comuniune, senzația unei prezențe supranaturale” (p. 31), savoarea unei „tăceri mistice” (p. 30); cu ajutorul tehnicilor Zen, starea de con-
templare rezervată până acum câtorva „mistici” poate fi „lărgită”, devenind accesibilă și „toți pot avea viziuni, toți pot ajunge Ia samadhi [iluminare]” (p. 46).
Autorul cărții Zen-ul creștin vorbește de o înnoire a creștinismului, admițând însă că experiențele respective, prin care ea ar avea loc, pot fi avute de oricine, fie el creștin sau necreștin. „Eu cred că există o experiență fundamentală, a iluminării, care nu este nici creștină, nici budistă, ci pur și simplu omenească” (p. 97). Și, într-adevăr, la o conferință pe tema meditației organizată la un templu Zen de lângă orașul Kyoto, „aspectul surprinzător a fost absența unei religii comune a participanților. Nimeni nu părea câtuși de puțin interesat de ceea ce credea sau nu credea celălalt, și nimeni, din câte îmi amintesc, nu a pomenit măcar numele lui Dumnezeu” (p. 69). Acest caracter agnostic al meditației prezintă un mare avantaj pentru scopurile „misionare”, căci „în acest chip meditația poate fi învățată și de oameni care nu au credință de cei care au sufletul tulburat, sau care se tem că Dumnezeu a murit… Astfel de oameni sunt întotdeauna dispuși să se așeze și să respire adânc. Pentru ei, meditația devine o căutare, iar eu am înțeles… că cei care caută astfel, Îl găsesc în cele din urmă pe Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul antropomorf pe care l-au respins, ci ființa infinită întru care trăim, ne mișcăm și suntem” (p. 70).
Modul în care autorul descrie „iluminarea” Zen demonstrează faptul că ea este esențialmente aceeași cu experiențele „cosmice” oferite de șamanism și de multe alte religii păgâne. „Eu însumi sunt convins că în noi se află, zăgăzuite, adevărate torente de bucurie care pot fi descătușate prin meditație — și care uneori izbucnesc cu o forță de necrezut, umplându-ne ființa de o bucurie extraordinară, fără să știm măcar de unde vine” (p. 88). Să notăm că autorul, întorcându-se în America după douăzeci de ani petrecuți în Japonia, a constatat că această experiență este foarte asemănătoare celor penticostale, și a primit „botezul Duhului” la una dintre adunările „harismatice” (p. 100). Iată concluzia sa: „Revenind la adunarea penticostală, consider că punerea mâinilor, rugăciunile fraților, întrajutorarea din sânul comunității – toate acestea sunt forțe ce pot elibera posibilitățile psihice care duc la iluminarea celui ce practică meditația zazen” (pp. 92-93).
Nici nu mai este nevoie să adăugăm prea multe comentarii critice cu privire la aceste păreri, căci ele sunt în esență aceleași cu cele ale autorului cărții Yoga creștină, numai că sunt mai puțin ezoterice și prezentate la un nivel mai accesibil maselor. Oricine crede că experiența agnostică, păgână a Zen-ului ar duce la o „reînnoire mistică a creștinismului pe calea contemplației” (p. 4) nu cunoaște nimic din marea tradiție contemplativă a Ortodoxiei, care presupune o credință arzătoare, convingeri adevărate și mari nevoințe ascetice. Și totuși, același autor nu șovăie să invoce în teoriile sale Filocalia și „marile școli ortodoxe”, afirmând că și ele ajută la atingerea stării de „liniște și pace contemplativă” și că sunt exemple de „practici Zen în sânul tradiției creștine” (p. 39), și recomandă rostirea Rugăciunii lui Iisus în timpul meditației Zen, pentru cei care o doresc (p. 28). O atare ignoranță este de-a dreptul periculoasă, mai ales atunci când autorul își invită cititorii să „experimenteze misticismul” „șezând în poziție zazen timp de patruzeci de minute în fiecare seară” (p. 30). Câți proroci mincinoși, în ciuda bunelor lor intenții sincere, sunt astăzi pe lume, fiecare convins că îi este de folos aproapelui, când nu face decât să-l împingă la dezastru psihic și sufletesc!
Meditația transcendentală
Tehnica orientală de meditație cunoscută sub numele de „Meditație Transcendentală” (pe scurt MT) a câștigat în scurt timp o popularitate atât de mare, mai ales în America, și este promovată într-un mod atât de plin de revoltătoare superficialitate, încât oricine dorește să studieze serios curentele religioase contemporane va fi tentat să o treacă cu vederea, considerând-o pur și simplu un produs al industriei publicitare americane, căreia i se face o reclamă exagerată. Ar fi însă o greșeală, căci în aspectele sale principale MT nu diferă semnificativ de yoga sau de Zen, iar la o examinare mai atentă a tehnicilor sale se dovedește poate mai autentic „orientală” decât oricare dintre formulele sincretice artificiale ale așa-zisei „yoga creștină” sau „Zen-ului creștin”
Potrivit unui cunoscut text de popularizare a mișcării, Meditația Transcendentală a fost adusă în America (unde a cunoscut succesul său cel mai spectaculos) de către un yoghin indian destul de „neortodox”, Maharishi Mahesh Yogi, și a luat amploare după anul 1961. În 1967, i s-a făcut multă publicitate când membrii grupului „Beatles” s-au convertit la MT, renunțând la droguri; ei au abandonat însă în scurtă vreme mișcarea (deși au continuat să mediteze), iar popularitatea lui Maharishi a scăzut încă și mai mult în anul următor, când a fost nevoit să abandoneze turneul întreprins împreună cu un alt grup de cântăreți convertiți, „Beach Boys”, care s-a dovedit a fi un dezastru financiar. Mișcarea însă a continuat să crească. În 1971 existau cam 100 000 de adepți ai Meditației Transcendentale și 2000 de instructori calificați, ceea ce o făcea de departe cea mai puternică mișcare de „spiritualitate orientală” din America. În 1975 a atins apogeul, cu aproximativ 40 000 de cursanți pe lună și cu peste 600 000 de adepți în total. În această perioadă a fost folosită intens în cadrul armatei, în învățământul de stat, în închisori și spitale, ca și în cadrul anumitor grupuri religioase, chiar și în unele parohii ale Arhiepiscopiei grecești din America, ca fiind o formă neutră de „terapie mentală”, compatibilă cu orice credință sau practică religioasă. Cursurile de meditație transcendentală sunt adaptate pentru a corespunde stilului de viață american, fiind prezentate drept „cursuri pentru reușita spirituală, fără efort” (p. 17); Maharishi însuși numește MT o tehnică tot atât de simplă ca „spălatul pe dinți” (p. 104). Maharishi a fost aspru criticat de alți yoghini hinduși pentru faptul că vulgariza vechea tradiție yoga indiană, punând practici ezoterice la dispoziția maselor, pentru bani (în 1975 taxa era de 125 de dolari pentru un curs, 65 de dolari pentru studenți, reducându-se progresiv pentru elevii de liceu, de școală și preșcolari).
În scopurile, idealurile și rezultatele sale, MT nu este mult diferită de „yoga creștină” sau de „Zen-ul creștin”; principala deosebire constă doar în simplitatea tehnicilor și a întregii filosofii, prin ușurința cu care se obțin rezultatele. Ca și ele, „MT nu presupune nici un fel de credință, de convingeri, de capacitate de înțelegere, de cod moral, sau măcar faptul de a fi de acord cu ideile și filosofia sa” (p. 104); este pur și simplu o tehnică, „bazată pe tendința naturală a minții de a căuta fericirea și plăcerea… În timpul meditației transcendentale, mintea trebuie să urmeze lucrul care i se pare cel mai firesc și cel mai plăcut în acel moment” (p. 13). „Meditația transcendentală este în primul rând o practică, și numai după aceea o teorie. Este esențial ca la început individul să nu gândească absolut nimic” (p. 22).
Tehnica concepută de Maharishi este aplicată invariabil la toate centrele de meditație transcendentală din lume: după două cursuri introductive, cursantul achită taxa și se prezintă la „inițiere”, aducând o colecție aparent bizară de articole, mereu aceleași: trei fructe dulci, cel puțin șase flori proaspete, și o batistă curată (p. 39). Acestea sunt puse într-un coș și duse în „camera de inițiere”, unde sunt așezate pe o masă în fața portretului guru-ului lui Maharishi, de la care acesta a primit inițierea în tehnicile yoga; pe aceeași masă, se află tămâie și o lumânare aprinsă. În încăpere se află numai discipolul și învățătorul său, care trebuie să fi fost inițiat și instruit de Maharishi personal. Ceremonia din fața portretului durează o jumătate de oră și constă din intonarea unui text în sanscrită (al cărui sens îi este necunoscut inițiatului) și din psalmodierea numelor unor „maeștri” yoga; la sfârșitul ceremoniei, inițiatul primește o mantra, un cuvânt sanscrit secret pe care trebuie să-l repete fără întrerupere în timpul meditației, și pe care nu trebuie să-l cunoască nimeni în afara instructorului (p. 42). Traducerea engleză a acestei ceremonii nu este niciodată dezvăluită inițiatului; ea este cunoscută doar de învățători și de inițiatorii înșiși. Ea se găsește însă într-un manual nepublicat, intitulat The Holy Tradition [Sfânta Tradiție], iar textul său a fost recent tipărit, într-o broșură separată, de către Spiritual Counterfeit Project [Dosarul Falsuri Spirituale] din Berkeley. Nu este nimic altceva decât o ceremonie hindusă tradițională de venerare a zeilor (puja), între care sunt incluși guru-ul zeificat al lui Maharishi (Shri Guru Dev) și întregul șir de „maeștri” prin care acesta și-a primit inițierea. Ceremonia încheie cu o serie de douăzeci și două de „ofrande” aduse guru-lui lui Maharishi, după fiecare ofrandă rostindu-se cuvintele „Mă închin în fața lui Shri Guru Dev”. La sfârșitul ceremoniei, învățătorul se pleacă și el în fața portretului lui Shri Guru Dev și îl îndeamnă și pe cel adus la inițiere să facă la fel; numai după aceea acesta este considerat inițiat. (Plecăciunea nu este obligatorie pentru inițiat, însă ofrandele sunt.)
Agnosticul modern este astfel introdus, de obicei fără a-și da bine seama de acest lucru, pe tărâmul practicilor religioase hinduse; el a fost determinat destul de ușor să facă un gest căruia strămoșii săi creștini i-ar fi preferat tortura și moartea în chinuri: a adus jertfe idolilor păgâni. În plan spiritual, explicația succesului spectaculos al meditației transcendentale constă în comiterea acestui păcat, mai curând decât în practicarea tehnicii psihice în sine.
Odată inițiat, practicantul de meditație transcendentală meditează de două ori pe zi, timp de câte douăzeci de minute (exact timpul recomandat și de autorul cărții Yoga creștină), lăsându-și gândurile să rătăcească în voie și repetând mantra cât de des dorește; de obicei, învățătorul controlează experiențele pe care le are initiatul. Curând, uneori chiar de la prima încercare, acesta capătă o nouă stare de conștiență, care nu este nici somn, nici veghe: este starea de „meditație transcendentală”. „Meditația transcendentală produce o stare de conștiență diferită de oricare alta cunoscută până atunci, și care se poate compara doar cu starea la care se ajunge prin meditația Zen după ani de practică intensă” (p. 115). „Spre deosebire de Yoga și de alte tipuri de disciplină religioasă orientală, care cer eforturi de ani întregi pentru a fi stăpânite, MT oferă aceleași rezultate, însă maeștrii săi afirmă că acestea pot fi obținute în numai câteva minute” (pp. 110-111). Din experiența personală, anumite persoane au descris o „stare de împlinire”, asemănătoare celei produse de consumul de droguri (p. 85); Maharishi o descrie însă în termeni hinduși tradiționali: „Această stare este mai presus de tot ceea ce poate fi văzut, auzit, atins, mirosit, sau gustat – este dincolo de orice gând sau senzație. Starea aceasta, a unei conștiințe absolute și pure a existenței, reprezintă suprema formă a vieții” (p. 23). „Atunci când individul devine capabil să conștientizeze permanent această stare, spunem că a atins nivelul conștiinței cosmice, care constituie scopul oricărui practicant al meditației” (p. 25). În etapele avansate ale MT, cursanții învață să execute poziții care însă nu sunt neapărat necesare pentru practicarea tehnicii de bază, cum nu se cer nici un fel de pregătiri prin asceză. Odată atinsă „starea de existență transcendentă”, nu se mai cer decât cele douăzeci de minute de meditație, de două ori pe zi, căci această formă de meditație nu presupune o viață dusă în recluziune, ca în India, ci este mai curând o disciplină destinată celor ce duc o viață activă, fără a se retrage din societate. Schimbarea adusă de Maharishi constă, așadar, în a fi făcut această stare accesibilă tuturor, și nu doar câtorva aleși.
Se cunosc numeroase mărturii ale practicanților de meditație transcendentală care pretind că aceasta poate fi de ajutor practic în orice problemă. Aflăm despre persoane care au reușit să renunțe la droguri, despre familii destrămate aduse din nou împreună, despre oameni care deveneau mai sănătoși și fericiți; instructorii de meditație transcendentală sunt mereu zâmbitori, afișând o bucurie debordantă. În general, se crede că MT nu înlocuiește alte religii, ci dimpotrivă că le întărește: „creștinii”, fie ei protestanți sau catolici, găsesc și ei că această practică le îmbogățește și adâncește propria credință (p. 105).
Succesul rapid și spectaculos al MT, deși simptomatic pentru scăderea influenței creștinismului asupra lumii de astăzi, a fost în același timp și cauza propriului declin al mișcării. Mai mult decât oricare alta dintre mișcările de „spiritualitate orientală”, MT a avut caracterul unei „mode”, iar scopul proclamat de Maharishi — acela de a „iniția” întreaga omenire — este în mod evident sortit eșecului. După anul de vârf 1975, numărul înscrierilor la cursurile de meditație transcendentală a fost mereu în scădere, încât în anul 1977 organizația a anunțat deschiderea unei noi serii de cursuri pentru „avansați”, cu intenția vădită de a recâștiga interesul și entuziasmul publicului. Respectivele cursuri erau menite să-i ajute pe „inițiați” să dobândească siddhis sau „puterile supranaturale” ale hinduismului: cum să treacă prin zid, cum să devină invizibili, cum să leviteze, să zboare, și așa mai departe. Noul program a fost întâmpinat, în general, cu rezervă, în ciuda faptului că pe coperta broșurii sale publicitare apărea fotografia unui practicant aflat în „levitație” (vezi revista Time din 8 august 1977, p. 75). Dar, indiferent dacă aceste cursuri (al căror cost se ridică până la 3000 de dolari) vor produce sau nu rezultatele pretinse — care nu sunt diferite de cele ale „fachirilor” indieni (vezi Capitolul III al acestei cărți) — MT s-a dovedit a fi o fază trecătoare a interesului pentru ocultism, caracteristic celei de a doua părți a secolului al XX-Iea. S-au dat deja publicității multe cazuri de instructori și discipoli MT, loviți de maladiile obișnuite în rândul celor care se ocupă cu practici oculte: boli mintale și nervoase, sinucideri, tentative de crimă, posedări de natură demonică.
În anul 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a declarat că MT are într-adevăr caracter religios, și ca atare a interzis predarea ei în școli. Această decizie va limita fără îndoială și mai mult influența MT, care însă va continua probabil să existe, între numeroasele forme de meditație pe care mulți le cred a fi compatibile cu creștinismul – încă un trist semn al vremurilor.
Serafim Rose; Ortodoxia și religia viitorului