sâm. mai 8th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Meșteșugul pastoral al părintelui Paisie Aghioritul

Pe omul hulitor să îl întâmpinăm cu discernământ și răbdare. Nu e nevoie de o reacție bruscă și brutală, cu toate că un creștin conștient, atunci când aude pe cineva hulind, se tulbură și se mânie. Părintele a avut o asemenea experiență amară, pe care deseori o povestea vizitatorilor care veneau la chilia lui.

Pe când se afla în armată și lucra ca telegrafist, avea un coleg care era doctor. Omul acesta era necredincios și hulitor și încerca să-l influențeze și pe părinte prin diferitele teorii pe care le formula. Avea un caracter dificil, printre altele era și foarte mândru. Însă o întâmplare care li s-a petrecut odată a fost revelatoare pentru părinte. Se aflau amândoi într-o misiune și încărcaseră pe catâr telegraful cu toate aparatele lui. Pe o pantă catârul a alunecat și se afla în mare primejdie să cadă. Părintele ținea catârul de coadă, iar doctorul de căpăstru. La un moment dat povara a alunecat spre gâtul animalului și a început să-l sugrume. Părintele a primit o lovitură puternică de copită în piept și a fost aruncat la pământ. Peste puțin s-a ridicat și singurul lucru de care-și amintea era faptul că a strigat: „Maica Domnului!” Doctorul s-a mirat că părintele s-a ridicat și mergea ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Și-au continuat drumul. Puțin mai jos doctorul a călcat strâmb pe o piatră, a căzut și n-a mai putut merge. A fost cuprins de frică și a început să strige: „Maica Domnului, Iisuse Hristoase!” Se gândea că va rămâne acolo și-l vor prinde dușmanii. Însă părintele l-a liniștit și l-a încredințat că n-o să-l părăsească. Cu ajutorul lui, doctorul s-a ridicat și a început să înainteze șchiopătând. Îl durea, dar părintele îl ținea de subsuoară și-i dădea curaj. Această atitudine a părintelui l-a impresionat pe doctor, care a început să-și dea seama de greșeala lui și încet-încet a încetat să mai hulească.

Părintele Paisie pe hulitori îi primea cu răbdare și rugăciune tainică. Știa că în ceasul când oamenii  hulesc sunt nervoși și ieșiți din minți și e zadarnic ca cineva să încerce să-i împiedice. Mai mult, situația se va înrăutăți. Părintele credea că pe oamenii hulitori și în general pe păcătoși, trebuie să-i înfruntăm cu puterea virtuților noastre.

O părere diferită avea despre cei care formulau în public teorii blasfemiatoare, influențându-i pe oameni. Spunea că Biserica trebuie să ia poziție și să reacționeze cu putere, folosind chiar și afurisirea.
Clericii nu trebuie să se teamă. Din contră, trebuie să vorbească și să-i lumineze pe oameni.

Părintele îi primea pe păcătoși cu rugăciune și discernământ, pentru a nu cădea în deznădăjduire. Știa că severitatea nu dă mereu rezultate pozitive.

Odată, a venit la chilia lui un tânăr care ajunsese în pragul deznădejdii. Prin harisma sa, părintele a văzut ce-l măcina și cu multă iubire l-a primit în arhondaricul său.

— Părinte, sunt păcătos. Am făcut păcate trupești. Nu-mi pot birui patima.

— Te-ai spovedit vreodată? l-a întrebat părintele.

— Am discutat asta cu doi duhovnici, care mi-au vorbit foarte sever pentru a mă ajuta, după cum credeau, să înțeleg că păcatul meu este grav.

Tânărul era deznădăjduit. Deși conștientiza păcatul lui, nu izbutise să scape de el și de aceea i-a  mărturisit părintelui hotărârea pe care o luase:

— Părinte, de vreme ce nu pot să opresc păcatul meu și să mă îndreptez, voi tăia orice legătură cu Dumnezeu, Nu sunt făcut pentru lucruri religioase.

Părintele l-a ascultat cu atenție și s-a îngrijorat. Vedea că tânărul avea o oarecare sensibilitate și ar fi putut reuși unele lucruri, dacă ar fi fost îndemnat de cineva cu discernământ. Îl compătimea și de aceea i-a spus:

— Uite, fiule binecuvântat. Să începi lupta ta duhovnicească de la cele ușoare. De la cele pe care le poți face și nu de la cele pe care nu le poți face. Să te întreb câte ceva.

— Poți merge la biserică în fiecare duminică?

— Pot, părinte.

— Poți să postești în fiecare miercuri și vineri?

— Pot, părinte.

— Poți să dai milostenie câțiva bănuți și să-i vizitezi pe bolnavi?

— Pot.

— Te poți ruga în fiecare seară, chiar dacă păcătuiești și să-I ceri lui Dumnezeu să-ți mântuiască sufletul?

— Pot și asta, părinte.

— Ei, în felul acesta poate și Dumnezeu să te ajute și să-ți dea putere să faci și altele, pe care acum le vezi imposibile.

— Părinte, mi-ai dat bucurie și mi-ai alungat deznădejdea din suflet. Să te rogi pentru mine.

— Totul va merge bine, fiule. Maica Domnului să fie cu tine.

Tânărul a plecat de la chilia părintelui satisfăcut. Era hotărât să înceapă lupta lui duhovnicească de la cele ușoare. Peste câteva luni a trecut și la cele grele, având mare sporire.

Părintele Paisie credea că omul cu bună intenție primește ușor iubirea pe care i-o arată celălalt și se lasă convins de cele spuse de acela. El însuși se purta Ia început față de toți cu simplitate. Voia ca între ei să se dezvolte o atmosferă de iubire și încredere. Îi considera pe toți rudele sale duhovnicești și se străduia să-i ajute.

Discutând odată cu niște maici de la sihăstria din Souroti, a descris modul pe care-l folosea pentru a îndemna pe cineva la viață duhovnicească:

— Fac o atmosferă însorită, încât să iasă toti șerpii, scorpionii și gândacii din sufletul lui, iar apoi îl ajut să-i ucidă. Vreau să spun că prin iubirea mea îl ajut să-și războiască patimile. Însă când văd că nu prețuiește strădania mea și vrea să exploateze simplitatea și dragostea mea, încep să mă depărtez, căci n-aș putea să-i mai fiu cu nimic de folos.

Părintele era tatăl blând care, atunci când vedea Pe cineva cu bună intenție îl ajuta, dedicându-i mult timp și multă rugăciune.

Dionisie Tatsis; Povestiri despre părintele Paisie