Dum. feb. 28th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Mii de iaduri luate împreună nu sunt egale cu pierderea slavei dumnezeiești

Sfântul ioan Gură de Aur despre chinurile iadului

Plăcerea păcatului este ca o umbră și ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârșit. Puțină este dulceața pe care i-o dăruiește omului, dar veșnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în fața întregii vieți, la fel sunt și desfătările pământești în fața chinurilor iadului. Și adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viața?

Să ne ferim, dragii mei, de viclenia diavolului, care ne înșeală cu lucruri mici și ne face să săvârșim păcate mari. Altfel vom fi osândiți împreună cu el în iadul cel veșnic, vom auzi și noi la Judecată cuvintele: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei  25, 41).

Unii, însă, spun: „Dumnezeu este iubitor de oameni, nu va face asta”. Și îi întrebăm: „Prin urmare acestea s-au scris în zadar?”. „Nu”, răspund ei, „ci pentru ca să ne înspăimântăm și să fim buni”. „Adică dacă nu devenim buni, dacă rămânem răi până la sfârșit, nu ne va trimite în iad? Și nu-i va răsplăti pe oamenii virtuoși?”. „Da, îi va răsplăti. Dumnezeu ne răsplătește chiar mai mult decât o merităm.” „Bine, dar cum cele referitoare la răsplată sunt adevărate și se vor realiza negreșit iar cele privitoare la iad nu?” 

Cât de uneltitor este diavolul! Cât de lipsit de iubire de oameni este! Acesta ne bagă în minte astfel de cugete, care ne conduc la nesârguință și trândăvie. Știe,   vicleanul, că frica de iad este ca un căpăstru care ne strânge sufletul și-l înfrânează de la rele. Se străduiește deci în toate felurile să ni-l scoată, ca să ne arunce lesne de râpă.

Orice cuvinte pe care le luăm din Scriptură despre iad, unii spun că sunt doar amenințări și că nu se vor înfăptui. Bine, să acceptăm – chiar dacă asta dovedește necuviință – că așa ar fi cu privire la cele viitoare. Însă pentru cele ce s-au întâmplat, pentru cele ce s-au făptuit deja, ce ne vor spune?

Îi întrebăm: Ați auzit de marea nenorocire, de acea distrugere a lumii care s-a petrecut pe vremea lui Noe? Nu cumva și aceea a fost spusă doar ca o amenințare? Nu s-a întâmplat, nu s-a făptuit? N-o mărturisesc chiar și munții Armeniei, unde s-a oprit corabia pentru a aduce aminte de întâmplare? Și atunci mulți ziceau că nu se va întâmpla nimic rău. O sută de ani a construit corabia dreptul Noe, o sută de ani a strigat, dar nimeni nu l-a crezut. Și pe când nu credeau în cuvintele amenințătoare, i-a aflat pedeapsa adevărată. Așadar Cel Care i-a pedepsit atât de aspru, nu ne va pedepsi mult mai aspru pe noi? Căci fărădelegile timpurilor noastre nu sunt deloc mai mici ca cele din vremea aceea. Nu există păcat care să nu se săvârșească astăzi.

Spuneți și voi, cei care ați mers vreodată în Palestina, spuneți, ca să audă și cei care n-au fost acolo: În apropierea fluviului Iordan există o regiune foarte roditoare. Sau, mai bine-zis, exista. Acum nu mai este. Odată acolo era un adevărat rai, așa cum ne spune Evanghelia. Astăzi a ajuns cea mai neroditoare dintre toate pustiile. Vezi acolo copaci și vezi în ei fructe. Însă fructele sunt acolo pentru a aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Vezi rodii. Ramurile par înfloritoare, rodiile par frumoase și sunt dorite de trecătorul nebănuitor. Însă îndată ce ia o rodie și-o sparge, doar praf și cenușă rămân în mâinile lui. Găsești așadar acolo pomi și fructe, dar în realitate nu sunt pomi și fructe. Găsești aer și apă, dar n-au nici o legătură cu aerul și apa pe care le știm. Toate sunt neroditoare, toate sunt seci, toate vorbesc despre urgia care a izbucnit odată și înfățișează urgia viitoare. Nu cumva și cele pe care vi le-am spus sunt simple amenințări? Nu, nu sunt vorbe goale, sunt adevăruri.

Dar, îmi veți zice, toate acestea despre care ne povestești, despre Sodoma și Gomora și despre  nimicirea lor, sunt grele. Dar și ceea ce spuneți voi, că nu există iad, că Dumnezeu pur și simplu ne amenință, nu sunt grele? Dacă voi ați fi crezut în cuvintele lui Hristos n-ar mai fi fost necesar ca eu să aduc dovezi despre existența iadului.

În Sodoma exista atunci un păcat trupesc înfricoșător. Doar unul. Și pentru acesta au fost pedepsiți. În țara noastră astăzi se săvârșesc nenumărate păcate, și ca acela al sodomiților și chiar mai rele decât acela. Vă întreb deci: Dumnezeu, Care a lăsat atunci mânia Lui să izbucnească și n-a ținut seamă nici de implorările lui Avraam, nici de jertfirea de sine a lui Lot, care chiar și pe fiicele sale era gata să le ofere sodomiților desfrânați ca să salveze cinstea trimișilor Lui, cum va îndura acum atâtea păcate ale noastre? Glume, îndelungă vorbire, rătăcire și amăgire a diavolului sunt toate cuvinte despre inexistența iadului.

Vrei să-ți aduc și alt exemplu? Amintește-ți cum l-a pedepsit Dumnezeu pe Faraon al Egiptului, care i-a fugărit cu armata lui pe israeliți, înecându-l în Marea Roșie și pe el și oastea lui, și toate carele lor. Poate îmi vei spune că acela fusese foarte necuviincios. Și întradevăr așa a fost. Dar îți voi arăta cum au fost pedepsiți alții, care credeau și se aflau aproape de Dumnezeu.

Auzi ce spune Pavel: „Să nu ne desfrânăm, cum s-au desfrânat unii israeliți și într-o singură zi au căzut douăzeci și trei de mii; nici să-L ispitim pe Domnul, așa cum L-au ispitit unii din ei și au pierit de șerpi; nici să cârtiți, așa cum au cârtit unii din ei, și au fost nimiciți de către pierzătorul” (I Corinteni 10, 8-10). Așadar dacă desfrânarea și cârtirea au o asemenea urmare nimicitoare, ce urmare vor avea păcatele noastre?

Și să nu te amăgești, văzând că acum Dumnezeu nu pedepsește imediat. Aceia au fost pedepsiți atunci în același ceas pentru că nu știau nimic despre iad. Tu însă vei plăti acolo păcatele pe care le faci aici. Apoi gândește-te și la următorul lucru: Dacă pe israeliți, care se aflau într-o stare duhovnicească de prunc, i-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru, cum se va milostivi de noi? Așa ceva ar fi lipsit de judecată. Noi, chiar și pentru aceleași păcate ca ale lor, avem o vină mai mare. De ce? Fiindcă ne-am învrednicit să primim har mai mare, harul lui Hristos, harul Sfântului Duh. Așadar de vreme ce suntem cuprinși nu numai de aceleași păcate ca ale lor, ci de unele și mai mari și mai grave, cum vom rămâne nepedepsiți?

Voi spune și altceva, și să nu creadă cineva că-i laud sau că-i iert pe israeliți. Departe de mine acest gând! Când Dumnezeu pedepsește, cel ce are o părere diferită cugetă ca diavolul. Nu, nu-i laud, nici nu-i iert. Dar vreau să arăt răutatea noastră. Aceia deci, au căzut În desfrâu, dar abia ce ieșiseră din Egiptul cel păcătos. Nici nu auziseră bine ce lucru rău este desfrâul. Nouă însă ne-au fost predate învățăturile mântuitoare ale Evangheliei. Prin urmare merităm chinuri mai mari pentru decăderile noastre.

Vrei să auzi și alte necazuri care i-au aflat pe israeliți – foamete, boli, războaie, luări în robie – in anii babilonienilor, asirienilor, macedonilor, ai lui Adrian, ai lui Vespasian? Aș vrea să le povestesc, dar să nu mă întind prea mult. Mă limitez la a povesti ceva cutremurător din Scriptură.

Odată era mare foamete în Samaria. Într-o zi împăratul umbla pe zidurile cetății, Atunci s-a apropiat de el o femeie și, arătând spre o alta, a spus: „Această femeie mi-a zis: – Dă-l pe fiul tău, și-l vom mânca astăzi, iar pe fiul tău îl vom mânca mâine. Așa că l-am fript pe fiul meu și l-am mâncat. Iar a doua zi i-am spus: – Dă-l pe fiul tău, ca să-l mâncăm!… Dar ea și-a ascuns fiul” (IV Regi 6, 28-29). Ce nenorocire! Atât de mare era foametea, încât mamele ajunseseră să-și mănânce proprii copii! Și în altă parte proorocul Ieremia scrie: „Femei cu inimi calde și duioase, cu propriile mâini și-au fiert copiii; din ei mâncare și-au făcut…” (Plângerile lui Ieremia 4, 10). O asemenea grea pedeapsă a căzut pe capul iudeilor. Peste noi, așadar, nu va cădea pedeapsă și mai mare?

Vrei să auzi și alte nenorociri ale iudeilor? Citește mai bine cărțile scrise de istoricul Iosip, și vei afla toată tragedia nimicirii Ierusalimului (anii 70 d.H.). A fost și atunci o foamete cumplită, încât au fost nevoiți să-și mănânce și curelele, și veșmintele, și alte lucruri mai scârboase. „Nevoia făcea ca toate să fie mâncate”, notează undeva Iosip, Dar nu s-au oprit aici. Au ajuns iarăși să-și mănânce proprii lor copii!

Poate că așa te voi convinge că există iad. Gândește-te: Dacă aceia au fost supuși atâtor chinuri, noi cum vom scăpa de chinurile iadului? N-ar fi ceva nelalocul lui, de vreme ce noi facem atâtea păcate grele? Lucrul e simplu: nu suntem pedepsiți acum pentru că ne așteaptă iadul veșnic.

Păcatul și iadul au o legătură strânsă între ele. Cei nedrepți și păcătoși sunt chinuiți și aici, înainte de a fi chinuiți în iadul veșnic.

Vezi un om care se desfată cu mese bogate, poartă haine scumpe, umblă pe cal însoțit de slujitori, se fălește în piață. Nu te opri la cele care par. Dacă ai putea privi în inima lui, ai observa acolo multă tulburare provenită din păcate, din grele sentimente de vinovăție, din frică mare. Ai vedea cum conștiința lui stă pe un scaun de judecată, și cugetele stau alături ca niște călăi, strigând puternic și biciuindu-i mintea și rănindu-l fără milă pentru păcatele săvârșite. Și toate acestea nu le vede nimeni în afară de Dumnezeu.

Dacă cineva cade, de exemplu, în păcatul adulterului, oricât de bogat ar fi, chiar dacă n-ar fi nimeni care să-l învinovățească, nu poate scăpa de părerile de rău. Plăcerea lui a fost trecătoare, dar durerea sa va fi veșnică. De pretutindeni îl înconjoară temeri și bănuieli. Îi e frică de ulițele strâmte, este bănuitor cu slujitorii lui, tremură chiar și de umbra sa, se cutremură de tulburare ca nu cumva păcatul lui să se facă cunoscut soției înșelate. Oriunde s-ar duce, poartă cu el, ca pe un osânditor necruțător, conștiința. Se îneacă în cugetele de vinovăție, nu mai poate respira. În pat și la masă, la piață și acasă, zi și noapte, chiar și în visele lui, păcatul pe care l-a făcut stă în fața ochilor lui. Trăiește viața lui Cain, suspinând și tremurând, la fel ca acela. Poartă în el un foc, fără ca cineva să știe asta.

Așa sunt chinuiți și hoții, și jefuitorii, și criminalii, și bețivii și alții, în general, cei care trăiesc în păcat. Căci este cu neputință ca tribunalul conștiinței să fie desființat.

Nu trăim în virtute? Vom suferi. Trăim în răutate? Imediat ce încetează plăcerea păcătoasă, începe durerea sufletească.

Dar chiar dacă n-ar exista iadul, mică durere este ca cineva să piardă raiul? Mică pedeapsă este să nu moștenească împărăția veșnică a lui Dumnezeu, să fie lipsit de acea slavă negrăită, să rămână afară de la acea sărbătoare cerească, să piardă acele bunătăți nespuse?

Știu că mulți se gândesc la iad cu spaimă și groază. Eu însă consider că lipsirea de la slava raiului este mult mai amară decât iadul. N-are importanță că starea de acolo nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu cunoaștem, de altfel, ce fericire dăruiesc acele bunătăți, încât să înțelegem și ce tristețe provoacă lipsa lor. Apostolul Pavel, însă, care s-a învrednicit să cunoască toate acestea, ne încredințează că cea mai mare nenorocire pentru un om este căderea lui din slava lui Hristos. O vom pricepe și noi, dar numai dacă o vom încerca în faptă. Să nu pățim însă niciodată asemenea  necaz, Doamne! Să nu gustăm nicicând înfricoșătorul iad!

Deși nu este ușor să descrie cineva mărimea acestui rău, mă voi strădui, atâta cât îmi este cu putință, să vi-l prezint printr-un exemplu.

Să ne închipuim că există un copil minunat, care are toate virtuțile și toate bunătățile lumii. Atât de mare este bucuria și bunătatea lui încât, celui care se apropie de el, îi provoacă iubire infinită, blândețe și admirație. Ia gândiți-vă acum, ce n-ar da tatăl copilului acestuia ca să nu-l piardă? Câte necazuri mari sau mici ar fi gata să rabde ca să-l păstreze lângă el? Ceva asemănător să simțim și noi pentru slava cerească. Iubirea și dorul părintelui pentru copilul său, oricât de bun ar fi el, nu se compară cu dorul de rai, dorul de a pleca din lumea aceasta și de a trăi viața veșnică împreună cu Hristos.

Gheena este nesuferită. Iadul este înfricoșător. Și totuși, mii de iaduri luate împreună nu sunt egale cu pierderea acelei slave dumnezeiești, cu despărțirea de Hristos, cu auzirea cumplitului Său cuvânt: „Nu vă cunosc” (Matei 25, 12). Mai bine ar fi să cadă peste noi nenumărate trăsnete, decât să vedem fața Celui preasfânt alungându-ne și ochii Lui liniștiți privindu-ne.

Nu vezi ce se întâmplă în societatea noastră? Unii s-au înecat în suferințe pe când alții trăiesc în belșug. Unii ucigași sunt osândiți, iar alții scapă de pedeapsă. Unii răufăcători sunt întemnițați, iar alții rămân liberi. Câți tâlhari, câți hoți, câți înșelători nu umblă printre noi nepedepsiți? Așadar când vezi oameni care au făcut păcate asemănătoare sau poate și mai mari, rămânând nepedepsiți, vrând-nevrând ești nevoit să admiți că există iad, pentru că firește, Dumnezeu nu este nedrept și nu face deosebiri. Ar fi nedrept dacă i-ar lăsa pe atâția păcătoși nepedepsiți și pe atâția virtuoși în suferință, dacă n-ar fi pregătit și pentru unii și pentru alții o altă stare, viitoare.

Chiar și filozofii idolatri, scriitori sau poeți, dar în general și toți oamenii care au trăit înainte de Hristos, și-au pus problerne în legătură cu răsplata viitoare și au vorbit despre pedepsele care vor fi date în iad. N-au putut, desigur, să descrie cu precizie câte se întâmplă în viața de după moarte, căci nu aveau decât idei confuze și „frânturi” ale dogmelor noastre adevărate. Cu toate acestea însă alcătuiseră o oarecare imagine a judecății și a osândirii păcătoșilor. Astfel, vorbesc despre râuri de foc, despre tartar, care se află la o depărtare egală cu cea a pământului de cer, și despre alte feluri de iaduri.

Unii spun: „De ce Dumnezeu nu-i pedepsește aici pe păcătoși?” Le răspundem: Ca să arate îndelunga Lui răbdare. Ca să dăruiască mântuire prin pocăință. Fiindcă, dacă pedepsea și omora îndată ce se săvârșea păcatul, cum s-ar fi mântuit Pavel și Petru, apostolii și iluminatorii lumii? Cum s-ar fi izbăvit împăratul David? Dar galatenii? Dar atâția alții?

Așadar, de aceea nici aici nu-i pedepsește pe toți, nici acolo. Pe unul îl pedepsește aici, încât prin această pedeapsă să-i trezească pe cei nesimțitori, iar pe altul acolo, încât prin nepedepsire să ne facă să așteptăm veșnica Sa împărăție.

Astfel, vezi cum mulți sunt pedepsiți în viața aceasta, la fel ca cei care au fost zdrobiți în turnul lui Siloam, la fel ca galileenii pe care i-a înjunghiat Pilat în vreme ce aduceau jertfă la templu, ca și corintenii care au murit pentru că împărtășeau cu nevrednicie, la fel ca Faraon care a fost înecat cu armatele lui în Marea Roșie, la fel ca atâția alții și atunci, și acum, și pururea.

Alții iarăși, care au făptuit multe păcate, au plecat din viața aceasta fără să fie pedepsiți, precum bogatul din parabola evanghelică.

Toate acestea, desigur, sunt lucrări ale înțelepciunii lui Dumnezeu, care dorește ca pe de o parte să-i trezească la credință pe cei care nu cred în cele viitoare iar pe de altă parte să-i facă pe credincioși mai binevoitori în lupta pentru dobândirea virtuții. Căci „Dumnezeu este judecător drept și tare” , totodată însă este și „îndelung-răbdător și se mânie în fiecare zi” (Psalmi 7, 11). Dacă, iarăși, vom nesocoti îndelungarăbdare a Lui, va veni vremea când își va arăta dreapta judecată.

Să nu ne aruncăm, așadar, în trândăvie și în desfătări păcătoase, și astfel pentru o clipă — căci toată viața noastră pământească nu-i decât o clipă — să ajungem în iadul veșnic. Dimpotrivă, să ne ostenim și să ne nevoim o clipă, ca să câștigăm cununa slavei veșnice. Nu vedeți ce se întâmplă și în această viață a noastră? Cei mai mulți oameni așa gândesc. Preferă efortul mic pentru o desfătare mare, deși lucrurile vin uneori de-andoaselea.

Spuneți-mi, deci, ce răspuns vom da, când în cele lumești ne ostenim pentru o desfătare trecătoare sau poate pentru nici una de vreme ce viitorul este nesigur pe când în cele duhovnicești arătăm nesârguință și lene? Nu există îndoială că suntem fără de răspuns și vom ajunge în iadul cel fără de fund. De aceea vă rog pe toți, ridicați-vă, chiar și într-un târziu, din această amorțeală! În ceasul judecății nimeni nu va putea să ne izbăvească, nici părinte, nici frate, nici prieten. Dacă lucrările noastre sunt vicioase, vom fi osândiți și vom pieri negreșit.

Cât de mult s-a jelit acel bogat! Cât l-a rugat pe patriarhul Avraam să i-l trimită pe Lazăr ca să-i răcorească limba! Auzi însă ce i-a spus Avraam: „Între noi și voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată” (Luca 16, 26). Cât le-au rugat și acele fecioare pe tovarășele lor să le dea untdelemn! Dar auzi ce răspuns au primit: „Nu (vă dăm), ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă și nici vouă” (Matei 25, 9). Și astfel n-au putut să intre Ia praznicul nunții.

Să ne gândim, așadar, la acestea și să arătăm râvnă în viața duhovnicească. Pentru că toate eforturile și toate pătimirile de pe pământ nu egalează bunătățile cerului. Dar și chinurile trecătoare, oricât de înfricoșătoare ar fi — fie cu foc, sau cu vergele ori cu fiare sălbatice sau cu orice altceva — sunt ca niște umbre în fața chinurilor viitoare, De primele scăpăm ușor, căci trupul nu poate rezista vreme multă unor suferințe foarte mari. De ultimele, însă, nu putem scăpa, căci nu sunt doar foarte mari, ci și veșnice. În iad „viermele lor nu moare și focul nu se stinge” (Marcu 9, 44). Și auzind despre foc, să nu crezi că e vorba de un foc asemănător celui material. Căci focul material îl arde și-l nimicește pe om, care, după aceea, murind, încetează să mai simtă arsurile. Focul iadului, însă, pe cei care-i cuprinde, îi va arde neîncetat, veșnic. De aceea se și numește „focul cel nestins” (Marcu 9, 43).

În viața viitoare și păcătoșii vor fi nestricăcioși, însă nu pentru a fi slăviți împreună cu Hristos, ci spre a fi chinuiți pururea împreună cu diavolul. Cuvântul nu are puterea de a arăta cât de înfricoșătoare este această stare, cu toate acestea însă putem culege o mică idee din câteva exemple.

Dacă vreodată ai intrat într-o baie și ți s-a întâmplat să te dogoare mai mult decât trebuie, gândește-te cum va fi focul iadului. Și dacă vreodată te-ai îmbolnăvit și ai avut febră foarte mare, închipuie-ți cum va fi flacăra care nu se stinge niciodată. Băile fierbinți te chinuiesc? Febra mare te face să suferi? Ce vei face când te vei afla în râul de foc, râul care va curge în ziua înfricoșătoarei judecăți a lui Hristos?

Auzi cum vorbesc proorocii despre ziua judecății: „Ziua Domnului vine fără putință de scăpare, zi de mânie și de urgie” (Isaia 13, 9). Niciunde nu vei vedea atunci fața liniștită și blândă a Iui Iisus. Nu va fi nirneni care să te ajute. Dar, așa cum cei care sunt osândiți să muncească în mină sunt supuși poruncilor aspre și nu le mai văd pe nici una din rudele lor, ci doar pe acei oameni duri, Ia fel se va întâmpla atunci și cu noi sau poate că se va întâmpla ceva mult mai rău. Căci aici e posibil ca împăratul, dacă-l rugărn, să se îndure de osândit și să-l scape de pedeapsă, acolo însă nu există o asemenea posibilitate. Acolo nu există iertare. Fiecare osândit arde veacuri nesfârșite și are dureri a căror pătrunzime nu poate fi exprirnată în cuvinte, dureri care nu pot fi comparate cu cele trupești. În cele din urmă, aici omul suferă pentru puțin și după aceea moare, acolo însă arde fără să se strice și fără să se topească.

Ce vom face așadar, acolo? O spun și pentru mine. Poate că cineva va zice: „Dacă tu, care ne înveți, mergi în iad, eu nu trebuie să fac nici o strădanie pentru a scăpa de el. Ce-i mai firesc decât să ajung și eu în iad?” Nu cugetați, rogu-vă, astfel de mângâieri nefolositoare, care nu vă aduc nici o ușurare.

Spuneți-mi, diavolul n-a fost înger? Nu era mult mai înalt decât oamenii? Și totuși, a căzut. Așadar se poate mângâia cineva cu gândul că voi merge în iad împreună cu el? Nu, desigur!

Mare amăgire este ca cineva să se mângâie cu gândul că ceilalți vor merge în iad împreună cu el, spunând: „Mă duc și eu acolo, ca toți ceilalți”. Însă de ce să mă refer la iadul viitor? Gândiți-vă la cei care suferă aici de dureri puternice și se vaită de ne stârnesc mila. Dacă le veți arăta pe alții, care suferă mai mult ca ei, nu vor da nici o atenție. Durerea lor nesuferită nu-i lasă să cugete la cei care se găsesc într-o stare și mai rea și nu-și găsesc mângâiere în asta.

Așadar să nu ne facem nădejdi înșelătoare. Cineva se poate mângâia văzând nefericirea semenului său, atunci când suferința lui nu este foarte serioasă. Însă când îl află o nenorocire mare, când durerea sa este negrăită, când mintea lui este întristată și sufletul plin de tulburare, atunci nimic nu-l poate mângâia.

Groaza iadului nu poate fi descrisă. Acolo este întuneric adânc, scrâșnetul dinților, viermele neadormit, lanțuri încătușate, foc nestins, suferință, întristare și flăcări care provoacă durere crâncenă, după cum citim în parabola bogatului și a săracului Lazăr. Vom plânge, dar nimănui nu-i va fi milă de noi. Vom jeli, dar nimeni nu va căuta să ne împace. Vom suspina, dar nimeni nu ne va da atenție. Vom privi în jur cu neliniște, dar de nicăieri nu vom afla mângâiere. În ce stare mai mizerabilă și mai vrednică de milă ar putea să se afle sufletele noastre?

Dacă vizităm vreodată o temniță și-i vedem acolo pe osândiții palizi și neputincioși, închiși în celule întunecate sau încătușați în lanțuri de fier – cum se întâmplă cu cei mai periculoși criminali -, nu numai că ne emoționăm și simțim durere în suflete, dar facem totul pentru a nu încerca și noi o asemenea suferință și chin.

Ce vom face însă când vom fi conduși legați spre suferințele iadului? Legăturile acelea nu vor fi tăcute din fier, ci din foc, foc nestins. Iar tenmicerii nu vor fi oameni ca noi, care uneori se îmbunează și arată compătimire, ci îngeri severi și înfricoșători, pe care nimeni nu-i poate nici măcar privi, îngeri plini de urgie pentru nesocotirea pe care am arătat-o Domnului și sfintelor Lui porunci. Și nici un om bun nu vine acolo, cum se întâmplă aici, ca să ofere bani sau să aducă hrană sau să spună două vorbe de mângâiere celor osândiți. Acolo nu există mângâiere, nu există îndurare.  Chiar și sfinții – dreptul Noe, mult-încercatul Iov, proorocul Daniel și alții – dacă au rude printre cei din iad, nu vor putea să-i mângâie ori să-i ajute. Căci atunci nu va mai exista compătimirea firească, care caracterizează legăturile pământești dintre oameni. Se va întâmpla ca părinții virtuoși care se vor mântui să aibă copii păcătoși, care vor intra în iad, și invers. Răul, vedeți, nu se datorează naturii sau rudeniei, ci intenției fiecăruia. Așadar pentru ca cei virtuoși să se desfete neîmpiedicat cu bunătățile raiului și să nu fie tulburați de compătimirea față de cei din iad, Dumnezeu îi va lipsi de simțământul compătimirii. Astfel, se va pierde chiar și cel mai profund sentiment părintesc. Dacă chiar și în viața aceasta unii părinți, văzând cum copiii lor aleg calea păcatului și a crimei îi alungă și se îndepărtează de ei, cu mult mai mult se va întâmpla așa în viața de dincolo.

Arzi de flacăra poftei trupești? Bagă-te cu mintea în flacăra veșnică a iadului și focul trupului se va stinge imediat.

Vrei să spui ceva necuviincios? Adu-ți aminte de scrâșnirea dinților, și gura îți va rărnâne închisă,

Vrei să-ți însușești un lucru străin? Auzi-L în minte pe Judecătorul care spune: „Legați-l de picioare și de mâini, luați-l de aici și aruncați-l în întunericul cel mai din afară!” (Matei 22, 13) și ți se va potoli această dorință.

Ești sever și nemilostiv? Adu-ți aminte de acele fecioare ale căror candele s-au stins pentru că nu aveau untdelemn – untdelemnul simbolizează milostenia și îndurarea – și de aceea au rămas afară de la praznicul nunții, și astfel vei deveni iubitor de oameni.

Îți plac distracțiile, chefurile și bețiile? Adu-ți aminte de bogatul care l-a rugat din focul iadului pe patriarhul Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i răcorească limba uscată și a cărui cerere n-a fost primită, și te vei izbăvi degrabă de patima aceasta.

Dacă înfruntăm în felul acesta dorințele noastre păcătoase nu vom întârzia să scăpăm de răutate și să dobândim virtutea, să stingem din inimile noastră dragostea pentru cele de acum și să aprindem iubirea pentru cele viitoare.

Cele pe care vi le-am spus despre iad, nu le-am spus pentru a vă obosi și a vă înfricoșa sufletele, ci pentru a vi le odihni și cuminți.

Și eu aș vrea să nu existe iad. Eu mai mult decât toți. Deoarece, în vreme ce fiecăruia dintre voi îi e  teamă pentru sufletul lui, eu mă neliniștesc pentru voi toți, pentru atâtea suflete pe care mi le-a încredințat Dumnezeu. Astfel, este mai greu pentru mine să mă izbăvesc de iad.

Să credem așadar în iad, ca să nu-l cunoaștem. Cel ce nu crede nu se nevoiește duhovnicește; și cel ce nu se nevoiește, va ajunge negreșit în iad.

Dacă vă veți aduce aminte de cele pe care vi le-am spus despre iad, va fi ca și când ați folosi un leac amar, foarte amar dar și foarte lucrător, care vă va aduna sufletul, va izgoni dorințele viclene și vă va curăți de toată răutatea.

Să folosim, așadar, acest leac, aducerea aminte de iad, pentru curățirea inimii noastre, pentru mântuirea sufletului nostru, pentru desfătarea cu bunătățile „pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9). Să ne învrednicim cu toții a ne desfăta cu aceste bunătăți ale cerului, cu harul și iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine slavă, mărire și cinstire, acum și pururea și în vecii vecilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur; Problemele vieții