Povestirea ce urmează este mult folositoare; în ea se arată folosul pe care-l aduce milostenia către cei săraci. Sfântul Petru vameșul, deși era împietrit și nemilostiv, a ajuns rob al lui Hristos, și ne este nouă model de îndreptare a vieții.
În părțile Africii era un vameș, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu miluia pe săraci, nici nu se gândea la moarte, nici nu mergea la bisericile lui Dumnezeu și își astupa urechile sale de la cei care cereau milostenie. Iar Bunul iubitor de oameni Dumnezeu, Cel ce nu vrea moartea păcătosului, ci se îngrijește de mântuirea tuturor, iar cu judecățile care știe mântuiește pe fiecare, Acela a făcut și cu acest Petru după bunătatea Sa și l-a mântuit pe el într-un chip ca acesta:
Într-o vreme, săracii și scăpătații, șezând în ulițe, începură a lăuda casele milostivitorilor și a se ruga lui Dumnezeu pentru dânșii, iar pe cei nemilostivi îi ocărau. Deci a ajuns cuvântul și la acest Petru, căruia îi ziceau că este cu totul nemilostiv. Și se întrebau unul pe altul dacă a luat cineva cândva din casa lui Petru ceva milostenie, dar toți au zis că nimeni n-a luat ceva de la dânsul. S-a sculat apoi un sărac și a zis:
— Ce-mi veți da mie dacă eu voi merge acum și voi scoate de la dânsul milostenie?
Și făcură între dânșii rămășag. Deci, mergând, a stat săracul la poarta casei lui Petru. Și ieșind Petru din casă și ducând slugile un catâr încărcat de pâine la casa vameșului, săracul, cel ce făcuse rămășag cu tovarășii săi, i s-a închinat lui și a început a cere milostenie insistent, plângând. Iar el, neaflând piatră, a apucat o pâine și a aruncat în cel sărac, l-a lovit în obraz și s-a dus. Iar săracul, apucând pâinea, a mers la tovarășii săi, zicându-le că chiar din mâinile lui Petru a luat pâinea aceea, și a lăudat pe Dumnezeu că Petru vameșul este milostiv.
După două zile s-a îmbolnăvit vameșul și, fiind aproape să moară, s-a văzut pe sine, în vedenie, că era cercetat la oarecare judecată și, punându-se faptele lui în cumpănă, de o parte a cumpenelor stăteau niște arapi puturoși și mârșavi, iar de altă parte a cumpenelor stăteau niște bărbați foarte luminoși la chip. Deci, arapii, aducând toate faptele cele rele pe care le făcuse Petru vameșul din tinerețe în toată viața sa, le puneau în cumpănă. Iar bărbații cei purtători de lumină, nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, pe care să le pună de partea cumpenei lor, împotriva lucrurilor lui rele care erau aduse de diavoli. Ședeau întristați și, nepricepându-se, ziceau unul către altul:
— Noi nu avem nimic aici!
Atunci a răspuns unul dintre dânșii:
— Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pâine pe care a dat-o lui Hristos, mai înainte cu două zile, și aceea încă fără de voie.
Deci, puseră pâinea aceea de partea cumpenei și îndată a tras cumpăna mai mult decât cea dintâi. Atunci acei bărbați frumoși la chip ziseră către vameș:
— Mergi, sărace Petre, și mai adaugă la pâinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mârșavi și să te ducă în chinul cel veșnic!
Venindu-și apoi în sine, Petru cugeta la cele ce văzuse și a cunoscut că vedenia nu era nălucire, ci era adevărată, pentru că a văzut toate păcatele sale făcute din tinerețe, pe care acum le și uitase; pe toate acelea adunându-le, arapii le-au pus în cumpănă. Și zicea în sine Petru, minunându-se: „Dacă o pâine, pe care am aruncat-o în fața săracului, mi-a ajutat mie atât de mult, încât nu m-au luat pe mine diavolii, cu cât mai mult milostenia cea multă, făcută cu blândețe și cu osârdie, va ajuta acelora care, fără cruțare, își împart bogățiile lor la săraci?”. Și de atunci s-a făcut foarte milostiv, încât nici pe sine singur n-a vrut să se cruțe.
Mergând el odată la vamă, l-a întâmpinat un corăbier gol, care sărăcise din cauza scufundării corabiei. Acela, căzând la picioarele lui, cerea să-i dea o haină cu care să-și acopere goliciunea trupului. Iar Petru, dezbrăcând de pe sine haina cea de deasupra, bună și de mult preț, i-a dat-o lui. Iar corăbierul, rușinându-se a umbla într-o haină ca aceea așa de prețioasă, a dat-o la un neguțător să o vândă. Deci s-a întâmplat ca Petru, întorcându-se de la vama sa, să vadă haina aceea spânzurată în târg, la vânzare. De aceea s-a mâhnit foarte și, mergând în casa sa, n-a gustat hrană, ci a încuiat ușa cămării sale și, plângând și tânguindu-se, gândea întru sine zicând: „N-a primit Dumnezeu milostenia mea! N-am fost vrednic ca să aibă săracul pomenirea mea!”
Așa mâhnindu-se și suspinând, a adormit puțin și, iată, a văzut pe cineva frumos la chip și strălucind mai mult decât soarele, având pe capul său o cruce și fiind îmbrăcat în acea haină, pe care el o dăduse corăbierului celui sărac. Și l-a auzit pe El zicând către dânsul:
— Ce plângi, întristându-te, frate Petre?
— Cum să nu plâng, Stăpânul meu, că pe cele ce le dau săracilor din acelea pe care mi le-ai dat mie, ei iarăși le vând în târg?
— Oare cunoști haina pe care o port Eu?
— Da, Stăpâne, o cunosc, că era a mea, cea cu care am îmbrăcat pe cel gol.
— Nu te mâhni dar! Iată, de când ai dat-o săracului, Eu am luat-o și o port, precum Mă vezi, și laud schimbarea ta cea bună, că M-ai îmbrăcat pe Mine, Cel pierit de frig.
Apoi, deșteptându-se din somn, vameșul s-a mirat și a început a ferici pe cei săraci, zicând în sine: „Dacă săracii sunt Hristos, viu este Domnul că nu voi muri până ce nu voi fi și eu ca unul dintre ei!”. Deci îndată și-a împărțit toate averile sale la săraci și pe robii pe care îi avea i-a slobozit. Oprindu-și un rob, i-a zis lui:
— O taină am să-ți spun ție, pe care să o păzești și să o asculți, pentru că de nu mă vei asculta pe mine și de nu vei păzi așezământul meu, apoi să știi că la păgâni te voi vinde pe tine.
— Toate cele ce-mi vei porunci, stăpâne, dator sunt să le fac.
— Să mergem în Sfânta Cetate ca să ne închinăm Mormântului celui făcător de viață al lui Hristos și acolo să mă vinzi pe mine la cineva din creștini și prețul meu să-l dai săracilor și tu singur slobod vei fi.
Iar sluga aceea, mirându-se de o ciudată socoteală ca aceea a stăpânului său, n-a vrut să-l asculte și i-a zis:
— A merge cu tine în Sfânta Cetate sunt dator, ca o slugă a ta, iar a te vinde pe tine, stăpânul meu, să nu fie, că nu voi face aceasta nicidecum.
— De nu mă vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la păgâni, precum mai înainte ți-am zis ție.
Și au mers la Ierusalim. Apoi, închinându-se la Sfintele Locuri, a zis iar către slugă:
— Vinde-mă pe mine, că de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, în robie grea.
Deci sluga, văzând gândul cel neschimbat al stăpânului său, l-a ascultat. Și găsind pe un cunoscut al său, om temător de Dumnezeu, făuritor de argint cu meșteșugul, anume Zoil, i-a zis:
— Ascultă-mă, frate Zoile, cumpără de la mine un rob bun.
— Frate, să mă crezi că am sărăcit și nu am ce să dau pentru dânsul.
— Să iei împrumut de la cineva bani și să-l cumperi, că este foarte bun, și te va binecuvânta Dumnezeu pentru dânsul.
Apoi, crezând Zoil cuvintele lui, a luat de la un prieten treizeci de bani de aur și a cumpărat cu ei pe Petru de la sluga lui, neștiind taina aceasta, cum că Petru este stăpân al slugii sale.
Deci sluga aceea, luând prețul pentru stăpânul său, s-a dus la Constantinopol, nespunând la nimeni ceea ce făcuse, și prețul acela l-a împărțit la săraci. Iar Petru slujea la Zoil, lucrând acel lucru la care nu se obișnuise mai înainte; uneori slujea la bucătărie, alteori curăța gunoiul din casa lui Zoil, iar alteori în grădină, săpând pământul; și cu multe alte slujbe și pătimiri muncindu-și trupul, se smerea fără măsură. Iar Zoil, văzând că s-a binecuvântat casa lui pentru Petru, precum altădată casa lui Putifar pentru Iosif, și bogăția i se înmulțise, l-a iubit pe Petru și se rușina văzându-i smerenia cea nemăsurată. Odată i-a zis lui:
— Frate Petre, voiesc să te slobozesc de acum pe tine și de aici înainte ca pe un frate să te am!
Iar el n-a vrut să fie slobod, ci ca un rob voia să-i slujească lui. Și puteai de multe ori să-l vezi pe el batjocorit de celelalte slugi, iar uneori chiar bătut și în multe feluri mâhnit. El însă răbda toate acestea tăcând.
Într-o noapte, Petru a văzut în vis în chip de soare pe Acela Care i se arătase lui în Africa purtând haina lui. Acela ținea treizeci de monezi de aur în mâinile sale, și a zis către dânsul:
— Să nu te mâhnești, frate Petre, că Eu ți-am luat prețul; ci să rabzi până la vremea când vei fi cunoscut!
După câțiva ani, au mers din părțile Africii niște vânzători de argint ca să se închine la Sfintele Locuri. Și i-a chemat pe dânșii Zoil, stăpânul lui Petru, în casa sa la ospăț. Și când ospătau ei, au început a cunoaște pe Petru și unul altuia zicea:
— Cât de mult seamănă omul acesta cu Petru vameșul.
Iar Petru, înțelegându-i, își ascundea fața de dânșii, ca să nu fie cu totul cunoscut. Însă ei îl cunoscură bine pe el și începură a zice către cel ce-i chemase pe ei:
— Domnule Zoil, avem să-ți spunem un lucru: să știi că mare om ai în casa ta slujindu-ți ție, căci cu adevărat Petru este acesta, care cândva mare putere avea în Africa și pe cei mulți robi ai săi i-a făcut liberi. Sculându-ne, să-l luăm pe el, că s-a supărat și s-a mâhnit dregătorul nostru pentru dânsul.
Petru, stând afară, a auzit aceste cuvinte ale lor și, lăsând jos vasul pe care îl ducea, a alergat la poarta curții, vrând să fugă; dar portarul curții aceleia era mut și surd din naștere și numai prin semn deschidea și închidea poarta. Grăbindu-se să iasă, robul lui Dumnezeu, Petru, a zis mutului:
— Ție îți grăiesc, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide ușa degrabă.
Iar mutul a grăit:
— Da, stăpâne, voi deschide degrabă! și îndată i-a deschis lui și a ieșit.
Deci, venind mutul la stăpânul său, a grăit înaintea tuturor, și toți din casa lui s-au mirat că l-au văzut pe el grăind. Apoi, sculându-se, l-au căutat pe Petru, dar nu l-au găsit. Și le zicea mutul:
— Vedeți, doar n-a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este, că la venirea nopții mi-a zis mie așa: «Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ție îți zic, deschide-mi!». Și îndată am văzut din gura lui ieșind o văpaie care s-a atins de gura mea și am grăit.
Sculându-se, toți au alergat în urma lui, dar nu l-au ajuns, și pretutindeni căutându-l, nu l-au aflat. Atunci au făcut pentru dânsul plângere mare, că nu au știut că este unul ca acela rob al lui Dumnezeu. Și au proslăvit pe Dumnezeu, Cel ce are mulți plăcuți ascunși ai Săi. Iar el, fugind de mărire omenească, se ascundea prin locuri neștiute, până la mutarea sa către Dumnezeu.
din cartea: Fapte de milostenie