mar. apr. 20th, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

„Minunea” unui fachir și Rugăciunea lui Iisus

Autorul ( arhimandrit Nicolae Drobiazghin) acestei mărturii, unul dintre martirii regimuIui comunist din Rusia, a avut o strălucită carieră ca ofițer de marină, fiind în același timp profund implicat în practicile oculte și editor al jurnalului de ocultism, Rebus. Salvat de la moarte sigură, dintr-un accident naval, printr-o minune a Sfântului Serafim, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renunțat atât la cariera sa militară, cât și la legăturile cu ocultismul, și a intrat în monahism. Fiind hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India și Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, și ca stareț al câtorva mănăstiri.

După 1914, a viețuit la Marea Lavră a Peșterilor din Kiev, unde le dădea învățătură tinerilor care veneau să-l caute, cerându-i lămuriri despre influența practicilor oculte asupra evenimentelor din Rusia acelor timpuri. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui anume Tuholx, autor al unei cărți cu titlul Magia neagră, a fost asasinat în chilia sa de „persoane necunoscute”, dar în mod clar cu știrea bolșevicilor, fiind înjunghiat cu un pumnal al cărui mâner purta simboluri oculte.

Incidentul descris aici, și care dezvăluie natura unuia dintre „darurile” mediumistice obișnuite în religiile orientale, a avut loc cu puțin înainte de anul 1900 și a fost consemnat în scris în anul 1922 de către dr. A. Timofievici, ulterior stabilit la Mănăstirea Novo-Diveievo din New York. (Textul a apărut în limba rusă în publicația Orthodox Life, 1956, nr. l.)

Într-o minunată dimineață tropicală, vasul nostru străbătea apele Oceanului Indian, apropiindu-se de Insula Ceylon [Sri Lanka de astăzi]. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi însoțiți de familiile lor, care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiană, scrutau nerăbdători orizontul, căutând cu ochii insula fermecată care, pentru mai toți, întruchipa tot misterul și încântarea din basmele și povestirile de călătorie ale copilăriei.

Insula de-abia se zărea, când fiecare adiere de vânt venită dinspre ea începu să ne aducă mireasma îmbătătoare a arborilor. Un nor albastru păru apoi să se întindă la orizont, crescând pe măsură ce vasul se apropia. Se puteau vedea deja clădirile risipite pe țărm, înecate în verdeața palmierilor maiestuoși, și mulțimea pestriță a locuitorilor veniți să întâmpine vasul. Pasagerii, care se împrieteniseră repede în timpul călătoriei, râdeau și discutau cu însuflețire pe punte, admirând priveliștea minunată a insulei de poveste, care li se desfășura înaintea ochilor. Vaporul se legăna încet, pregătindu-se să acosteze, în portul orașului Colombo.

Vasul oprea aici ca să încarce cărbune, astfel că pasagerii aveau timp să coboare pe țărm. Ziua era însă atât de caldă, încât mulți se hotărâră să nu părăsească vasul până seara, când o răcoare plăcută lua locul caniculei. Un grup de opt persoane, între care și eu, era condus de colonelul Elliott, care mai fusese în Colombo și cunoștea bine orașul și împrejurimile. Colonelul ne făcu o propunere ispititoare: „Doamnelor și domnilor, ce-ați spune de o ieșire la câteva mile în afara orașului, ca să-l vedeți pe unul dintre fachirii din partea locului? Ar putea fi o experiență interesantă!” Cu toții am primit cu entuziasm propunerea colonelului.

Se lăsase seara când am lăsat în urmă străzile zgomotoase ale orașului, îndepărtându-ne de el pe drumul care străbătea jungla și era minunat luminat de scânteierile a milioane de licurici. În cele din urmă, drumul s-a lărgit brusc și în fața noastră s-a ivit un mic luminiș, înconjurat din toate părțile de junglă. În marginea lui, sub un copac, se afla un fel de colibă lângă care ardea un foc. Un bătrân slab, uscat, cu turban pe cap, ședea cu picioarele încrucișate și privea fix în flăcări. În ciuda sosirii noastre zgomotoase, rămase complet nemișcat, fără să ne dea nici cea mai mică atenție. Un tânăr apăru de undeva din întuneric, se îndreptă spre colonel și îl întrebă încet ceva. Apoi aduse câteva scaune, pe care grupul nostru s-a așezat în semicerc, nu prea departe de foc, din care se ridica un fum ușor și plăcut parfumat. Bătrânul ședea în aceeași poziție, părând să nu observe pe nimeni și nimic. Luna care răsărise alunga întrucâtva întunericul nopții, și în lumina aceea fantomatică toate lucrurile din jur căpătau contururi fantastice. Am amuțit cu toții fără să vrem, așteptând să vedem ce urma să se întâmple.

Priviți! Priviți acolo, sus în copac!” izbucni în șoaptă Miss Mary. Ne-am întors capetele într-acolo. Și într-adevăr, imensa coroană sub care ședea fachirul părea să se topească în lumina blândă a lunii, iar copacul însuși începu să dispară încet-încet, pierzându-și conturul; o mână nevăzută arunca, parcă, asupra lui un văl care devenea cu fiecare clipă mai des, până ce dispăru cu totul și înaintea noastră se ivi suprafața mișcătoare a mării. Vedeam limpede valurile rostogolindu-se unele după altele cu un murmur ușor, acoperite cu spumă albă; pe cerul devenit dintr-o dată albastru pluteau norii albi. Uluiți cum eram, nu ne puteam desprinde privirile de la priveliștea atât de neobișnuită.

Apoi la orizont apăru un vapor alb. Din cele două coșuri ieșea un fum gros. Se apropia de noi, despicând valurile cu repeziciune. Spre uimirea noastră, am recunoscut propriul nostru vas, cu care sosiserăm la Colombo! Un freamăt de uimire străbătu grupul, când am citit la pupa, scris cu litere mari, aurii, numele vasului nostru, Luisa. Dar lucrul cel mai uluitor a fost să ne vedem pe noi înșine pe vapor! Țineți seama că pe vremea aceea, cinematografia încă nu apăruse, iar asemenea efecte erau de neconceput. Fiecare dintre noi se vedea pe sine însuși pe punte, printre pasagerii care râdeau și vorbeau între ei. Mai de mirare nu era însă faptul că mă vedeam pe mine, ci că vedeam în același timp întreaga punte în cele mai mici detalii, ca și când aș fi privit-o de undeva de sus — ceea ce în realitate era cu neputință. În aceeași clipă, mă vedeam printre călători, vedeam marinarii lucrând la celălalt capăt al vasului, îl vedeam pe căpitan în cabina sa, ba chiar și pe maimuțica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Însoțitorii mei, la rândul lor, erau cu toții impresionați la culme de ceea ce vedeau și își arătau uimirea în șoapte însuflețite.

Uitasem cu totul că nu se cădea ca eu, un ieromonah, să mă aflu acolo, luând parte la un asemenea spectacol. Vraja era atât de puternică, încât mintea și inima îmi erau ca paralizate. Deodată mi-am venit în fire; inima începu să-mi bată chinuitor de tare, presimțind primejdia; mă cuprinse o spaimă de moarte.

Buzele prinseră să mi se miște, rostind cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miIuiește-mă pe mine, păcătosul!” M-am simțit îndată ușurat, de parcă niște lanțuri nevăzute începeau să-și slăbească strânsoarea și să cadă. Cu cât rugăciunea devenea mai concentrată, cu atât îmi redobândeam liniștea sufletească. priveam în continuare copacul, când deodată priveliștea mării se tulbură și apoi dispăru, ca alungată de vânt. Nu mai vedeam decât copacul în lumina lunii, fachirul șezând în tăcere lângă foc, și pe însoțitorii mei care continuau să șoptească uimiți, contemplând tabloul mării care, pentru ei, încă nu dispăruse.

Ceva se petrecea însă și cu fachirul, care se clătina, aplecat într-o parte. Tânărul alergă, speriat, să-l ridice. Deodată spectacolul se întrerupse.

Adânc mișcați de cele întâmplate, spectatorii se ridicară, comentându-și cu însuflețire impresiile și neînțelegând de ce totul se terminase atât de brusc și de neașteptat. Tânărul explica acest fapt prin epuizarea fizică a fachirului, care acum ședea ca și mai înainte, cu capul plecat, fără a da nici o atenție celor din jur.

După ce îl răsplătiră cu generozitate pe fachir, prin intermediul tânărului, pentru ocazia de a fi luat parte la un asemenea spectacol uluitor, cu toții se pregătiră în grabă pentru drumul de întoarcere. La pornire însă, m-am întors fără să vreau, ca să-mi întipăresc întreaga scenă în minte  — când am simțit un fior, întâlnind privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o clipă, căci și-a reluat imediat poziția obișnuită; dar acea privire mi-a fost de ajuns pentru a înțelege, odată pentru totdeauna, a cui fusese puterea care produsese acel „miracol„.

Serafim Rose; Ortodoxia și religia viitorului