Minunile Mântuitorului – însemnătatea și menirea lor

Minunile Mântuitorului sunt dar al lui Dumnezeu pentru omenire. Darul nu a fost dat după datorie: a fost dat numai din bunăvoință și din milostivire. Oamenii sunt datori să se poarte față de dar și față de Dătătorul lui cu cea mai mare evlavie și chibzuință: fiindcă Dătătorul darului a vestit despre Sine că este Dumnezeu, Care a primit omenitatea pentru a-i mântui pe oameni, iar despre darul Său că mărturisește pentru El. Darul are o valoare de netăgăduit; însă dat fiind că primirea mântuirii a fost lăsată la libera alegere a voii oamenilor, li s-a dat acestora libertatea de a cerceta minunile lui Hristos, de a judeca autenticitatea și calitatea lor, de a trage din ele concluzii despre Săvârșitorul lor, așa încât recunoașterea și primirea Răscumpărătorului să fie urmare a unei convingeri libere, pozitive, nu a unei atracții pripite, ușuratice, oarecum silite.

Minunile Mântuitorului au o noimă foarte precisă. S-ar putea spune cu privire la toate ceea ce a spus Domnul Apostolului Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele, și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios (Ioan 20, 27). Minunile lui Hristos au fost palpabile; ele au fost învederate și pentru cei mai simpli oameni; nimic în ele nu era enigmatic; oricine putea să le cerceteze lesne; pentru îndoiala și nedumerirea: „Minune a fost asta sau doar părere de minune?” nu era loc. Morții înviau, bolile cu neputință de vindecat prin mijloace omenești se tămăduiau, leproșii se curățeau, cei orbi din naștere dobândeau vedere, muții începeau să vorbească; hrana se înmulțea într-o clipită pentru cei ce aveau trebuință de ea; valurile mării și vânturile se linișteau în fața unui cuvânt de poruncă, și erau izbăviți de moarte cei pe care furtuna îi amenința cu moartea; mrejile pescarilor care se osteniseră în zadar vreme îndelungată cu prinsul peștilor se umpleau dintr-odată de pești, care ascultau de glasul cel întru tăcere al Domnului lor. Minunile Dumnezeului-Om aveau o mulțime de martori, dintre care cea mai mare parte fie că Îi erau vrăjmași, fie nu Îl băgau în seamă, fie căutau de la El doar ajutor trupesc. Minunile erau de netăgăduit. Nici cei mai înrăiți vrăjmași ai Domnului nu le tăgăduiau, ci doar se străduiau să le nimicească prin răstălmăciriIe lor cele hulitoare și prin toate celelalte mijloace insuflate de viclenia și răutatea lor (Matei 12, 24; Ioan 9, 24). În minunile Mântuitorului nu era nici un pic de deșertăciune, nici un pic de teatralitate; nici o minune nu a fost făcută de ochii lumii; toate minunile erau acoperite cu acoperământul smereniei Dumnezeiești. Ele alcătuiesc un șir de binefaceri față de omenirea suferindă. Totodată, ele au vădit în chip cu totul îndestulător stăpânirea Făcătorului asupra făpturii materiale și asupra duhurilor zidite, au arătat și au dovedit vrednicia lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa omenitatea, Care S-a arătat Om între oameni.

Una dintre minunile Domnului, având un înțeles de taină, nu a fost însoțită de nici o binefacere față de vreun om, fiind semn al binefacerii care urma să se reverse asupra întregii omeniri. Este vorba de omorârea smochinului neroditor, bogat numai în frunze (Marcu 11, 13, 14, 20). Acest pom este amintit de Scriptură (Facerea 3, 7), în istorisirea despre căderea protopărinților, ca fiind unul din pomii Raiului. El a slujit cu frunzele sale la acoperirea goliciunii care protopărinții nu și-o observaseră înainte de cădere. Poate că rodul smochinului din Rai era rodul oprit. Domnul n-a dobândit de la smochin rod: El a căutat acest rod la vreme nepotrivită, El a îngăduit trupului Său să dorească mâncare la vreme nepotrivită, fapt care arată că dorința protopărinților era greșită – dorință pe care, ca pe toate neputințele omenești, Domnul a luat-o asupra Sa și a nimicit-o prin Sine. Neaflând rod, Domnul a lepădat și frunzele, a nimicit însăși ființarea pomului: alt pom, pomul crucii, era pregătit deja ca unealtă a mântuirii oamenilor, Pomul care a fost unealtă a pierzării oamenilor este omorât prin porunca Domnului. Minunea cea de taină s-a săvârșit în fața doar a ucenicilor iubiți ai învățăturii celei de taină, a Sfinților Apostoli. Ea a fost săvârșită chiar înainte de purcederea Dumnezeului-Om la nevoința pătimirilor răscumpărătoare pentru omenire, înaintea suirii pe cruce.

Minunile Mântuitorului aveau o noimă de taină, un scop sfânt. Chiar dacă erau în sine mari binefaceri, din punctul de vedere al iconomiei Dumnezeiești ele slujeau numai drept mărturie și dovedire a unei binefaceri neasemuit mai mari. Domnul, luând omenitatea, a adus oamenilor un dar veșnic, duhovnicesc, fără de preț: în ce privește viața, Domnul era fără păcat, atotsfânt (Ioan 8, 46); cuvântul Lui era preaplin de putere (Marcu 1, 42). Oamenii însă căzuseră adânc în negura și întunericul cugetării trupești; inimile și mințile lor orbiseră. A fost nevoie de un osebit pogorământ față de starea cea de boală a omenirii; a fost nevoie să se dea mărturie cât se poate de limpede pentru simțurile trupești; a fost nevoie a se împărtăși, prin mijlocirea simțurilor trupești, cunoștințele vitale minții și inimii, care muriseră de moartea care le este proprie, de moartea veșnică. În ajutorul cuvântului Dumnezeiesc au fost date minunile Dumnezeiești. Pentru ca oamenii să priceapă și să primească darul duhovnicesc, văzut numai cu ochii sufletești, Domnul a adăugat la darul duhovnicesc, veșnic, un dar asemănător lui, dar vremelnic, trupesc: tămăduirea bolilor trupești ale oamenilor. Păcatul este pricina tuturor bolilor în om, atât a celor sufletești cât și a celor trupești, este pricină a morții vremelnice și a celei veșnice. Domnul, arătând stăpânirea Sa asupra urmărilor păcatului în trupurile omenești, a arătat prin acest lucru stăpânirea Sa asupra duhurilor îndeobște. Cugetarea trupească nu vede nici bolile sufletești, nici moartea veșnică — dar bolile trupești și moartea trupului le vede, le recunoaște; acestea lucrează cu putere asupra ei, o umplu de grijă.

Domnul, vindecând numai cu cuvântul, numai cu porunca Sa, pe toți bolnavii, înviind morții, poruncind duhurilor necurate, a arătat stăpânirea Sa, a arătat stăpânirea lui Dumnezeu asupra oamenilor, asupra păcatului, asupra duhurilor căzute, a arătat toate acestea în chip vădit simțurilor trupești, în chip vădit înseși cugetării trupești. Care, văzând și pipăind stăpânirea aceasta, putea și trebuia, potrivit Iogicii, să recunoască stăpânirea Domnului asupra păcatului nu numai în ce privește raportul păcatului cu trupul, ci și în ce privește raportul păcatului cu sufletul; să recunoască stăpânirea Dornnului asupra sufletului, cu atât mai mult, cu cât în unele minuni ale Domnului, ca pildă în învierea morților, se arăta nemărginita Lui stăpânire Dumnezeiască atât asupra trupului, cât și asupra sufletului. Trupul căpăta viață; era chemat în el sufletul deja plecat din această lume în lumea duhurilor și se unea cu trupul pe care îl părăsise pentru totdeauna. Omului i-au fost date minuni în el însuși, nu altundeva aiurea; i s-au dat dovezi ale mântuirii în el însuși, nu departe de el. Mărturia veșnicei mântuiri a sufletului și trupului a fost dată prin mântuirea cea vremelnică a trupului de bolile trupești și de moartea trupească.

Dacă privim cum se cuvine și cu evlavie minunile Mântuitorului, ele se arată preapline de rațiune Dumnezeiască: cererea unui semn din cer se arată, cum și era, lipsită de noimă. Rare sunt cazurile când stăpânirea Domnului s-a arătat în afara omului, asupra lucrurilor naturii materiale însă aceste cazuri au existat. Ele alcătuiesc o mărturie a faptului că stăpânirea Domnului asupra întregii firi (naturi) e stăpânire nemărginită, stăpânire de Dumnezeu. Minunile acestea sunt o completare la acele minuni care au fost binefaceri pentru omenire în însăși alcătuirea omenirii, pentru ca însemnătatea pe care erau datori oamenii să o dea Răscumpărătorului oamenilor să fie definită cât mai exact. Dat fiind că scopul venirii Domnului pe pământ a fost mântuirea oamenilor, grijile Domnului sunt asupra omului, asupra celei mai alese zidiri a Domnului, asupra chipului Său, asupra bisericii Sale celei cuvântătoare. Tărâmul surghiunului si pribegiei noastre pătimitoare — pământul, toată zidirea materială, în ciuda imensității ei, a fost lăsată de către El nebăgată în seamă. Chiar dacă au fost săvârșite câteva minuni și în materie, ele au fost săvârșite pentru împlinirea trebuințełor omenești.

Aceasta e însemnătatea și menirea minunilor făcute de către Domnul și Apostolii Lui. Domnul a vestit-o; au vestit-o și Apostolii. Odată, în casa unde Se afla Domnul s-a adunat mulțime de popor. Casa era plină și la ușă se înghesuia gloata; era deja cu neputință să mai pătrundă cineva înăuntru. Între timp a fost adus un slăbănog (paralizat) care nu se putea scula din pat. Cei ce îl aduseseră, văzând mulțimea de oameni și înghesuiala, au urcat bolnavul pe acoperiș; făcând o gaură în el, au coborât patul înaintea Domnului. Văzând fapta credinței, Domnul Cel Milostiv a grăit slăbănogului: Fiule, iartă-se ție păcatele tale. Acolo ședeau câțiva dintre cărturari. Acestora, fiind ei cunoscători ai Legii după literă și molipsiți de zavistie și ură către Dumnezeul-Om, îndată le-a venit gândul că a fost rostită o hulă. Cine poate, cugetau ei, a ierta păcatele, fără numai Dumnezeu? Domnul, Cunoscătorul inimilor, văzând gândurile lor, le-a grăit: Ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne, ce este mai ușor după socotința voastră: a zice slăbănogului „Iartă-se ție păcatele” sau a zice: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă”? A spune fără nici o dovadă: „Iartă-se ție păcatele” poate și un fățarnic, un amăgitor. Ci ca să știți că Fiul Omului are putere pe pământ a ierta păcatele (a zis slăbănogului): Ție zic: Scoală și îți ridică patul tău și mergi la casa ta. Slăbănogul s-a vindecat și s-a întărit într-o clipită: și-a luat patul și a ieșit în ochii tuturor (Marcu 2, 2-12). Minunea a fost plină de înțelepciune și bunătate Dumnezeiască. În primul rând, Domnul îi dă celui suferind un dar duhovnicesc esențial, nevăzut cu ochii cei trupești: iertarea păcatelor. Dăruirea lui a stârnit în învățații iudei mărturisirea fără voie că acest dar poate fi dat numai de Dumnezeu. Domnul, prin răspunsul la gândurile inimii lor, le dă o nouă dovadă despre Sine că este Dumnezeu. În fine, darul duhovnicesc și dovada duhovnicească sunt pecetluite printr-un dar material și o dovadă materială: tămăduirea într-o clipită și deplină a bolnavului. Sfântul Evanghelist Marcu, sfârșindu-și Evanghelia, spune că după înălțarea Domnului Apostolii propovăduiau pretutindeni cuvântul, Domnul împreună-lucrând și adeverind cuvântul prin semnele ce urmau cuvântului (Marcu 16, 20).

Același gând l-au vădit toți Apostolii în rugăciunea prin care au alergat la Dumnezeu după amenințarea Sinedriului, care îi oprise a învăța și a lucra în numele lui Iisus: Dă robilor Tăi, au spus ei, a grăi cu toată îndrăzneala cuvântul Tău când vei întinde mâna Ta spre tămăduiri, și semne și minuni să se facă prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus (Fapte 4, 29-30). Semnele de la Dumnezeu au fost date spre a împreună-lucra cu cuvântul lui Dumnezeu. Semnele mărturiseau despre puterea și însemnătatea cuvântului (Luca 4, 36). Lucrătorul esențial era cuvântul. Nu e nevoie de semne acolo unde e primit cuvântul, fiindcă acolo este înțeleasă valoarea cuvântului. Semnele sunt un pogorământ față de neputința omenească.

Sfântul Ignatie Briancianinov; Despre vedenii, duhuri și minuni