mie. mart. 3rd, 2021

Cuvânt de folos

Cuvintele sunt cărările faptelor

Moartea, este dovada iubirii de oameni a lui Dumnezeu

Moartea este strâns legată de păcatul strămoșesc, căci este roada neascultării. Moartea nu a fost la început un fapt obișnuit pentru firea omenească, ci a intrat ca un corp străin. Sfânta Scriptură ne amintește în chip repetat că nu Dumnezeu a făcut moartea, ci aceasta a intrat în lume prin păcatul lui Adam. Înțeleptul Solomon spune: „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune, și după chipul ființei Sale l-au făcut pe el. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume.

Dumnezeu este bun și de aceea răul nu poate proveni de la El. Așadar, nu l-a făcut pe om ca să moară. Păcatul celor întâi-zidiți s-a făcut pricină ca moartea să intre în lume. Din această cauză Apostolul Pavel spune: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii.”  (Romani 5, 12)

Păcatul care a adus moartea este căderea lui Adam din desfătarea Raiului. Aceasta a fost porunca lui Dumnezeu: să nu mănânce din pomul oprit, „căci în ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri.” (Facerea 2, 17) Așa s-a și întâmplat. Mai întâi a intrat în firea omenească moartea duhovnicească, care este despărțirea omului de Dumnezeu. Apoi a venit și moartea trupească, adică despărțirea sufletului de trup.

În clipa când Adam a păcătuit, a murit duhovnicește. A pierdut comuniunea cu Dumnezeu, Tatăl său, și de frică și din pricina goliciunii s-a ascuns. Mai târziu însă a murit și trupește. Moartea este pentru om un lucru înfricoșător și cu totul nefiresc, de aceea întotdeauna această priveliște provoacă o mare suferință. Aceasta o arată și troparul Slujbei de înmormântare: „Cu adevărat, înfricoșătoare este taina morții.

Moartea, potrivit celor spuse de Sfântul Grigorie Teologul, este dovada iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Adam a fost pedepsit cu moartea, fiindcă a uitat porunca ce îi fusese dată și s-a lăsat atras de dulceața trecătoare a rodului oprit. Din această pricină a fost alungat îndată din Rai, pentru a nu-și întinde mâna ca să mănânce și din pomul vieții și să devină nemuritor, atât el, cât și păcatul: „Câștigă însă ceva și din aceasta: faptul că devine muritor și că se curmă păcatul, pentru a nu fi fără de moarte răutatea. Și astfel pedeapsa sfârșește în iubire de oameni.

Pe aceste cuvinte ale Sfântului Grigorie Teologul se întemeiază și „Rugăciunea de iertare de la Slujba înmormântarii„: „Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinților noștri, ai poruncit amestecului și împreunării acesteia și acestei negrăite legături a Ta, prin vrerea Ta cea dumnezeiască să se desfacă și să se risipească.

Prin păcat diavolul a izbutit să aducă moartea în lume. Însă iubirea de oameni a lui Dumnezeu a folosit moartea ca pe un mijloc de înnoire, atât a omului, cât și a întregii zidiri, care „suspină și împreună pătimește” (Romani 8, 22) cu omul din pricina păcatului. Adică prin moartea trupească i se dă omului posibilitatea de a nu trăi veșnic în păcat. De aici se vede iubirea de oameni cea nemărginită a lui Dumnezeu, fiindcă în loc să-l lase pe om să trăiască veșnic în păcat și să fie pe vecie un mort viu, Dumnezeu îi curmă această viață păcătoasă, căci despărțirea de El este moartea duhovnicească.

Această moarte duhovnicească veșnică ar fi fost o realitate înfricoșătoare, pe care firea omenească nu ar fi putut să o suporte. Și atunci iubirea de oameni a lui Dumnezeu găsește acest chip de a-l scăpa pe om de moartea duhovnicească cea veșnică. Dezleagă legătura dintre suflet și trup, pe care le va uni iarăși, dar de data aceasta înnoite și nestricăcioase, la Învierea cea de obște, după a Doua Venire a lui Hristos.

Această realitate a morții îl face pe Sfântul Grigorie Palama să filosofeze, dar totodată să se și minuneze, zicând: „O, adâncul bogăției, al înțelepciunii și al iubirii de oameni a lui Dumnezeu! Dacă nu exista moartea și dacă neamul nostru nu devenea muritor înainte de moarte (cea veșnică), ca unul ce este din rădăcină muritoare, noi nu ne-am fi îmbogățit în faptă cu începătura mântuirii, nu am fi fost chemați în Cer, firea omenească nu ar fi șezut de-a dreapta dumnezeieștii slave în Ceruri, mai presus de orice începătorie și stăpânie îngerească. Astfel știe Dumnezeu să preschimbe în bine, din iubire de oameni și cu puterea și cu înțelepciunea Sa, alunecările voinței noastre.

Protopărinții noștri au pătimit moartea. Aceeași soartă ne așteaptă și pe noi, cei care trăim, fiindcă trupul nostru a devenit muritor. Viața noastră este o moarte continuă. O moarte urmează altei morți, până când vom ajunge la moartea finală. Stricăciunea ne însoțește în fiecare zi și de aceea niciodată nu suntem aceiași. Despre aceasta dumnezeiescul Pavel spune: „Mor în fiecare zi.” (I Corinteni 15, 31) Nu rămânem pentru totdeauna în același lăcaș al trupului nostru, ci în fiecare zi ne preschimbăm și trăim într-un trup nou. De aceea nu trebuie să ne înfricoșeze moartea, fiindcă viața aceasta trebuie să fie o neîncetată nevoință și cugetare la moarte.

Viața noastră seamănă cu creșterea plantelor. Mai întâi cade în pământ sămânța și abia după aceea iese tulpina, iar după ce se ofilește planta, atunci se coace spicul de grâu. După ce cad petalele florii și planta se usucă, abia atunci se coace rodul și este bun de mâncat. Acesta este drumul firesc pentru a se desăvârși rodul: de la sămânță la plantă.

Același lucru se întâmplă și cu trupul nostru. Zămislirea și formarea embrionului, vârsta copilăriei, tinerețea, bătrânețea și moartea, toate acestea sunt niște plante și ca niște tulpini în drumul vieții noastre către desăvârșire, către fericirea pe care o așteptăm.

Despre diferitele stadii ale vieții noastre vorbește și Sfântul Grigorie de Nyssa în Cuvântul său pentru cei adormiți: „Toate acestea și cele asemănătoare sunt părți ale drumului pe care îl parcurgem, iar scopul și sfârșitul călătoriei prin ele este revenirea la cele dintru început, care nu este altceva decât asemănarea cu Dumnezeirea.

Pilda seminței o folosește și Apostolul Pavel pentru a arăta învierea morților: „Așa este și învierea morților. Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru nestricăciune. Seamănă-se întru necinste, sculase-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere.” (I Corinteni 15, 42-43)

monahul Marcel Karakalinul; Cugetări duhovnicești