În viețile Sfinților nu prea găsim nume de mucenici ori de Cuvioși Români și asta din mai multe motive. Mai întâi, pământul țării noastre fiind vestit din vechime pentru bogățiile lui de aur, miere și alte bunătăți a fost bântuit cam o mie de ani, aproape neîntrerupt de către popoarele barbare: geții, goții, hunii, diferite nații mongolice mai noi și la urmă turcii.
Îndeosebi prin veacul al patrulea (adică după 300 de ani de la Hristos) a fost prigoană mare din partea păgânilor barbari, atunci multe mii de creștini din neamul nostru au suferit mucenicie. Abia numai câțiva se pomenesc în martiroloagele grecești. Dar și în hârtiile lor, îi numesc pe mucenicii aceștia goți, în chip greșit. Bieții români din vremea aceea, fiind toți de legea creștinească erau cu totul nesocotiți înre celelalte neamuri. Ei își lăsau satele cu tot ce aveau și se ascundeau în văile dintre munți, în desișurile pădurii, în peșteri și în crăpături, de frica puhoiului barbar.
Mulți din ei erau prinși și chinuiți pentru Sfânta Credință, iar alții din ei duceau o viață aspră, pustnicindu-se prin peșteri. Dar cine era să le scrie viața în vremea aceea furtunoasă, care a durat o mie de ani până la întemeierea principatelor. Abia se pomenesc în cărți câțiva mucenici din vremea prigoanei păgânilor ca goți, în loc să-i numească români.
Așa avem pe Sfântul Nichita Românul, Sfântul Mare Mucenic Mercurie, Sfântul Sava Stratilat, Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie, Sfântul Teotim de la Constanța, Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin de la Durostor din Dobrogea. Dimpreună cu Sfântul Mucenic Sava, au pătimit mucenicie 70 de ostași; și câte mii vor fi pătimit, despre care nu se pomenește? Numai munții și pădurile ar putea să ne spună!
Dovezi scrise nu avem, căci plaiurile noastre erau atunci locuite de barbari. Mulți s-au sfințit prin pustietăți, pe care numai Unul Dumnezeu îi știe.
După descălecarea Iui Negru Vodă și a lui Dragoș Vodă, se pomenesc câteva nume de cuvioși, care s-au sfințit la noi, ca: Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Patriarhul Nifon de la Curtea de Argeș, Sfânta Teofana, fiica voievodului român Ivancu Basarab, Daniil de la Voroneț, Rafail de la Agapia Veche, Chiriac de la Bisericani, care a umblat gol 60 de ani, alt Chiriac de la Tazlău, Epifanie de la Voroneț, Partenie de la Agapia, Arhiepiscopul Ioan de la Râșca, Inochentie de la Probota și Istratie.
În vremurile din urmă au strălucit cu viață sfântă la noi cuviosul Paisie de la Neamț și mulți dintre ucenicii lui, Unul dintre urmașii cuviosului Paisie de la Neamț, este cuviosul Irinarh, care a înființat în țară Mănăstirea Horaița, iar în Palestina a zidit Biserica Sfânta Elena de la Tabor, care a fost ruinată de păgâni la anul 1283. El a ridicat-o până aproape de acoperiș, după dânsul rămâne ca stareț la Tabor ucenicul cuviosului Irinarh, Arhimandritul Nectarie Banu, care termină Biserica și organizează mânăstirea vreme de 20 de ani. Moare în Mănăstirea Sfântul Sava, unde s-au săvârșit și alți pustnici români de la Hozeva, între care mai aleși sunt: Iustin și Varsanufie. Alt ucenic al cuviosului Irinarh este ieromonahul Nifon, care înființează Schitul Podromu din Sfântul Munte, având viață îmbunătățită.
Deci, în vechime nu s-au însemnat Sfinții de la români; în vremea aceea, poporul nostru a fost ca o santinelă neadormită pentru Europa la porțile Carpaților. Sălbaticii barbari nu le dădeau răgaz nicidecum.
Carele aveau pe atunci două proțapuri și totdeauna strămoșii noștri erau cu ghioaga în mână pentru apărare și nu aveau nici vreme să-și strângă rodul câmpului ori să-și îngroape morții lor.
Împăratul Traian, când a cuprins pământul țării noastre, la anul 107 după Hristos, a dat voie să se așeze aici în chip de coloniști oricine dorește.
Și cine erau pe vremea aceea mai asupriți în toată împărăția romană? Creștinii. Ei au fost aceia care au alergat din toate părțile în pământul nostru. Mulți din ei erau cu trupul plin de răni pe care le primiseră pentru credință de la păgânii tirani. Dar cei mai mulți erau ieșiți din închisori, unde înduraseră cele mai cumplite necazuri pentru numele cel Sfânt a lui Hristos.
Așa s-a plămădit poporul nostru din poporul băștinaș al Dacilor și din Coloniștii Romani ai lui Traian, care au adus cu ei cheagul credinței creștine.
Până la anul 274 a fost la noi o armată de pază a împăraților de la Roma, precum și funcționari pentru pază și administrație. Dar când puhoiul barbarilor, care veniseră din Asia, s-a întețit, atunci armata cu funcționarii și bogătașii au trecut Dunărea la adăpost, iar poporul a rămas fără nici un ajutor în mâna barbarilor.
Așa s-au chinuit cu păgânii mai bine de o mie de ani, până s-a domolit puhoiul barbarilor și atunci abia s-au întors din munți pe Ia satele lor și au întemeiat primele așezări românești.
Ioan Iacob Hozevitul; Hrană duhovnicească
Comentariile sunt închise.