Fericitul Augustin privitor la aceasta zice așa: „Bolnavului care cere la sfârșitul vieții lui Taina Pocăinței (mărturisirea și Sfânta Împărtășire) i se dau lui fiindcă le cere, dar nu îndrăznim să spunem că se mântuiește, căci nu știm cu adevărat”. Și mai jos zice iarăși: „Omule? dacă voiești să fii încredințat că te mântuiești, pocăiește-te acum când ești tânăr și sănătos, și astfel se vede că ai lăsat tu păcatul, când poți să păcătuiești, dar nu vrei; Iar dacă aștepți să te pocăiești la bătrânețile tale, atunci nu ai lăsat tu păcatul, ci el te-a lăsat pe tine”. Acestea le adeverește și Sfântul Ioan Hrisostom zicând: „Mulți se împărtășesc de frica morții, dar se duc în iad…”
Iată o istorisire din cartea numită „Livada Florilor”: În Paris, la o Biserică a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, era un preot foarte bogat, pentru că Biserica avea venituri mari. Din cauza aceasta el petrecea în lenevire, întinat în cele sufletești, dar la desfătările trupești foarte osârdnic și nelenevos. Săvârșea toate voile trupului, ticălosul.
În sfârșit, a venit peste el o boală grea de moarte. Temându-se să nu moară, și-a mărturisit toate păcatele. Apoi s-a împărtășit cu Sfintele Taine, vesel și cu lacrimi la arătare. După aceea a murit și l-au îngropat cu mare pompă și cinste. Mulți s-au minunat, pentru că fiind vreme de iarnă și plouase mult, mai înainte câteva zile, atunci era vreme frumoasă, care i-a înfrumusețat mult înmormântarea lui cea cu multă ceremonie și cheltuială mare. Unii văzând acea schimbare mare a vremii în senin plăcut și pompa acea mare, ziceau că este fericit, că și-a făcut în viață voile sale, și la sfârșit l-a vrednicit Dumnezeu și s-a mântuit prin pocăință. Că apoi s-a făcut zi frumoasă și popor mult l-a însoțit până la groapă.
Dar pentru că judecățile oamenilor adeseori greșesc, căci nu cunosc care-i adevărul, Prea Bunul Dumnezeu a vrut să descopere spre pilda noastră a celor vii, că s-a osândit în iad, ticălosul. Astfel, peste puține zile mortul s-a arătat preotului de rând de la aceeași Biserică, prieten al lui și urmaș, și i-a spus ca s-a osândit și nu mai este pentru dânsul nădejde de mântuire sau de milă.
Prietenul lui înspăimântat i-a zis: „Cum este cu putință să te osândești, când tu te-ai pocăit pentru păcatele tale? Te-ai mărturisit cu lacrimi multe și te-ai împărtășit cu Prea Cinstitului Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos?”. Mortul a zis: „Cu nevrednicie m-am împărtășit, că pocăința mea nu a fost cum se cuvenea. De nevoie pentru frica morții m-am pocăit, spovedit și împărtășit. Am făgăduit pe de o parte duhovnicului, că mă voi abate de la rău dacă voi mai trăi, dar cugetul meu și reaua obișnuință îmi ziceau că nu voi putea să fac înfrânare și mă plecam acestui gând și cugetam necuviincios. Prin urmare, murind în această cugetare ce aveam, adică de aș mai fi trăit, să mă întorc iarăși la pătimirile și desfătările trupești, pentru aceasta cu dreptate m-am osândit în muncile cele veșnice. Cine se mărturisește fără să aibă hotărâre statornică să nu mă mai păcătuiască în viitor, nimic nu se folosește”.
Acestea zicând, s-a făcut nevăzut. Preotul cel viu a rămas cuprins de frică, a părăsit lumea și s-a adus într-o mănăstire, unde s-a săvârșit în petrecere plăcută lui Dumnezeu.