Muncile iadului cu grozăviile lor

Nemuritoare sunt sufletele păcătoșilor după ieșirea lor din trup, din viața aceasta pământească după moartea trupurilor lor. Și ele sunt: vii, veghetoare, cunoscătoare… dar vai sărmanele sunt în suferințe grele, se muncesc în anumite subterane, sau locuri de tortură ale iadului. Locurile acelea unde sufletele sunt în muncile iadului se numesc: – iad; – focul veșnic; – cuptorul de foc unde este plânsul și scrâșnirea dinților; – gheena focului, unde viermele nu moare și focul nu se stinge; – întunericul cel mai dinafară; – adâncul care îngrozește chiar și pe duhurile cele rele; – tartarul, unde întunericul servește în loc de lanțuri; – temnița spiritelor rele; – laturile cele mai de jos ale pământului; – fântâna adâncului; – abis; – iezerul de foc, care arde cu foc și cu piatră pucioasă; – locul de osândă Dumnezeiască; – lipsire de la Fața lui Dumnezeu și a Sfinților Lui.

Sfântul Mucenic Sebastian, vorbind celor ce opreau pe creștini de la mucenicie, le-a zis: „Aceștia pe care voi îi împiedicați de a alerga prin martiriu la Hristos Dumnezeu… la sfârșitul lor se va despărți de voi, încât nu veți mai putea să vă mai vedeți unul cu altul fără numai acolo în muncile cele veșnice: unde văpaia arde sufletele necredincioșilor, șerpii tartarului mănâncă buzele hulitorilor, aspidele rup piepturile închinătorilor la idoli, unde este plânsul cel amar și suspinarea cea grea, unde nu mai contenesc tânguirile în munci… Cei ce nesocotesc credincioșia și viețuirea curat creștinească, își pierd viața aceasta în deșert și cad în moarte veșnică. Apoi se țin legați în iad unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea și muncile cele neîncetate; unde viețuiesc duhuri cumplite, cu capete de șerpi, ai căror ochi slobod săgeți de foc, ai căror dinți sunt mai tari ca de fildeș, cu cozile de scorpioni, ale căror glasuri sunt ca glasurile leilor ce răcnesc, a căror numai singură vederea aduce mare frică, durere cumplită și moarte amară. O! de ar fi cu putință a muri în acele înfricoșări și munci! Dar ce este mai cumplit, e că aceia viețuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceasta nu se mistuiesc până la sfârșit, ca de sfârșit să se muncească. Aceia rămân întregi, ca în veci să se învenineze de mușcările balaurilor. Apoi mădularele cele mușcate iarăși se înnoiesc, ca iarăși să fie mâncarea șerpilor celor înveninați și a viermilor celor neadormiți…”.

„Când auziți vorbindu-se de focul gheenei – zice Sfântul Ioan Hrisostom – nu vă închipuiți că focul din acea regiune se aseamănă cu cel de aici; acesta din urmă, dacă atinge un obiect, îl consumă veșnic si nu încetează niciodată; de aceia se zice el nestins.

Fiecare simțire în gheenă va încerca o suferință particulară: ochii vor avea a suferi de întunecime și de fum; și dacă chiar focul gheenei aruncă o slabă lumină, apoi acea licărire de lumină nu va face decât a spori groaza și tulburarea condamnaților, care atunci vor vedea pe demoni, a cărora și singura vedere este cea mai grozavă din toate suferințele! Ei vor vedea deasemenea figurile păcătoșilor chinuiți, în societatea cărora ei au mâniat pe Dumnezeu prin păcatele lor. Urechile nu vor auzi decât vuietul neîncetat al suspinelor, al plângerilor și al blestemelor; mirosul va suferi de o putoare grea, gustul de o foame și de o sete groaznică. lată pentru ce acești nefericiți prizonieri, munciți de flăcări, suferind de o muncă grozavă, plâng, gem, suspină, se deznădăjduiesc și nu găsesc și nu vor găsi niciodată nici alinare și nici o mângâiere.

Fiindcă activitatea spiritului, a voinței și a inimii, depinde de activitatea simțurilor. Sufletele pierdute și osândite ale gheenei depărtându-se de bună voie de Dumnezeu în timpul vieții lor pământești, intră după moartea lor în situația spiritelor răului. Activitatea spiritului lor – este depărtarea lor, necunoștința lor de Dumnezeu: activitatea inimii lor – este ura către Dumnezeu și activitatea voinței lor – este hula împotriva lui Dumnezeu. Situația reprobaților este o stare de exasperare contra lui Dumnezeu și a tot ce este Dumnezeiesc, adevărat, bun și frumos.

Găsim în Apocalipsă mărturisirea de muncă veșnică a păcătoșilor în focul gheenei: „Și acesta va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu, cel dres, neamestecat în paharul mâniei Lui, și se va chinui cu foc și cu piatră pucioasă înaintea Sfinților Îngeri și înaintea Mielului. Fumul muncii lor se va ridica în vecii vecilor și nu vor avea odihnă nici ziua, nici noaptea, cei ce se închină fiarei și chipului ei și cei ce primesc scrisoarea numelui ei… Iar celor fricoși, necredincioși, păcătoși, spurcați, ucigași, curvari, fermecători și închinători de idoli și tuturor celor mincinoși, partea lor este în iezerul cel ce arde cu foc și cu piatră pucioasă. Aceasta este moartea cea de a doua” (Apocalipsa 14, 10-11).

Acolo în gheenă va fi: „un foc nestins, o iarnă groaznic de geroasă, un vierme ce nu moare, o infecție nesuferită, o întristare neexprimabilă, întunericul cel mai dinafară, o foame grozavă, o sete netolerabilă și o strâmtorare extremă”.

„Noi – zice Sfântul Tihon – trebuie să înțelegem cuvintele Scripturii atingătoare de fericirea cerească și de munca iadului curat în sensul lor propriu… Nefericirea ce ni se întâmplă în viața actuală – zice acest Sfânt în una din scrisorile sale – este ca o umbră și ca o imagine a nefericirii veșnice viitoare. E foarte penibil pe lumea asta de a fi pus în numărul făcătorilor de rele și al oamenilor neonești, însă va fi mult mai penibil încă de a fi împreună cu diavolul și cu îngerii săi și de a fi numărat veșnic între ei. E foarte penibil de a fi pe acest pământ sub dominația unui tiran și de a-i suferi injuria, rușinea și tot felul de violențe și de nedreptăți; însă va fi mult mai penibil încă de a fi în puterea lui satana, inamicul lui Dumnezeu, și de a suferi injuria, rușinea și violenta lui o întreagă veșnicie.

E foarte dureros de a suferi pe această lume loviturile, diferite boli, frigurile, bolile de dinți și paralizia membrelor, însă va fi mult mai dureros încă de a suferi veșnic în arșița focului gheenei, răul penibil si netolerabil, scrâșnirea dinților, viermele ce nu moare și de a suferi toate acestea cu sufletul si cu trupul. E grozav de a suferi în închisoare, lipsit de lumină și de a nu avea nici o mângâiere, însă va fi mult mai grozav încă de a fi în temnița gheenei, de a nu mai vedea niciodată lumina și de a fi lipsit de toată mângâierea în vecii nesfârșiți!!!„

E foarte penibil pe această lume de a simți setea și de nu a o putea potoli, însă va fi mult mai penibil încă de a suferi acea sete veșnică. Știm într-un cuvânt, că toată suferința temporară ce o simte sufletul și trupul este penibilă, însă mult mai penibilă încă prin mărimea sa și nesfârșirea sa va fi munca veșnică, pe care o vor suferi osândiții cu sufletul și cu trupul. Suferința vremelnică nu-i decât o umbră a suferinței veșnice.

Deci, umbra nu e nimic în fața adevărului, și suferința vremelnică nu e nimic alături cu suferința veșnică. Nevoiește-te așadar, a deosebi munca veșnică de munca vremelnică și păzește-te de a nu cădea în ea. Coboară-te acum cu cugetul în iad, pentru a nu te coborî cu sufletul și trupul pentru totdeauna. Cum ai putea tu suferi focul sfâșietor ce nu consumă, viermele ce roade dar nu distruge, scrâșnirea dinților, întunericul cel mai dinafară, vederea grozavă a demonilor, plânsul, suspinurile și alte nefericiri, cum vei suferi tu toate acestea? Gândește-te la aceasta, compară suferința vremelnică cu munca veșnică și această cugetare ca un bici va alunga din inima ta vanitatea.

din cartea: Judecata particulară