mutarea muntelui Adar cu rugăciunea
Distribuie

Când te-ai sculat dimineața din somn, întâi să povățuiască în viața ta nevinovata rugăciune. Dă repede cu apă rece pe ochi să sară somnul, fă trei închinăciuni în fața sfintelor icoane și apoi începe cu rugăciunile începătoare: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru slavă Ție! Slavă Ție, Dumnezeul nostru slavă Ție! Slavă Ție, Dumnezeul nostru slavă Ție!”

Apoi: „Împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfântă Treime”, „Tatăl nostru”, „Crezul”, „Psalmul 50”… și celelalte.


Rugăciunea este maică și împărăteasă peste toate faptele bune și aduce în sufletul nostru dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Ea unește și lipește pe om de Dumnezeu și îl face un duh cu El.


Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu și cu atenție. Ești acasă, ești pe drum, ești în camera ta, ești la lucru, ești pe câmp, oriunde, tu înalță mintea către Dumnezeu. Și zi cum poți, dar zi mereu! Că cel ce se roagă des, însăși rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii.


În Marțea cea Mare, Mântuitorul era flămând și văzând un smochin înfrunzit pe cale, a căutat poame în el, dar n-a găsit; l-a scuturat și n-au căzut smochine. Atunci a zis: De acum să nu se mai facă roade în tine în veac, și îndată s-a uscat smochinul.


Atunci Apostolii s-au speriat: „Cum, Doamne, s-a uscat smochinul așa de repede?” Iar Mântuitorul, arătând cât de slabi suntem noi în credință, zice: De veți avea credință cât un grăunte de muștar, nu numai smochinul acesta s-ar usca, ci veți zice muntelui acesta: Mută-te de aici și te aruncă în mare, și se va muta.

Sămânța de muștar este mai mică decât cea de ceapă și decât cea de mac. Este foarte mică și, când o semeni, se face un umbrar mare cât un măr, încât vin și păsările cerului și stau în ramurile lui. Muștarul este simbolul credinței.


Mântuitorul a spus: Cela ce crede întru Mine, minunile care le fac Eu, și mai mari decât Mine va face; că Eu la Tatăl mă sui, și vă voi trimite vouă de acolo pe Duhul Sfânt și orice veți cere în numele Meu va fi vouă. Adică „mă duc acolo, să vă dau Eu putere, ca să vedeți cum se împlinesc cuvintele Mele la vremea lor”.


Hristos n-a mutat munți. El a înviat morți de patru zile, a mers pe apă, a înmulțit pâinile, dar creștinilor care cred în El mai mare putere să facă minuni a lăsat.


Deci, dacă cela ce crede în Hristos, va face minuni mai mari decât Dânsul, să vă spun o istorie cum s-a mutat muntele Adar din Alexandria, la anul 604 după Hristos. Și iată cum a fost:


În istoria Bisericii sunt trei sfinți care au mutat munții cu rugăciunea: Sfântul Ioachim, Patriarhul Ierusalimului, a mutat muntele Durda; Sfântul Marcu a mutat muntele Fracesc din Abisinia, pe timpul Sfântului Serapion, iar pe vremea Sfântului Platon, Patriarhul Alexandiei, un argintar a mutat muntele Adar 600 de stadii până în apa Nilului. Avem Viețile Sfinților și Istoria Bisericii care-i verificată de-atâția mari istorici.


Prin secolele VI – VII arabii au dărâmat multe împărății în Africa și în Asia și au ajuns și în Europa. Dar când au ajuns ei în Egipt, pe la anul 604, toate țările creștine care au fost – Pamfilia, Pontul, Galatia, Nicomidia, Cezareea Palestinei, Fenicia, Libanul, Siria, Frigia, Paflagonia, Mira Lichiei – le-au ocupat, pătimind atunci milioane de creștini, cum a fost și pe vremea împăraților romani păgâni, când numai în Nicomidia în ziua de Crăciun au ars 20.000 de mucenici, pe timpul lui Dioclețian. Căci i-a găsit în biserică în ziua Nașterii Domnului și atunci au înconjurat orașul și a dat foc bisericii celei mari și i-a ars pe toți. Altă dată împăratul Traian a ucis 10.000 de martiri în altă biserică, în Frigia, cu tot cu femei și copii, și iarăși în timpul împăratului Nero au murit 15.000 de martiri.


Prin secolul VII au ajuns arabii și în Egipt, țară creștină pe atunci. Astăzi sunt numai cinci milioane de creștini monofiziți și vreo 20.000 de creștini ortodocși în Patriarhia Alexandriei. Ceilalți toți sunt mahomedani. Acolo a fost focarul călugărilor: Antonie cel Mare, Sfântul Macarie, Sfântul Pahomie, Sfântul Paisie cel Mare; Sfântul Sisoe, Sfântul Pamvo, și atâtea mii de cuvioși. Numai Sfântul Antonie cel Mare avea, în pustiul Egiptului, peste 20.000 de ucenici prin secolul IV.


Erau în jurul Alexandriei orașe de călugări. Era un oraș, Oxirinius, care avea mai mulți călugări decât oameni căsătoriți. Erau multe mănăstiri de călugări și de călugărițe.


Când au ajuns turcii la Alexandria și au pus mâna pe cetate și pe Egipt, era patriarh Sfântul Platon.

La dânșii așa era: ori te faci mahomedan, ori te trece prin sabie. Îți tăiau capul dacă nu te făceai mahomedan.


Ce s-a întâmplat?


A venit veste la episcop și au început să plângă preoții și poporul: „Au venit turcii, ne omoară pe toți, dacă nu ne lepădăm de Hristos!”


Atunci s-a dus episcopul la sultanul turcilor și sultanul i-a spus așa:


– Tu ești mai mare peste creștini?


– Eu sunt.


– Cum te cheamă?


– Platon.


– Uite, eu sunt pașa cel mai mare, trimis de sultanul aici. Hristos al vostru spune minciuni!


Și a început să hulească pe Mântuitorul.

– Dar de ce?


– Uite, am o Evanghelie în mâna mea! Iată ce scrie aici: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Ridică-te și te aruncă în mare, și dacă veți crede, va fi cum ziceți. Deci, dacă voi sunteți creștini și arhierei și preoți și călugări și călugărițe atâtea mii, aveți opt zile ca muntele acesta, Adar, să-l mutați din loc. (Căci era acolo un munte mare și avea câteva sate și de creștini și de mahomedani). Dacă nu-l mutați cu rugăciunea în opt zile, nu va rămânea nici un creștin netăiat și averile voastre toate le luăm noi. Să văd eu, există așa putere și adevăr în Evanghelia voastră sau Hristos a spus minciuni!


Că El n-a fost Dumnezeu, a fost prooroc, așa spun mahomedanii.


Patriarhul a zis:


– Domnule pașă – pașă înseamnă general la turci -, lucrul acesta care îl spui dumneata este peste putința noastră, dar Mântuitorul poate va face milă cu noi, iar dacă nu, vom muri toți ca martiri.

Căci altfel trebuia să le taie capetele și să le ia și averile.


– Eu nu știu! a zis sultanul. Dacă nu mutați muntele în opt zile, nu rămâne aici un creștin și nici un călugăr și nici un preot în toată lumea asta. Să vă arăt eu vouă să mai spuneți minciuni, că voi ziceți că puteți să mutați munții cu rugăciunea, că așa spune minciuni și Hristos al vostru.


Patriarhul a venit scârbit în Alexandria, a adunat episcopii, sinodul, preoții, stareții și starețele mănăstirilor, toți creștinii cei buni, și le-a zis:


– Iată, fraților, mai avem de trăit opt zile și, dacă nu vom muta muntele Adar cu rugăciunea, nu va rămâne nimeni viu. Turcii au spus că ne omoară pe toți, că Sfânta Evanghelie spune minciuni și că nu se poate să se mute munții cu rugăciunea. Că dacă n-a mutat Mahomed munții, apoi nici Hristos nu poate, că au spus că Mahomed al lor a fost mai mare ca Hristos.


– Atunci ce-i de făcut, preasfințite?


Patriarhul Platon a spus:


– Noi, iubiții mei frați, nu ispitim pe Dumnezeu, că n-avem noi credință să mutăm munții. Hai să punem rugăciuni! Întâi și-ntâia punem trei zile de post. Să postească toată cetatea cu tot cu animale, cum a fost în Ninive. Copiii să nu sugă la mamele lor, chiar de-or muri. Toată lumea să vină la biserică și să se spovedească. Ne pregătim de moarte. Toți să treacă pe la duhovnici să se mărturisească și ne împărtășim tot poporul cu Sfintele Taine, și care este oprit și care nu-i oprit, pentru că suntem în fața morții. Și chiar de vom muri, să murim spovediți și împărtășiți cu Sfintele Taine și mai mult, ce va voi Domnul cu noi.


Și a plăcut la toți cuvântul acesta, și au plecat toți acasă. Iar preoții au adunat oamenii în biserici și le-au zis:


– Oameni buni, iată turcii ne-au înconjurat! A venit califul Omar și pașa și sultanul și acum ne-au dat opt zile de viață. Dacă vom muta muntele Adar cu rugăciunea, vom trăi; iar dacă nu, nu rămâne unul viu și averile noastre le vor lua ei.


Tot poporul când a auzit a început a plânge.

– Iată ce este. A rânduit patriarhul post; nimeni nu gustă apă și mâncare trei zile și trei nopți, măcar de ar muri de foame. Cine va mânca, nu mai este creștin. Facem și noi ca și poporul din cetatea Ninive, când a spus Proorocul Iona că mai au trei zile și vor muri. Poate va face Dumnezeu milă cu noi, să facă vreun semn cu muntele.


Și au postit creștinii și preoții și călugării și maicile și toată lumea și pustnicii din pustie, că era mare pustia sketică și avea mulți sihaștri și oameni sfinți. Și s-au rugat lui Dumnezeu și după ce poporul a postit trei zile, preoții i-au spovedit pe toți și au împărtășit tot poporul cu Preacuratele Taine, și care erau vrednici și care nu. Ce-au zis? „Măi, oamenii sunt în fața morții. Omul, în caz de moarte, trebuie să fie pregătit”.


Pe urmă ce-au zis?


– Hai să înconjurăm muntele cu procesiune!


Preoții și arhiereii îmbrăcați au luat moaștele Sfântului Mina, moaștele Sfântului Prooroc Ieremia, care se găseau acolo aduse de Alexandru cel Mare, Machedon. Au luat prapurii, crucile, icoanele, și au început a merge în jurul muntelui și a face procesiune, cum se face pentru ploaie pe câmp, cu Sfântul Maslu. Și mergeau în jurul muntelui câteva sute de metri cântând «Sfinte Dumnezeule…». Și iarăși ziceau diaconii: „Iară și iară, plecând genunchii noștri, Domnului să ne rugăm…”. Și iar se rugau arhiereii plângând, după ce poporul era acum împărtășit și pregătit de moarte.


Și a spus patriarhul: „Să iasă cât se poate de mulți, numai cei bolnavi și bătrâni să rămână în oraș. Să vină toată lumea la rugăciune”.


Și au mers în jurul muntelui Adar cu mult popor, făcând rugăciune și citind din Sfânta Evanghelie. Trei zile au mers, că muntele era mare și ei tot stăteau în genunchi și preoții le predicau. Se rugau și iar mergeau, dar nu s-a făcut nici un semn. Deci trei zile trecuseră și cu trei, câte au postit, erau șase. Mai aveau două zile și moartea tuturor era de față.


Dar s-a întâmplat o minune mare atunci. Era un argintar, faur de aur, slăvit foarte în toată cetatea aceea pentru meșteșugul mâinilor lui. Ioan îl chema. Era un băiat cu viață sfântă și necăsătorit. El a întrebat pe preot:


– Părinte, merg și eu acolo pe munte la rugăciune?


Dar preotul avea de făcut niște sfinte vase, potire, discuri, și de îmbrăcat evenghelii pentru sfânta masă, și i-a zis:


– Fiule, tu rămâi, că doar tot pentru biserică lucrezi. Rămâi la argintăria ta și lucrează, dar să postești și tu și să te rogi în fiecare ceas.


Și a rămas argintarul Ioan să lucreze pentru biserică, însă el, fiind argintar, lucra și pentru femeile care veneau la el.


În timpul acela, lucrând el și ceilalți înconjurând muntele cu post, cu rugăciune și cu plângere, o femeie rea din cetate, care n-avea grija credinței, fiind o femie depravată, a pus ochii pe dânsul, și ce-a gândit ea? Acum, când toți s-au dus din cetate, a găsit prilej să se ducă la acest argintar, cu gând spurcat. Și s-a dus la Ioan:


– Ioane, ce faci?


Dar el, săracul, scârbit că arabii îi amenințau cu moartea și părinții lui erau duși la rugăciune cu patriarhul, a zis:


– Ce să fac, doamnă, iată lucrez niște potire pentru biserică.


– Am venit să-mi faci un inel de aur.


El nu era tocmai bucuros, dar fiind de meserie, i-a zis:


– Da, doamnă.


I-a luat măsura să-i facă inel, dar ea, fiind femeie desfrânată, îl privește în ochi și-i spune:

– Măi Ioane, mie îmi plac ochii tăi!


Dar el, credincios foc, a zis:


– Cum ai zis?


– Îmi plac ochii tăi! De aceea am venit să te văd.


– Îți plac ochii mei? Mai așteaptă, doamnă, puțin, că ți-i dau.


A luat cuțitul cu care lucra, și, de față cu ea, a scos un ochi și l-a pus pe taler.


– Îți mai trebuie și celălalt?


– Ho, măi nebunule! De-acum ai să mori.


– Tu nu vezi că mâine-poimâine murim cu toții de sabie și tu vii acum cu gânduri curvești la mine? Nu vezi că-i amenințată cetatea și murim cu toții de sabia turcilor? Îți plac ochii mei? Unul l-am scos și îndată ți-l scot și pe celălalt. Așa mă învață Hristos: De te smintește ochiul tău cel drept, scoate-l. L-am scos pe dreptul; ți-l scot și pe stângul.


Atunci ea a fugit speriată și s-a dus de-a spus la o prietenă de-a ei. Apoi s-a aflat în toată cetatea.


Dar el, săracul, și-a legat ochiul cu o batistă și mulțumea lui Dumnezeu, Celui care a zis în Evanghelie că-i mai bine să mergi cu un ochi în Rai, decât cu amândoi în iad.


Și a ajuns vestea și la patriarh și atunci și-a adus aminte patriarhul ce spune în Psaltire: Dumnezeu face voia celor ce se tem de Dânsul și rugăciunea lor o ascultă. Și a trimis doi diaconi în Alexandria, zicând:


– Duceți-vă repede în cetatea Alexandriei, la argintarul Ioan, și, dacă-l veți găsi viu, cum va putea, să vină până la noi. Să vină cu nădejdea în Dumnezeu, că avem mare nevoie de el!


S-au dus diaconii. El, când a auzit că-l cheamă patriarhul, a zis către ei:


– Părinților, mă cam doare un ochi! Dar n-a spus ce-a făcut. Mă cam doare un ochi, dar am să merg.


Și a luat săracul ce a putut și a mers cu diaconii aceia și a ajuns în fața patriarhului.


– Ce ai, frate Ioane?


– Mă doare un ochi!


Tot nu spunea taina, că asta este mucenicie de bunăvoie.


– Frate Ioane, noi știm ce-ai pățit. Dar uite, am avea două zile și murim cu toții. Fiindcă atâta ai iubit pe Mântuitorul lumii, încât ai făcut porunca Evangheliei, că ai scos ochiul tău care te smintea, te-ai temut de Dumnezeu și pentru dragostea Lui ți-ai scos ochiul și erai gata să-l scoți și pe celălalt, credem că și Dumnezeu te va asculta pe tine acum.


– Dar ce să fac, părinte?


– Musulmanii ne-au pus această condiție: dacă până poimâine nu mutăm muntele – că acum se apropiaseră opt zile -, dacă nu mutăm muntele acesta până în apa Nilului, toți vom pieri de sabie și averile noastre vor fi date la turci. Deci te rugăm, frate Ioane, hai cu noi și fă și tu rugăciune!


– Părinte, cum să mă rog?


– Ne rugăm odată cu toții, iar tu ia sfânta cruce în mână și zi așa:


– În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, munte al lui Dumnezeu, Adar, îți poruncește nevrednicul rob al lui Dumnezeu, Ioan, pentru rugăciunile tuturor părinților și ale creștinilor care sunt aici, ridică-te și mergi până în apa Nilului și să nu te mai oprești!


Și a făcut așa Ioan. Atunci s-a pornit un cutremur mare și au început a se legăna munții cu huiet mare. Muntele Adar s-a rupt de ceilalți munți și a început a merge huind la vale. Ce se întâmplase? Casele care erau pe munte au început a se dărâma una peste alta, căci crăpa muntele și omora tot ce găsea.


Arabii care pândeau cu săbiile trase, cu armata de pe alt munte, se întrebau:


– Ce se întâmplă?


– Se roagă creștinii și s-a pornit muntele Adar, că noi am spus că Hristos spune minciuni! Iată credința creștinilor!


Și au început a striga de frică la dumnezeul lor, împreună cu generalii:


– Alah! Alah! Alah! Dumnezeul creștinilor pierde lumea! Uite vine muntele la vale!


Și s-au dus generalii turci la Sfântul Platon, patriarh bătrân, avea 90 de ani, și au început a se ruga:


– Părinte, părinte, oprește muntele, că avem atâtea sate de mahomedani! Oprește muntele, părinte, că mor toți arabii – că erau și sate de creștini.


Iar patriarhul a zis:


– Fiilor, noi ne-am rugat lui Dumnezeu și nu cu puterea noastră s-a pornit muntele la vale, ci cu puterea lui Hristos, pe care voi l-ați hulit și ați zis că spune minciuni: „Că dacă ar avea vreun creștin credință cât un grăunte de muștar, va zice muntelui să se mute și se va muta”. Deci Hristos a pornit muntele, nu noi, și dacă El va voi, o să-l oprească. Noi ne-am rugat Celui Atotputernic și cât va voi El, atât va merge.


Și a mers muntele până în apa Nilului. Până în ziua de azi, cine merge în Egipt, vede minunea aceasta. Nilul a ocolit muntele, că el s-a oprit drept în albia Nilului și până azi Nilul face ocol, roată împrejurul muntelui, până vine în albia sa înapoi.


Această mutare a muntelui Adar s-a întâmplat la anul 604, când era Platon patriarh al Alexandriei și când au venit arabii să distrugă neamul creștinesc de acolo. Și s-a scris această minune în Proloage și în Istoria Bisericii. Iar mahomedanii, când au văzut puterea credinței ortodoxe celei adevărate, nu numai că n-au omorât pe creștini, ci o mare mulțime de generali și oameni de rând s-au încreștinat și au zis: „Hristos este adevăratul Dumnezeu”.


Iar califul arabilor a spus: „O sută de ani nu se va lua impozit de la creștini din orașele și satele Egiptului pentru minunea pe care a făcut-o Hristos Dumnezeu cu creștinii, că au mutat muntele Adar în fața atâtea mii și sute de mii de oameni care l-au văzut”.


Deci, când am pornit noi cuvântul despre rugăciune am arătat că, dacă cineva ar avea credință cât un grăunte de muștar, ar muta muntele. Dar muntele s-a mutat pentru rugăciunea acestui tânăr martir, care a voit mai bine de o sută de ori să-și scoată ochii, decât să mânie pe Dumnezeu.


Care creștini își mai scot astăzi ochii să nu facă păcat? Că zice Hristos: De te smintește ochiul tău, scoate-l sau mâna ta, tai-o. Care-și mai taie mâinile sau picioarele să nu meargă la păcat? Nimeni.


Dar Dumnezeu nu cere numai decât acesta, căci ai vedea numai oameni cu ochii scoși. Cere să tăiem voia noastră și să nu facem păcatul. Dar vedeți, când cineva îl iubește pe Dumnezeu, este gata să moară de o mie de ori și să nu facă păcatul


Aceasta o lucrează numai frica de Dumnezeu și credința noastră în Hristos. V-am spus că această minune a fost rezultatul rugăciunii la atâta lume și mai cu seamă a lui Ioan, faurul de aur, că a făcut Dumnezeu să mute muntele Adar, pe care oricine îl poate vedea astăzi în Alexandria, și acolo se povestește și minunea, când s-a mutat muntele acesta atâția kilometri, prin rugăciunea făcută de creștinii ortodocși. Amin.


Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 8

Distribuie